CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Patrimoniu >  





„Condiţia umană“ a fiinţei hyperionice şi participarea cu totală „răceală“ la „spectaculosul“ teluric al lumii (ca teatru)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
 
  
Ion Ion Pachia-Tatomirescu  
  
 
  
Condiţia umană a fiinţei hyperionice şi participarea cu totală răceală  
  
la spectaculosul teluric al lumii (ca teatru)  
  
 
  
Cristalele poetice din Glossă, de Mihai Eminescu, de reverberează spiritul estetic-obiectiv / critic între „oglinzile incandescente“ ale romantismului, datează din decembrie 1883; este anul înrăzăririi depline a Geniului eminescian, rodind capodoperele romantismului valah şi universal, prin care curentul se proiectează la apogeu: Luceafărul (capodoperă fără seamăn în întregul literaturii universale cel puţin prin „tabloul al V-lea“, al poemei unic-magnificei înfiorări cosmice, cu protagonistul simbol-alegoriei capătând nume – Hyperion − şi călătorind la Dumnezeu, în centrul potenţial al universurilor, al decadei mitosofiei valahe a cerurilor, parcă în complementaritatea nunţii cosmice din Pe-o Gură de Rai / Mioriţa, celebra colindă / baladă aflată în „marele circuit folcloric din Spaţiul Pelasgofon > Valahofon, graţie Şcolilor / Academiilor Oralităţii Culte ale Zalmoxianismului din întreaga arie a Daciei cogaionic-nemuritoare), Trecut-au ani..., Peste vârfuri, Lasă-ţi lumea..., Din valurile vremii..., Ce te legeni..., Mai am un singur dor, Criticilor mei, Odăîn metru antic etc.;  
  
totodată, se inaugurează „căile tâmplei şi ale inimii pe sticla-limită-tragic-existenţială“ a eului întru o şi mai profundă cunoaştere / autocunoaştere pentru lirica valahă a secolului al XX-lea şi, de ce nu, al XXI-lea.  
  
Tematic, romantic şi schopenhauerian, poemul Glossă, de M. Eminescu, se relevă în „condiţia umană a fiinţei hyperionice, trebuind să participe cu totală răceală la spectaculosul teluric al lumii (ca teatru), căci :  
  
(a) «fiecare faţă omenească este o hieroglifă care merită să fie descifrată şi al cărei alfabet îl purtăm în noi înşine» (SchVam, 40);  
  
şi  
  
(b) «opera, odată creată, există prin ea însăşi, devenind nemuritoare» (ibid.) − după cum încredinţatu-ne-a şi Arthur Schopenhauer (Danzig / Gdansk, 22 făurar 1788 – 1860, răpciune, 21, Frankfurt am Main) ce, pentru mai toate anotimpurile secolului său, era unul dintre cei mai preţuiţi şi dintre cei mai profund-studiaţi filosofi, bineînţeles, de studentul valah, Mihai Eminescu (Dacia / Botoşani, 20 decembrie 1849* / 15 ianuarie 1850 – 1889, iunie, 15, Bucureşti-Dacia), de la Universităţile din Viena (Facultatea de Filosofie şi Drept, între anii 1869 şi 1871) şi din Berlin (Facultatea de Filosofie, între 1872 şi 1874).  
  
După cum se ştie, glosa (< lat. glossa, „explicarea unui cuvânt rar“ / „cuvânt lămuritor“) este o poezie cu formă fixă în care se fac / petrec lămuririlirosofice astfel: versurile strofei din deschidere“, conţinând spiritul limpid al aforismului, se se reiau în închiderea poemei (cf. PTDelrc, 198 sq.), „în ordinea inversăa stihuirii, fără a se modificaunghiulreceptării lirico-semantice;  
  
şi strofa-temă a Glossei este: «Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate; / Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val, ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece.» (EP, I, 145 sqq.).  
  
