CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Expozitie >  





Irina Lucia MIHALCA - INVITAŢIE LA LANSARE DE CARTE
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Avem deosebita plăcere de a vă invita marţi, 22 noiembrie 2016, începând cu ora 18:00 la lansarea volumului de poezii „Dincolo de luntrea visului" - autor Irina Lucia Mihalca, apărută la Editura Muşatinia, Roman, sub ingrijirea editorului Emilia Ţuţuianu. Ilustraţia copertei: Vincentius Ferdinand Sonata – Indonezia. Lansarea va avea loc la Biblioteca Metropolitană Bucuresti (Strada Tache Ionescu 4, Bucureşti). În deschidere, Antonio Corneanu, poet la rândul său, va citi câteva poeme din volum. Vă aşteptam la o lansare de carte acompaniată de momente de arta, unde veţi putea cunoaşte autoarea şi afla mai multe despre cartea mea. (Irina Lucia Mihalca)
 
Între cer şi pământ doar un timp  
 
Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii  
ne-opresc timpul  
pe strada Mântuleasa.  
Intersecţii de raze şi umbre,  
punţi către cer.  
Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,  
păstrează nisipul din vidul clepsidrei.  
Razele sufletului oglindesc  
mozaicul paşilor mei prin întuneric.  
Prin lumina felinarelor,  
aripi de îngeri sfâşie tăcerea.  
Prelinse în urmă, două din umbrele mele  
se întind către cer.  
Sunt umbrele sufletului nostru  
risipite în tu... în eu...  
în eu... în tu...  
Îşi caută urmele noastre în timpuri.  
 
***  
 
Adina Daniela Dumitrescu: „Cuvânt înainte”  
 
Vorbesc porţile cerului de-o copilă, ce-n zbor, le atinge cu aripile de parcă ar vrea şi n-ar avea pe unde să intre, să se lumineze sau să bea din nectarul iubirii divine, prelinsă pe ivăre.  
Vorbesc gemetele pământului că alunecările faliilor în căutările locurilor sigure de aşezare sunt însoţite de paşi de femeie, de gemete surde din suflet pribeag, în căutare de suflet pribeag.  
Vorbesc malurile răscolite de brize, de braţe deschise spre ele, de nisipuri cernute-n clepsidre, de fluxuri sărutate de ea, călătoarea.  
Vorbesc valuri de creste-nspumate, răsturnate, de pânze-n plutiri peste hărţi amintiri, balansate sub greutatea iubirii. A ducerii acesteia departe, pe tărâmul trăiniciei, de tornade. Miezul perechii urcate e răsucit, plimbat şi dansat, lăsat cuibului pregătit pentru el, printre astre.  
Vorbesc mătăsurile iatacurilor de veştminte picate, de lujer dezgolit, arătat, de splendoarea adevărului relevat, de revelaţia cercului cu două arce îmbinate, de bunătate şi de fiori, flori desfăcute din pori de femeie, de bărbat, geamăt-oftat, dorinţă izbucnită de sub cenuşa mocnită şi de contopire, alipire într-o singură floare-fiinţă, cu aceeaşi credinţă.  
Vorbesc dunele de paşi suprapuşi pe nisip…  
 
Fără să vrei, citind versurile poetei Irina Lucia Mihalca prinse-n cununa de faţă, devii poet. Fără să vrei, făcând înconjurul lumii şi urcând înspre ceruri, coborând în abisurile pline de taine ascunse, devii călătorul filozof, căci sunt la un loc şi lucruri văzute, şi bănuite, şi mesaje trimise şi deducţii.  
 
Fără să vrei câştigi din inocenţa pierdută, devenind inocent şi pur.  
 
Fără să vrei înfloreşti ca femeie, feminitatea romantică a autoarei îmbie la băutul izvorului cu apă vie, la al tinereţii cu cercei la urechi. Citind visezi, zâmbeşti, înfloreşti, citind te încălzeşti ca om, te transfigurezi în femeia sensibilă şi senzuală, care n-are nevoie să lepede haine, dorinţa spre celălalt izbucnind ca focurile pădurii-n noapte, acolo unde au fost ascunse comori.  
 
