Ion Pachia-Tatomirescu
SOBOR − în 33 de chipuri din „Marele poem pentru orgă“ :
28 (Ni-i împrejur...)
Ni-i împrejur vecinul, Cuvântule, ne este,
nu fals mărturisim asupră-I, ci-L cinstim
cu vinul strugurilor noştri, cu licoarea
trecută pe sub teascul nostru de un aur
curat ca lacrima de-i floarea stelelor, albind
frigul prelins din oasele ariciului solar,
Cuvântule, spre tâmpla axei ce ne cade-n coaste:
că strâmb noi n-am mărturisit, făgăduinţa
nu ne-am călcat-o, furnici n-am omorât,
oricât de greu tot fost-a, în ocolişuri, drumul,
prin ierbile ruginii, prin iarba pustiirii
de inimă, de sunet, de umblet, de miros,
de pavăză zdrobire, de suflet mai ales –
că fecioria noi nu ne-am stricat-o, drepţi
rămas-am noi oriunde,-ntotdeauna,
oricum ne-am măsura şi-n orişice privire
pe-adâncul din fântâni, pe discul a tot câmpul...!
29 (Cu tine sânt, Cuvinte...)
Cu tine sânt, Cuvinte, frate geamăn
când nu mi te rostesc şi când mă laşi
să nu te-aud, să nu te simt,
să nu te ştiu plecat într-ale albei pietre vine;
rostirea s-o trezeşti din somn,
să încolţească sunetu-n grăunţe,
acolo,-n solul negrăirii,-n răstignire,
unde păcatul n-are trup pentru slujire,
unde şapte sunete-ascuţite merg
să caute-n Cuvântul Muntelui poruncă
şi spre Cuvânt mă-ntoarne, eu aci să intru,
de folos să-ţi fiu, iluminare −
că-ntreg eu sânt aici, iar Tu poţi jumătate
să fii ca şi întreg în albul pietrei,
doar, unde eu, prin Tine pot să intru...
30 (Rănite-s păsările...)
Rănite-s păsările-n ghimpi stelari, în frigul
abisului sălbatic. Din apele incerte,
din grâu sfinţit pe roua de sub amiaza lăncii,
noi le hrănim, Cuvântule, cu untdelemn le ungem
pe răni şi pe lumină, pe tulburatul câmp
surpat în timpurie luptă cu verde verticală –
o baie-a naşterii la infinit sedusă,
când vrăbii aburesc pe dedesubtul gheţii...