Mihai Eminescu a realizat o „octavă“ genială (cf. PTDelrc, 417), din versuri-frază-bimembră, în preponderentă coordonare copulativă şi în măsura 8, cu dominantă ritmică trohaică, în rime bogate, dispuse după „schema“: a-b-a-b-c-d-c-d;  
  
cezura se iveşte mausoleic, în „cheia de boltă a stihului“, marcând „jumătatea octoedrică“, după silaba a patra, sugerând la lectura atentă „cabala“ primelor patru conducătoare (ce, însumate, dau decada de aur: 1 + 2 + 3 + 4 = 10, în spiritul zalmoxian / pythagorician), dar şi la „perechi“ de stihuri (4 + 4 / 4 + 4, „dublu de perechi“, sau perechea / doiul la „puterea a treia“, a triadei, deci după arcul perechii de triadă, 23 + 23, după silaba a 16-a).  
  
Reluarea strofei în „închiderea Glossei“ − «Tu rămâi la toate rece, / De te-ndeamnă, de te cheamă; / [...] / Vreme trece, vreme vine.» − ca „turnată-n bronz monumental“, calibrează „sfericitatea poemei“ într-o măiastră geometrizare de Logos / Cuvânt.  
  
În cuprinsul glosei, de la fiecare vers din prima strofă, în „ordinea intrării“, se dezvoltă câte o strofă-evantai lirosofic-lămuritoare;  
  
în Glossă, de M. Eminescu, există opt „strofe-evantai“: de la primul vers din strofa I, sau „strofa-temă“, Vreme trece, vreme vine, se deschide corola strofei a II-a, sau „prima-strofă-evantai“, lirosofic-lămuritoare, a îndemnului la atitudine hyperionică în scurgerea ireversibilă / infinită a timpului;  
  
strofa a III-a „fixează“, în «recea cumpănă a gândirii», raportul vechi nou în univers;  
  
strofa a IV-a insistă asupra ecuaţiei cotidianului cu necunoscutele „rău“ şi „bine“;  
  
strofa a V-a pune prezentul-bifrons (cu „faţă-viitor“ şi cu „chip-trecut“ ca revers) sub pecetea zădărniciei (de sub interogaţie şi socotire / „răspuns“);  
  
strofa a VI-a glosează întru eliminarea speranţei şi a fricii;  
  
strofa a VII-a amplifică stoicismul anterior cu scepticismul, pe registrul comparativ, polivalent lirico-semantic, al „valului“;  
  
strofa a VIII-a abordează atitudinea odiseică vis-à-vis de condiţionala îndemnului / ispitirii;  
  
strofa a IX-a readuce invitaţia hyperionică la totala „răceală“, în „distanţarea“ eternal-valorică prin operă de Geniu menit a ferici pe alţii fără a fi iubit vreodată de cineva.  
  
Glossă, de Mihai Eminescu, are aşadar 8 + 2 = 10 strofe, reverberând şi în acest chip decada de aur.  
  
În „ireversibila scurgere infinită a timpului“ («vreme trece, vreme vine»), în vremuirea spectaculosului vizual / auditiv, chiar sinestezic, al lumilor («multe trec pe dinainte, / în auz ne sună multe»), „protagonistul“ Glossei („Poetul“ / „Hyper-eon-ul“) recomandă imperios regăsirea de sine, socratică re-cunoaştere / autocunoaştere: «Multe trec pe dinainte, / În auz ne sună multe, / Cine ţine toate minte / Şi ar sta să le asculte ?... / Tu aşează-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine / Când cu zgomote deşarte / Vreme trece, vreme vine.» (EP, I, 145; s. n.).  
  
Fericirea este o „efemeridă“; clipei îi este sortită „masca fericirii“ («ce din moartea ei se naşte / şi o clipă ţine poate»); din perspectiva hyperionică a „schimbării clipei“: «toate-s vechi şi nouă toate»; şi «Nici încline a ei limbă / Recea cumpăn-a gândirii / Înspre clipa ce se schimbă / Pentru masca fericirii, / Ce din moartea ei se naşte / Şi o clipă ţine poate; / Pentru cine o cunoaşte / Toate-s vechi şi nouă toate (ibid.).  
  
