Povestea Goanţei şi a Trotuşului  

Demult, când de pe-aceste locuri pierise stăpânirea vestitului Comanus cel Bun, pe malul apei ce venea bolbotind de departe din munţi, într-o căsuţă cu acoperiş ca o căciulă ţuguiată, trăia o femeie tare frumoasă, cum nu mai era alta. Aşa o apucaseră bătrânii locului şi aşa o ştiau şi copiii lor, fiindcă oricâtă vreme ar fi trecut, ea rămânea la fel de frumoasă şi de neschimbată.  

Spuneau oamenii că era Goanţa, fiica cea mică a lui Cremene Împărat ce hălăduise pe aceste meleaguri cu veacuri de om înainte şi că vechii zei ai pământului o trimiseseră aici ca să ocrotească vieţuitoarele şi pădurile şi pe oameni.  

În fiecare zi, în faţa casei ei veneau pe rând sau împreună urşii voinici, vulpile viclene, cerbii şi căprioarele sprintene, râşii cu gheare ascuţite şi privire piezişă şi tot ce era sălbăticiune şi păsăret, fără să-şi pricinuiască vreo vătămare una alteia, fără de teamă. Veneau acolo, primeau mângâiere şi vorbe numai de ele înţelese, după care plecau care pe unde le era locul şi firea.  

Mult se mai minunau oamenii de aceste întâmplări ciudate, dar erau mulţumiţi fiindcă nici o fiară nu venea peste ei şi toate se petreceau în bună pace şi orânduială în sălaşul lor de pe malul râului.  

Dar într-o zi, de dincolo de dealul Tarniţei se auziră sunete crâncene de corn, nechezături şi tropote de copite, hămăituri de câini şi, pe drumeagul de miază-noapte, se iviră călăreţi ciudaţi, cu ochii piezişi, cu faţa gălbejită cum nu se mai văzuseră prin aceste locuri. Pasămite, erau tătarii cei sângeroşi, plecaţi în pradă şi silnicie.  

Îngroziţi, locuitorii plecară în grabă peste apă cu mic şi mare, fiindcă acei războinici săgetau orice vieţuitoare ieşită în cale şi, mai ales, oameni. Plânsete şi vaiete se ridicau până la ceruri, iar apa se înroşise de sângele oamenilor şi vieţuitoarelor ucise.  

Din căsuţa ei, Goanţa auzi ţipetele şi vaietele oamenilor şi vieţuitoarelor şi, ieşind afară, văzu apa însângerată a râului şi trupurile bietelor făpturi zăcând fără de viaţă. Ridică atunci braţele şi se rugă Cerurilor să oprească acel măcel îngrozitor.  

Din Înalturi, se auzi glasul Creatorului care-i ascultase ruga:  

- Din neamul lui Cremene eşti, piatră să te faci şi pe spatele tău să crească păduri care să fie de adăpost oamenilor şi vieţuitoarelor acestor locuri. Şi nimeni, fără de voia ta să nu poată trece de tine în veac de veci!  

Şi, deodată, se iscă un vârtej nemaivăzut şi se ridică în faţa năvălitorilor un munte de piatră acoperit cu păduri prin care nu era chip să treci. Dincolo de el, copiii, femeile, bărbaţii şi vieţuitoarele şi-au aflat adăpost şi scăpare din faţa silniciei.  

Văzând tătarii că nu mai au ce prăda nici pe cine ucide sau robi îşi cătară de drumul lor, buciumând din corn şi săgetând spre nori.  

Timpul a trecut, oamenii s-au întors la sălaşele lor, vieţuitoarelor s-au hălăduit prin pădurile din jur. Muntele a rămas nemişcat, la poalele lui curgând râul pe care oamenii la numit mai întâi Tatarroş în amintirea tătarilor năvălitori şi cu timpul a ajuns să se cheme Trotuş aşa cum îl ştim noi astăzi. Goanţa este şi acum muntele plin de păduri verzi în care vara găseşti răcoare şi aer curat şi în care trilurile păsărilor spun povestea fiicei cele mai mici a lui Cremene Împărat care a trăit în aceste locuri.  

Leonid IACOB  

Comăneşti, 30 iunie 2015,  

Povestea aceasta am izvodit-o, având ca bază de plecare cele două denumiri geografice din text: Goanţa ( un picior de munte din Depresiunea Comăneşti) şi Trotuş, numele râului ce trece prin această zonă. .