CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Patrimoniu >  





Mari teme ale psalmilor davidieni (III)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
 
  
ION PACHIA-TATOMIRESCU  
  
 
  
Mari teme ale psalmilor davidieni  
  
(III)  
  
 
  
«David avea să dea în psalmii săi multe sfaturi pline de osteneli, pline de mii de sudori şi oboseli; de aceea a arătat mai dinainte luptătorilor pentru buna credinţă sfârşitul lor fericit, pentru ca, nădăjduind în bunătăţile gătite nouă, să îndurăm fără supărare durerile vieţii. Tot aşa şi călătorilor, care merg pe un drum anevoios şi greu de umblat, le uşurează oboseala hanul care anume îi aşteaptă; iar pe negustorii care fac comerţ pe mare, dorinţa de a aduce încărcături de mărfuri îi face a îndrăzni să călătorească pe mare; în sfârşit, plugarilor nădejdea unei bune recolte le fură de sub ochi ostenelile. De aceea şi Îndreptătorul Obştesc al VieţiiMarele Învăţător / Duhul Adevărului (Ioan, 14, 17) – a pus înainte, cu înţelepciune şi dibăcie, răsplăţile, pentru ca, ridicându-ne mai presus de ostenelile din faţa noastră, să ne grăbim cu mintea spre desfătarea veşnicelor bunătăţi» (Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri / VMar, 185).  
  
 
  
Din punctul de vedere al teoriei literaturii, psalmii davidieni se circumscriu genului liric, într-o bogată corolă: imnuri, elegii, rugăciuni, litanii, epitalamuri, ode, cântece (erotice, politice, patriotice) etc.  
  
Există în psalmii davidieni peste o sută de mari teme, dintre care se disting prin „abordare monumentală“, prin „divină inspiraţie“: Dumnezeu şi creaţia dumnezeiască, lumea celestă, ens > ins (om) şi univers, măreţia (strălucirea) şi slăbiciunea (decăderea) omenirii, împăraţilor (împărăţiilor), prin încuibarea nedreptăţilor, a vicleniilor, a perversităţii, a animalităţii, a huzurului etc., „starea ens-lui de dincolo de moarte, „legile dumnezeirii şi legile răului“ („legile omului“), fortuna labilis etc.  
  
Sfântul Atanasie cel Mare, analizând „tematic“ Psaltirea, a atras atenţia asupra a douăzeci şi şapte de „clase“, cuprinzând o veritabilă „grădină cu fructele celorlalte cărţi sfinte“.  
  
În ceea ce priveşte aria tematică a psalmilor caligrafiaţi în zorii epocii fierului de către „regele-poet“, David, ori, mai exact spus, a întregii Cărţi a Psalmilor, sfântul Vasile cel Mare de Capadochia (aprox. 330 – 1 ianuarie 380), arhiepiscop al Cezareei, evidenţiază în orizontul anul 370 d. H., al întronării sale: profeţirea celor viitoare, amintirea faptelor istorice, darea legilor pentru viaţă, învăţarea / sfătuirea întru cele ce trebuie făcute etc. –, desigur, dintr-un veritabil „tezaur“, dintr-o impresionantă „corolă“ de macroteme:  
  
«...vistierie obştească de învăţături bune, dând fiecăruia, după sârguinţa lui, ce i se potriveşte; tămăduieşte rănile vechi ale sufletelor şi aduce grabnică însănătoşire celui de curând rănit; îngrijeşte pe cel bolnav şi păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvânt, îndepărtează, pe cât e cu putinţă, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viaţa oamenilor; şi face aceasta cu seducţie măsurată şi cu dulceaţă, sădind în suflet gând plin de înţelepciune.» (VMar, 183).  
  
Psalmii davidieni – prin armonizarea sublimă a „temelor“, a „motivelor“ etern-umane – „alungă demonii“ şi «aduc îngerii într-ajutor», psalmica lor simfonie «este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei», înseamnă «întărirea pruncilor, podoabă celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor, găteală foarte potrivită femeilor; [...] populează pustiurile, cuminţeşte pieţele...» (VMar, 184; v. supra şi motto-ul din VMar, 185) etc.  
  
(1) În „minunoasa“ corolă psalmic-davidiană, mai bine-zis, în centrul incandescent „al corolei“, macrotema Laudă, cântare-ofrandă / recunoştinţă se înrăzăreşte în „mai mult de-o duzină de psalmi davidieni“, ori, „şi mai exact spus“, psalmii ce poartă prin biblii (cf. Bibl, 564 – 637) numerele: 17, 18, 20, 28, 29, 30, 33, 64, 65, 90, 95, 97, 99, 100, 102, 103, 107, 137, 143 etc.  
  