Legi suflete, imagini, reverii, energii, le atragi fără să vrei înspre tine, înţelepciunea lumii devenindu-ţi o joacă, un dans de naiade pe muzicile chemărilor de sirene.  
 
Copilăreşti. Ţi se readuc în memorie amintiri şi şoapte ale părintelui plecat, pânzele pictorului urcat prea devreme la ceruri, tărâmuri neştiute gemând sub chemări. Copilăreşti odată cu fetele poetei şi creşti împreună cu ele. Stai şi tu smerită sub privirile blânde ale soţului, tată, prieten, liniştindu-te ca-n ţinutul din nord-vestul ţării, ţinutul vorbei molcome şi calde. Şi înverzeşti luând din seva florilor, a frunzelor de început de primăvară sau din amprentele celor uscate.  
 
Şi fără vrei devii şi tu o curajoasă, căci scrierile Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase, nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin miza metafizică, morală şi aş putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar şi de stridenţele, vulgarităţile moderniste şi postmoderniste. Dispariţia ad literam a sexului explicit, a exhibiţionismului afişat, prin atingerile ei feminine, capătă accente de senzualitate, de simţire asemănătoare celei divine.  
 
O alchimie plimbă, transformă şi contopeşte, ca apoi să dispară, apărând în alte planuri şi timpuri, dar rămânându-ţi certitudinea că a fost totdeauna acolo; a vegheat şi a aşteptat, întrupându-se, având nu numai coerenţă spirituală, dar şi transcendentă.  
 
Iubirea, speranţa şi perpetuarea ei sunt ţesute din substanţă divină ce devine izvor la îndemâna cititorului. Desele dialoguri cu eul sau cu celălalt eu, iubitul, aproapele, viul, toate vin ca o certitudine a simţirii nu numai împărtăşite, dar şi ca o cale liberă de intrare pe poarta aceluiaşi sine. Păşim…  
 
„Între cer şi pământ,  
între El şi Ea, doar un timp.  
Voalul a căzut,  
dând deoparte cioburile,  
întunericul deveni luminat  
disperarea – speranţă  
durerea – bucurie  
depărtarea – simbioză,  
singurătatea – întreg.”  
 
Celălalt timp, o nouă viaţă  
 
„Au intrat în vis scriind singura lor carte  
ce devenea realitate  
pe măsura literelor căpătau contur,  
forme, lumini şi umbre  
Un pictura poesis…”  
 
Castelul de nisip al unui vis  
 
„Nimic nu mai pare ce-a fost,  
nimic nu mai e în ordine.  
Ne întrebăm  
unde oare ne-a fost să ajungem,  
Pierduţi într-un spaţiu fără spaţiu  
mai îndurăm un timp.  
Evacuaţi în locuri rarefiate  
plutim fără ancore  
ne menţinem echilibrul în aşteptarea  
unei lumi ce nu se mai potriveşte  
cu piesele noului puzzle…”  
 
Timpul şi noi cei rămaşi în ochiul furtunii  
 
Şi spre speranţa noastră, a revenirii şi devenirii noastre, suntem când plini de viaţă  
rugându-ne, jucându-ne, căutându-ne, când devenim dezorientaţi. Într-o empatie  
generală, poeta notează:  
 
„soarele obosise, slăbise, se vlăguise,  
lent a căzut într-un crater imens,  
se preschimba  
din foc incandescent în negru – cărbune  
o imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!”  
 