„Trecut“ şi „viitor“, vechi şi nou, „faţă“ şi „revers“ etc. se îngemănează – din aceeaşi perspectivă hyperionică – în prezent, între „feţele“ clipei.  
  
Protagonistul Glossei ştie / înţelege ce e rău şi ce e bine în scena lumilor, în petrecerea cotidiană a lumii ca teatru, căci este „detaşat“, „privitor“ / „spectator“, în acest sens venind şi îndemnul către semenu-i: «Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui; / Joace unul şi pe patru, / Totuşi tu ghici-vei chipu-i, / Şi de plânge, de se ceartă, / Tu în colţ petreci în tine / Şi-nţelegi din a lor artă / Ce e rău şi ce e bine.» (în primul vers al acestei strofe, a se rosti: te-a-tru, trisilabic, precum în secolul al XIX-lea);  
  
binele şi răul nu se înţeleg din „arta“ insului-actor ce joacă («şi pe patru») pe scena Lumii-ca-Teatru decât petrecându-i măiestria în sine, detaşat („în colţ“), după ce faţa-hieroglifă, „chipu-i“, cum atrăgea atenţia şi Schopenhauer (supra), se descifrează / ghiceşte.  
  
Lumea-ca-teatru rămâne un „motiv“ lirosofic de se antrenează în perimetrul „artei Cuvântului“ încă din anticele literaturi euro-indiene (Bion din Dacia / provincia Moldadava-Borystene, Ariston din Chios, Epictet, Plotins), peste Evul Mediu (suedezul Oxenstierna, 1583 – 1654, valah-moldoveanul Miron Costin, 1633 – 1691; ş. a.), până dincoace de capodoperele expresionismului şi ale paradoxismului (din secolul al XX-lea).  
  
Interogaţia şi socotirea / judecarea asupra a «tot ce-a fost ori o să fie» duc la prezentul permanent („prezentul etern-schopenhauerian“), la viziunea / perceperea circularităţii / sfericităţii (ciclicităţii) lumii, dar numai la cel ştiutor / iniţiat în a învăţa, căci numai acesta «vede-n capăt începutul» şi cele două feţe-hieroglife ale realităţii, numite „viitor“ şi „trecut“: «Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe; / Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă şi socoate.» (EP, I, 146).  
  
În spectaculosul ciclic al lumilor acţionează dintotdeauna aceleaşi legi ce nu îngăduie omului hyperionic „speranţa“ / „teama“ de vreo schimbare „radicală“ a registrului fiinţial, a statutului existenţial al acestora: «Căci aceloraşi mijloace / Se supun câte există / Şi de mii de ani încoace / Lumea-i veselă şi tristă; / Alte măşti, aceeaşi piesă, / Alte guri, aceeaşi gamă, / Amăgit atât de-adese / Nu spera şi nu ai teamă».  
  
La un „examen sceptic“, schopenhauerian, dinspre fundamente, ochiul / spiritul lucid al protagonistului Glossei surprinde realist «spectacolul corupţiei morale a lumii (ce) ne arată foarte clar că instinctele bune nu pot avea aproape nici o forţă, din moment ce (şi aici e raţiunea principală) de multe ori ele nu acţionează atunci când motivele opuse nu au prea multă energie» (SchF, 88), căci „mişeii“ / „nătărăii“, «la izbândă făcând punte», pot întrece chiar şi pe cel «cu stea în frunte».  
  
Evitarea „tovărăşiei“ cu aceştia pare imperioasă, după cum se relevă şi din paremiologia pelasgă > valahă: «zi-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti», ori: «decât cu un mişel / nătărău la câştig, mai bine cu un înţelept la pagubă»; însă „valul izbânzilor“ trece tot „ca valul“, după fiecare „izbutire“ / „biruinţă“ a mişeilor înregistrându-se lupte intestine ca „între dânşii să se plece“: «Nu spera când vezi mişeii / La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, / De ai fi cu stea în frunte; / Teamă n-ai, căta-vor iarăşi / Între dânşii să se plece, / Nu te prinde lor tovarăş: / Ce e val, ca valul trece».  
  