O imensă sferă într-o prăpastie  
 
Fiind eu o cititoare asiduă a Reţelei Literare, numele poetei mi-a devenit destinatarul comentariilor şi darul meu către ea, cea „rostitoare”, născătoarea de versuri, realizând, feedbackul perfect. Pentru desluşire şi înţelegere a talentului poetei, a sferei lărgită la care-a bătut suflul poeziei acesteia, a sensibilităţii ei ieşite din comun, îmi permit să alătur scrierii acesteia şi scrierea câtorva comentarii. Cele două îmbinate, împreună cu delectarea cititorului în faţa versurilor, vor însemna reperele operei poetei. N-am întârziat să o numesc, alături de regretata Magda Isanos, Poeta Iubirii, căci mesajul desprins din opera ei este iubirea: de oameni, de cer şi pământ, de vechile lumi bântuite de muze, de gânduri şi energii legătoare, de legături indestructibile între oameni, corespondenţe ce depăşesc sfera obişnuitului, încadrându-se în infinitul sentimentelor umane nemodificate, pure.  
 
„Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului” - translaţia de la rău la bine, de la durere la fericire, de la „cuvintele golite de sensul lor la pictogramele interiorului nostru, de la cădere la o nouă cunoaştere” , de la plecare la întoarcere, nu este vectorială şi spiralată, pragul trecându-se fără să ne dăm seama, parcurgând lumi. Bine scris! Filosofic şi în acelaşi timp accesibil. Sunetul cugetului, ca al ploii, întrerupt de grozăvia fulgerului, apoi, iar ploaia!  
 
„Nu aruncaţi cu pietre” - recunosc pe cel ce se târăşte prin întunericul tunelului în căutarea luminii, mânat de dorinţa cunoaşterii şi amintindu-şi parfumul atingerii. Vrea să se descâlcească, să aleagă iţa realului de cea a gândului, a amintirii, a iubirii de semen, a adevărului acestei lumi. „Nu daţi cu pietre”, acesta e cel mai vulnerabil din toţi şi căderea lui înseamnă doar gust, viteză, sânge lăsat în urma turnirului şi răceala metalului. Mai rămâne ceva în spatele lor? Doar speranţa primului, căutătorului, fugarului înspre Helios.  
 
„Celălalt trup ~ o nouă viaţă” - nu remarcabilă, formidabilă, scrisă în registrul grav. Îţi mulţumesc pentru delectare şi reflecţie. Pune-i semn de carte, este printre cele mai bune poezii ale tale. Toate sclipesc, dar asta sparge o graniţă!  
 
„Cercelul pierdut” - speranţa regăsirii într-o altă viaţă ne ţine în asta, indiferent de e vorba de persoana dragă, unica, de o întreagă umanitate, aceea din trecut, de o identitate naţională generoasă, de bine şi cald. Toate legile fizicii demonstrează asta, e legea firii. Iubirea şi binele nu au cum să fie egale cu ura şi răul, din antiteza lor provine imboldul iniţial, provine naşterea. Boomul iniţial a pornit din diferenţe, simpla coacervată peste care s-a aşternut suflarea divină e mărturia.  
 
„La Început – Cuvântul” - pot oare descrie în actualele, decapitatele, depreciatele cuvinte? O poezie caldă şi pură, dar în acelaşi timp, o pătrundere în realitate, în adevăr: greu trebuie să-i fie / porumbelului alb/ să conducă şirul cocorilor/ întorcându-se dalb/…..  
 
„În veşnicia fără cuvinte” - neputinţa despărţirii în pofida timpului, „spinilor”, palierelor reale sau ireale suite sau coborâte de unul din doi sau de amândoi, uşilor închise şi deschiderile lor pe alte tărâmuri, se datorează doar fluidului magic ce i-a legat pe vecie. Rămân unul în altul scrijeliţi pe piele, scrijeliţi în inimile şi gândurile lor. Oricâte cuvinte ar mai fi avut să-şi spună, înţelesurile lor nu se pierd cu timpul, ci capătă noi însuşiri: completarea, permanenţa, indestructibila legare. Veşnicia!  
 
„În visul copilului” - da, copilul este primul care recepţionează corect mesajele universului prin toate visele şi stările lui de veghe. El este şi primul nostru judecător. Treptat, în mulţime şi crescând mai pierde din această capacitate, semănând cu adulţii. Li se ia din bine şi li se adaugă răul. Inconştient. Frumuseţea poeziei şi a poeţilor, frumuseţea ta, constă şi în păstrarea acestor capacităţi.  
 
„Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare” - trebuie să fiu sinceră acum; la prima ta „citire” pari doar o romantică incurabilă, de neegalat. Te-am comparat cu Magda Isanos, cu poeta verde, cu cea calofilă, nu, nu! Atingi cititorul cu o inflaţie de cuvinte pe baza câtorva sentimente, dar, nu! Fiecare senzaţie romantică de cuvânt asociat cu loc, mai nou şi muzică, reprezintă o faţetă distinctă a unei sfere uriaşă, cu suprafaţa fagure de miere. Laşi cititorul într-o linişte dumnezeiască. Ai personalitatea ta în poezie, poate fi socotită cumulativă, dar e unică. Eşti vindecătoare şi reformatoare.  
 
Cititorule, niciodată nu suntem singuri! Încurcaţi printre „zăpada dorului, furtuna inimilor, veşnicia frământată, carnea cuvintelor” ni se induce sentimentul siguranţei – niciodată nu suntem singuri, totul are un răspuns, transcendenţa e lină şi calmă, e caldă! (Adina Daniela Dumitrescu)  
 
***  
 
Impresii:  
 
• „Irina Lucia Mihalca scrie o poezie spontană, folosind cu naturaleţe versul alb, construind un univers liric în care întâlnim, ca în natură, felurite forme de relief ale sensibilităţii. De la ondularea blagiană la forţe ce ţâşnesc artezian dintr-un suflet care doreşte să îmblânzească realitatea lumii. Poeta mi-a sugerat o undă din Fernando Pessoa (heteronimul Alvaro de Campos, freneticul), asemuindu-şi şi o estetică a iubirii cu nelinişti folositoare poemului. Crede că, „asemenea naturii, poezia îşi arată forţele sale, dar câteodată le ascunde adânc în sine, fiind limitată şi fără bariere, luminoasă şi întunecată, eternă şi trecătoare, săracă şi bogată, haotică şi armonioasă, lină şi repezită”. O prezenţă suficient de discretă în presa literară, Irina Lucia Mihalca este o voce lirică distinctă, care stârneşte sensibilitatea şi îmbogăţeşte experienţa cititorului de poezie aleasă.“ (Gheorghe Pârja – Nord Literar nr.2 (117), febr. 2013)  
 
• Romantic, sensibil, aproape elegiac; frumos curge versul, se duce spre marea destinului poetic, tot mai precise cuvinte, mai picturale imagini, mai naturală filosofia. Nimic căutat, nimic pedant, autentic redat cu lirismul, deja specific, stilului I.L. Mihalca. Timp de-amintire, timp de uitare ~ " Te mirai că-ti revedeai inexplicabil imaginea ta pe chipul meu... reflectată de oglinda sufletului nostru". Inovatoare sintagmă poetică a sufletului la plural, condiţie a iubirii, replicarea sufletului, în întregime identificat cu sine şi regăsit în celălalt. „Era un timp cand, încă, nu ne-am îndepărtat, rănindu-ne, devenind un alt timp." Timpul subiectiv, cel sufletesc, trăit în consonanţă, zideşte dimensiunea continuităti. Odată disipat, se topeşte în mareea timpului cronologic, instrăinat de iubire. Aceiaşi tematizare am identificat-o şi în Pasăre de foc este iubirea: „În căutarea unui sens trecem prin viată,/ pentru a-l descifra ne cufundăm/ În fântâna de aur a prezentului./ Un dans să fii!" Aspiraţia spre eternitate este topită de emoţia clipei, eliberată prin graţia momentului trait, cuprinzând tot ce ar putea dărui întregul univers al iubirii, prin simţire împreună, prin acelaşi unic suflet armonizat, în "dans". (Sanda Farcaş)  
 