Iar cea mai înţeleaptă cale prin lumea corupţiei este cea croită ca de un Odysseu / Ulysse scăpând de ademenirile Sirenelor: «Cu un cântec de sirenă, / Lumea-ntinde lucii mreje; / Ca să schimbe-actorii-n scenă, / Te momeşte în vârteje; / Tu pe-alături te strecoară, / Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă».  
  
Ştiind „măsura indivizilor / lumii, inutile sunt „sfaturile“ bune: «De te-ating, să feri în laturi, / De hulesc să taci din gură; / Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, / Dacă ştii a lor măsură; / Zică toţi ce vor să zică, / Treacă-n lume cine-o trece; / Ca să nu-ndrăgeşti nimică, / Tu rămâi la toate rece...» (EP, I, 147).  
  
Desigur, să rămâi la toate rece şi, mai ales, la egoismul oamenilor, tălmăcindu-se în „dorinţă de bunăstare“; şi: «când drumul egoismului nu este barat nici de vreo forţă exterioară, cum ar fi temerile generate de puteri pământene sau cereşti, nici de vreo idee cu adevărat morală, când el îşi urmăreşte scopurile fără a ţine cont de nimic, atunci, în mulţimea imensă de egoişti, cuvântul de ordine este: „bellum omnium contra omnes“ [„războiul tuturor împotriva tuturor“] şi toţi au de suferit; după un oarecare timp de reflecţie, raţiunea se gândeşte să instituie statul, instrument născut din teama reciprocă pe care oamenii şi-o inspiră prin forţa fiecăruia şi care previne efectele dezastruoase ale egoismului general, cel puţin atât cât poate face acesta ca putere strict limitativă.» (SchF, 93).  
  
Glossă, de Mihai Eminescu, prin cristalele sale de gând / suflet genial-valah, prin dimensiunile spiritului realist-lirosofic relevat dinspre „condiţia umană“ a protagonistului romantic în perfectele / purele „forme ale clasicismului“, proiectează „specia“ la apogeu – foarte rar cultivată** în literatura valahă / universală.  
  
George Călinescu aprecia Glossă, de Mihai Eminescu, drept «capodopera liricii ideologice, satirică fără obiect [...], ce printr-o prestidigitaţie sublimă de idei voieşte a învedera proasta maşinărie a lumii.» (CILR, 469 / ILitR, III, 206).  
  
Nu-i vorba de «prestidigitaţie» („arta de a face scamatorii“) de idei, ci de convingerile eroului liric dinspre fundamentele moralei lumii prin voinţă şi reprezentare (cf. SchLm, I, 89 / § 16), certificate şi de marele filosof german, Arthur Schopenhauer***.  
  
 
  
Notele de sub asterisc şi siglata bibliografie:  
  
 
  
* Am păstrat, Distinse Receptor, „ambele date de naştere“ ale Poet-Luceafărului Naţional-Pelasg > Valah al Poeziei: 20 decembrie, 1849, care-i data caligrafiată de mâna lui Mihai Eminescu într-un registru / tabel nominal al Societăţii Junimea  
  
(dată însoţită de semnătura-i inconfundabilă, de neimitat – şi-apoi cine ar fi ştiut mai bine decât Poetul însuşi, pe întreaga-ne Terra, data-i de naştere comunicată, cum e firesc, de fiecare Mamă, Fiului ei, „încă din primul an de exercitare a irepresibilei memorii“)  
  
şi 15 ianuarie 1850, data indicată / stabilită de „oficialităţile din România“ − „preoţii Bisericii Ortodoxe Valahe din Botoşanii / Ipoteştii Daciei − statul evmezic al Moldovei“, istoricii şi criticii literari ai României de la Titu Maiorescu încoace.  
  