• Irina Lucia Mihalca este o poetă experimentată, cu un discurs liric bine articulat, cu o paletă imagistică debordantă. Poemele ei sunt ample revărsări de lirism, cu supraetajări de metafore de mare impact emoţional,degajând un mesaj bine ancorat în ţesătura versului. Arborescentă şi delicată, năvalnică şi inefabilă precum şoapta unui izvor de munte, poezia Irinei Lucia Mihalca reprezintă cartea de vizită a unei autoare de certă valoare şi originalitate. Poemele Irinei Lucia Mihalca conturează o mitologie erotică şi existenţială sui- generis. Fervoarea genuină a sentimentului de dragoste se consumă în imagini de o mare transparenţă şi puritate, traducând, în termenii unui lirism absolut, o geografie sufletească tulburătoare. Iubirea, percepută ca trăire intensă şi purificatoare, este captată în cadenţe ample, care se ordonează în arhitecturi imagistice fastuoase.  
 
Melancolică şi vizionară, poeta adaugă periplului său liric dimensiunea rezonantă a unei ambiguităţi savant dozate, care aduce un plus de expresivitate şi profunzime întregului edificiu poetic. Un apetit pentru imaginea scăpărătoare, arborescentă, o navigare profundă în planul ideii, care acaparează spaţiul poemului şi conferă sensibilitate şi emoţie întregului edificiu liric. Un fast imagistic, o retorică a diafanităţii exemplare, un fel de euforie barocă a ceremonialului poetic, care creează vaste polifonii ideatice. O tensiune constantă a discursului liric, sprijinită pe o gesticulaţie amplă, asigură o coerenţă benefică a întregului edificiu poetic. Originalitatea frapantă a limbajului poetic face aproape imposibilă orice tentativă de a o situa pe Irina Lucia Mihalca (fie şi din raţiuni de strictă eficienţă metodologică) într-o descendenţă plauzibilă a liricii feminine. Poeta se sustrage, cu orgoliu, rigorilor oricărei formule aleatorii, trasând, cu fiecare poem, un destin literar de excepţie. În palma mea stângă am lacrima ta! ~ Sentimentul de dragoste se decupează cu delicateţe şi suavitate, iar aşteptarea, perpetuă şi necondiţionată, transfigurează fiinţa, eliberând-o de zgura cotidianului.  
 
Anvergura trăirilor, transpuse în registrul nuanţat al unui discurs amplu şi învăluitor, dimensionează resurecţia unui lirism de autentică vibraţie afectivă. Căci iubirea revitalizează fiinţa şi imprimă realităţii o altă cadenţă, inoculându-le fiorul extatic al împlinirii dincolo de contingent. Inscripţie pe o piatră - "multe pietre, în multe straturi!", "fără repaos roţile Timpului se rostogolesc", "priveşte inima mea cu inima ta"- imagini puternice, capabile să amorseze resorturile gândirii şi emoţiei deopotrivă, o amplă feerie lirică pivotând în jurul ideii de zădărnicie. Un ţipăt disperat şi, în acelaşi timp, o victorie a artei împotriva neantului. (Geo Galetaru)  
 
• Din lectura poemelor sale, am observat că Irina - Lucia Mihalca scrie o poezie stilizată, cu multe valenţe ideatice, un sublimat metaforic reuşit, generat în creuzetul alchimiei cuvintelor, o substanţă eterică ce caracterizează esteticul şi moralul şi care, deopotrivă, o autoreferenţiază în literatura contemporană. Felicitări! Cu deosebită consideraţie! (Gheorghe Apetroae, Sibiu)  
 