 
  
** În literatura valahă există şi „alte glose“, mai puţin cunoscute, cum, de pildă, „deocandată, prima în spiritul esteticii paradoxismului“: Glossa lui Făt-Frumos, de Ion Pachia-Tatomirescu, reverberând ancestralul fond spiritual / cultural-civilizatoriu pelasg > valah prin proiecţia Cavalerului Zalmoxian (Cogaionic / Dunărean) în Făt-Frumosul mitosofic autohton ca simbol al triumfului Binelui asupra Răului, al Luminii / Yang-ului asupra Genunii / Yin-ului. Glossa lui Făt-Frumos se structurează în şase catrene, în măsura 8, pe următorul „cadraj“ de rime: a-b-a-b // c-b-c-b // d-a-d-a // e-b-e-b // f-a-f-a // a-b-a-b: «Lângă munte vine castrul, / luminos trece colindul; / sâmburii-ncolţeau albastrul, / pe când El s-a zvârcolindu. // Pe lumină, pe-nstelare, / apa-ntunecase grindul / şi spre-nalta inelare, / pe când El s-a zvârcolindu. // Şi în sud, şi în pustie, / aurul nuntise astrul, / şi-n descântece – se ştie –, / sâmburii-ncolţeau albastrul. // Un sol alb, pe-ntunecime / (numai Făt-Frumos ştiindu-l), / ne încearcă-n adâncime, / luminos trece colindul. // Şi pe-o gură de lumină, / fericit plânge jugastrul, / că în fruct nu este vină – / lângă munte vine castrul... // Pe când El s-a zvârcolindu, / sâmburii-ncolţeau albastrul; / luminos trece colindul, / lângă munte, vine castrul...» (Ion Pachia-Tatomirescu, Încântece, Bucureşti, Editura Litera, 1979, p. 33).  
  
 
  
*** Distinsului Receptor îi semnalăm şi o variantă a analizei de mai sus, Dimensiuni ale lirosofiei eminesciene în «Glossă», variantă care a văzut lumina tiparului în lucrarea noastră mai veche, din anul 1996, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, secţiunea secundă, Lecţia de anatomie a textului romantic (v. PTEmetn, pp. 95 – 102).  
  
 
  
CILR = George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită îngrijită şi cu prefaţă de Al. Piru), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.  
  
EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.  
  
ILitR, III = Istoria literaturii române, vol. III (epoca marilor clasici), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1973.  
  
SchF = Arthur Schopenhauer, Fundamentele moralei (traducere de Tudor Reu), Oradea, Editura Antet / Imprimeria de Vest, 1994.  
  
SchLm, I, II, III = A. Schopenhauer, Le monde comme volonté et comme représentation / Lumea ca voinţă şi reprezentare, vol. I – III, septième edition (însoţită şi de interesantele prefeţe de la ediţiile I – IV: Préface de la première èdition, écrit à Dresda, août 1818, Préface de la deuxième èdition, Francfort-sur-le-Mein, février 1844, Préface de la troisième èdition, Francfort-sur-le-Mein, septembre 1859, Préface de la quatrième èdition, Berlin, mai 1873), traduit en français par A. Burdeau, Paris, Ed. / Librairie Félix Alcan, 1930.  
  
SchVam = Arthur Schopenhauer, Viaţa, amorul, moartea (trad. Constantin Pestreanu), Oradea, Editura Antet / Imprimeria de Vest, 1994.  
  
PTDelrc = Ion Pachia-Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-8-6), 2003 (pagini A-5: 504).  
  
PTEmetn = Ion Pachia-Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97529-0-X), 1996.  
  
Referinţă Bibliografică:
„Condiţia umană“ a fiinţei hyperionice şi participarea cu totală „răceală“ la „spectaculosul“ teluric al lumii (ca teatru) / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3206, Anul IX, 11 octombrie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!