• Versul poetei Irina Lucia Mihalca  
 
Dacă suntem făcuţi din atomi, din atom venim, în atom ne întoarcem şi din nou renaştem. Versurile Irinei Lucia Mihalca ne fac să ne simţim aproape, un tot unitar, o atracţie, o dorinţă de unire şi întregire întru Dumnezeu, care e întru totul. A fi sau a nu fi, o pulsaţie a creatorului. Creatorul pulsează, inspiră prin viaţă şi moarte, început şi sfârşit. La început am avut senzaţia că eu sunt subiectul/ destinatarul şi aici e secretul Irinei - ne face pe fiecare să ne simţim la fel, fără discriminare. E atât de clară. Privind comentariile bărbaţilor, chiar şi a damelor, deduci reacţia de atracţie. E atât de clară şi sinceră încât o întelegi ca şi cum ţi-ar vorbi un părinte sau frate/ sora, soţia/ soţul sau fiica/ fiul. Nici nu se discută simţământul de străin sau dominator. Versurile te ung la suflet, dar te şi trezesc. Metaforele ei sunt construite din real, sunt tratate serios şi în asta constă secretul multitudinilor de mesaje care mustesc în poezia sa. Un copil o interpretează ca pe un basm, un matur ca pe un punct cotidian, un agricultor ca pe un moment din natură, un îndrăgostit ca pe o declaraţie reuşită şi, iată poezia care poate fi dezvelită precum ceapa, până în inima ei. Am senzaţia că sunt trei muze în Irina, care compun poezia. Toţi avem mai multe muze de-a lungul vieţii, însă pe măsură ce ne maturizăm, ne despărţim de cele tinere, nu şi Irina. Ea are o experienţă de viaţă intensă, are respect pentru tot ce se mişcă în jur. Se pare că poeta s-a apropiat de toate din credinţă şi comuniunea cu divinul. În versurile ei, totul e posibil şi explicat cu claritate. Ea te poartă într-o lume bine definită. Îţi deschide uşa şi te invită într-un loc total, armonic, vibrant, fără năluciri sau imagini derutante. Nu te plictiseşte, nu te adoarme cu vrăjeli sau talente filozofice, însă te simţi bine şi iubit. Irina ştie ce vrea, unde e ţinta şi ţi-o arată clar spunându-ţi: Nu te speria! Aceasta e lumea şi raiul eşti tu! Poeta Irina Lucia Mihalca scrie pentru toată lumea. Foloseşte un limbaj activ, simplu şi direct chiar şi atunci când introduce în vers cuvinte dintr-o altă limbă, cuvinte uşoare care ne par familiare. Ele nu irită pentru că sunt des folosite în viaţa cotidiană. Limbajul pasiv în poezie punctează, limitează, defineşte, dictează şi atunci poezia devine mai greu accesibilă omului nepregătit, îl irită. Azi, marii majorităţi, nu ne place să fim încadraţi. „Eu sunt cel ce sunt”, ne dovedeşte prin versul ei că suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, şi că ea a rămas credincioasă locului de unde vine, a rămas credincioasă iubirii care a adus-o pe lume şi că cele lumeşti nu o deranjează sau convinge să renunţe la origine, la puritatea cu care a venit pe lume. Noi suntem aici pentru înălţare, nu pentru seducţia celor din jur, suntem aici să creştem în frumos! Suntem egalii florilor şi-ai gâzelor, ai păsărilor, ai vântului, ai stelelor şi ai întregului univers, ne spune Irina. Fără să vrei înveţi să nu mai fii rasist, egoist şi singur în trai, vei vedea dintr-o dată că se ridică soarele şi luminează întreaga lume, vei simţi o adiere de vânt, îţi mângâie fruntea – este raiul din suflet, cititorule! (Ben Todică, Melbourne, Australia)  
 
***  
Celălalt trup - o nouă viaţă  
 
Vuietul veşniciei, auzit noaptea, tăia timpul în două,  
cobora din cer pe pământ, împungându-l ca un ac.  
Calea lacrimilor suspină pe cer.  
Iute ca privirea femeii, un sunet subţire  
îndoi cerul-n lumină şi întuneric.  
Dintr-o îndepărtată nostalgie, o tristă melodie  
voia să cârpească viaţa  
acolo unde sunetul o sfâşiase.  
La stânga sunetului era noaptea,  
la dreapta lui era ziua,  
univers presărat cu picături de apă şi prezenturi.  
Începând să respire, muzica se strecură prin labirint,  
călcându-şi umbra plină de apă în Canalul Miracolelor.  
Timpul femeii nu curge pe aceeaşi cale  
cu timpul bărbatului,  
spre celălalt trup.  
Adevărul e în cuvânt, piatră şi apă,  
un distih în oglindă - Milee dugento con sessanta sei  
prin Surâsul Cybelei!  
 
Între cer şi pământ, între El şi Ea, doar un timp!  
 
Voalul a căzut, dând deoparte cioburile,  
întunericul deveni lumină,  
disperarea – speranţă,  
durerea – bucurie,  
depărtarea – simbioză,  
singurătatea – întreg.  
– Voi fi cu tine până la sfârşitul Timpului!  
În palma ei atingerea literei-mamă ebraice Shin.  
Îi citi sărutul:  
– Să fii fericită cât îţi stă în putinţă!  
Călător în univers după sufletul stelar, spre noul acum,  
sufletul încarcerat, eliberat de trup,  
caută un strop de apă şi-un strop de timp,  
înghiţind din lacrimile Maicii Domnului  
în secţiunea de aur a Timpului cu Veşnicia.  
 
***  
 
Dincolo de luntrea visului  
 
Căutăm până la risipire  
pierduta literă – drum spre lumină –  
înflorind printre picăturile durerii.  
Vor veni şi zorii când  
vom deschide Marea Poartă a Norilor,  
pentru noi vor cânta îngerii,  
pentru noi sfinţii ne vor însoţi  
la trecerea râului, fără să-şi ude picioarele!  
Anotimpuri nedespărţite! Vom asculta  
cântecul celor două voci îmbinate  
– copilul şi bătrânul –  
cuvântul de-nceput şi de sfârşit, iubirea.  
Tot ce începe mai devreme, sfârşeşte mai devreme...  
Dincolo de ce se-adună în noi  
suntem lumini  
– suflete întoarse la matcă –,  
această ninsoare de flori e marea întâlnire.  
 
O lume de poveste în ochi risipită cu mare dăruire!  
 
Totul creşte în cer, o stea, un fluture,  
o boare-argintată se pierde în lumina undei.  
Din clipă în clipă, din zi în zi,  
din anotimp în anotimp, fugim de moartea din noi.  
Alungă-ţi norii cenuşii de pe albastrul cerului tău!  
Dincolo de gânduri  
vom gasi dorinţa plângând, suspinul ei!  
Nicio alee spre tine grabind sfârşitul,  
nici locul, nici timpul  
ce înfloreşte floarea şi ultimul drum spre noi!  
Ne regăsim în cerul de dincolo de cer.  
Să ascultăm vântul  
şi cântecul florilor, dincolo de luntrea visului!  
după ce un fruct se coace, cade,  
ca şi frunzele, ca şi florile, ca şi omul,  
inima se rupe mai împăcată.  
Verde crud şi copt, şi mort – aşa arată indicatoarele –,  
indiferent de unde te uiţi, toate duc spre moarte!  
Spre-o nouă, altă, viaţă... Celălalt trup ~ o nouă viaţă  
 
***  
Notă:  
 
Irina Lucia Mihalca este o importantă scriitoare din România, o prezenţă remarcabilă în cadrul publicaţiilor de literatură, artă şi cultură, scrierile sale de poezie şi proză fiind publicate de principalele reviste şi ziare din ţară şi din străinătate. Textele sale impresionează prin calităţi ale stilului, expresivitate, dinamism, note romantice şi expresioniste. Irina Mihalca s-a remarcat şi în cadrul concursurilor literare, fiind laureata numeroaselor concursuri naţionale şi internaţionale, dar şi de-a lungul scrierilor publicate în zeci de reviste literare şi de cultură, din România şi din mediul internaţional.  
 
Referinţă Bibliografică:
Irina Lucia MIHALCA - INVITAŢIE LA LANSARE DE CARTE / Irina Lucia Mihalca : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2148, Anul VI, 17 noiembrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Irina Lucia Mihalca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Irina Lucia Mihalca
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!