Neasemuitul erou liric al Psalmului 17 (O cântare a lui David) face să reverbereze – întru catharsis veridic – o poezie a înfiorării teluric-celeste / cosmice, a „cutremurării munţilor“ Pământului şi a „aplecării“ cerurilor, a dinamicii elementelor din fundamentele genezice:  
  
«Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. / [...] / Lăudând voi chema pe Domnul, şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi. / Cuprinsu-m-au durerile morţii, şi râurile fărădelegii m-au tulburat. / Durerile iadului m-au înconjurat, întâmpinatu-m-au laţurile morţii. / Şi când mă necăjeau am chemat pe Domnul, şi către Dumnezeul meu am strigat. / Auzit-a din locaşul lui cel sfânt glasul meu şi strigarea mea, înaintea lui, va intra în urechile lui. / Şi s-au clătinat şi s-au cutremurat, pământul şi temeliile munţilor s-au tulburat, / şi s-au clătinat că s-a mâniat pe ele Dumnezeu. / Întru mânia lui fum s-a ridicat şi pară de foc de la faţa lui, cărbuni aprinşi de la el. / Şi a aplecat cerurile şi s-a pogorât şi negură sub picioarele lui. / Şi s-a suit pe heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vântului. / Şi şi-a pus întunericul acoperământ, împrejurul lui cortul lui, apă întunecoasă în norii văzduhului. / De strălucirea feţei lui norii au fugit, glasul lui prin grindină şi cărbuni de foc. / Şi a tunat din cer Domnul şi cel preaînalt a dat glasul său. / Trimis-a săgeţi şi i-a risipit pe ei, şi fulgere a înmulţit şi i-a tulburat pe ei. / Şi s-au arătat izvoarele apelor şi s-au descoperit temeliile lumii. / [...] / Pentru aceasta te voi lăuda între neamuri, Doamne; şi numele tău îl voi cânta. / Cel ce măreşti mântuirea împăratului tău şi faci milă unsului tău, / lui David şi seminţiei lui până în veac.......» (Bibl, 571 sq.).  
  
Cântarea-ofrandă / recunoştinţă, adică „lauda“, este polimorfă, sublim-constelată:  
  
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria“; „în soare şi-a pus locaşul său; şi el e ca un mire ce iese“; „şi vor bineplăcea cuvintele gurii mele şi cugetul inimii mele înaintea ta pururea; Doamne, ajutorul meu şi izbăvitorul meu“ («Psalmul 18»); „înalţă-te, Doamne, întru tăria ta; cânta-vom şi vom lăuda puterile tale“ («Psalmul 20»); „Aduceţi Domnului, fiii-ai-lui-Dumnezeu, aduceţi Domnului mieii oilor, aduceţi Domnului slavă şi cinstire...“ («Psalmul 28»); „înălţa-te-voi, Doamne, că m-ai ridicat...“ («Psalmul 29»); „Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii lui că adevărul caută Domnul şi răsplăteşte celor ce se mândresc, cu prisosinţă.“ («Psalmul 33»); „Ţie ţi se cuvine cântare, Dumnezeule, în Sion, şi ţie ţi se va împlini făgăduinţa în Ierusalim“ («Psalmul 64»); „Strigaţi lui Dumnezeu tot pământul. Cântaţi numele lui; daţi slavă laudei lui“ («Psalmul 65»); „Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe cel prea înalt l-ai pus scăpare ţie.“ («Psalmul 90»); „Vestiţi între neamuri slava lui, între toate popoarele minunile lui; că mare este Domnul şi lăudat foarte, înfricoşător este mai presus decât toţi dumnezeii“ («Psalmul 95»); „Cu trâmbiţe şi în sunet de corn, strigaţi înaintea Împăratului şi Domnului“ («Psalmul 97»); „Cântaţi numele lui ! Că bun este Domnul; în veac este mila lui şi din neam în neam adevărul lui“ («Psalmul 99»); „Doamne, auzi rugăciunea mea, şi strigarea mea la tine să ajungă. Să nu întorci faţa ta de la mine...“ («Psalmul 101»); „Binecuvântaţi pe Domnul, toate lucrurile lui, în tot locul stăpânirii lui...“ («Psalmul 102») etc.  
  
(2) Dumnezeu şi Sfântul Munte, Casa Domnului. Muntele – pur / purificator, înzăpezit / înverzit – este cel mai apropiat de cerul / cerurile lui Dumnezeu (în mitologia pelasgă > valahă sunt zece; al zecelea cer – din această decadă de aur, cer „tangent“ vârfului de brad sacru, axis mundi – este cerul lui Dumnezeu); desigur, ca şi pentru poetul pelasgo-dac, pe munte îşi pune Dumnezeu talpa când descinde din ceruri; Mircea Eliade – din interiorul istoriei credinţelor / ideilor religioase – afirmă că munţii aparţin „celei de-a doua generaţii de divinităţi / zeităţi“; şi muntele psalmist-regelui David şi al poporului său se arată cu Casa Domnului, cu Biserica / Templul:  
  
«Doamne, cine va locui în locaşul tău; şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al tău? / Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, / cel ce are adevărul în inima sa.» (14 – Bibl, 570).  
  
Este binevenit în „locaşul Domnului, în Biserica Domnului, doar „preotul pur“:  
  
«cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său.» (ibid.).  
  
Casa Domnului este deschisă celui ales întru Dumnezeu:  
  
«Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. / [...] / Că de voi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că tu cu mine eşti. / [...] / Şi mila ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în Casa Domnului, întru lungime de zile.» (22 – Bibl, 574).  
  
În Psalmul 23, este reluată tema locuirii Sfântului Munte în aceeaşi tonalitate cogaionică, relevată şi lui David, mai mult ca sigur, în „halta“ Ierusalimului, cea de pe calea-spirală-planetară a Solului / Mesagerului-Celest trimis la fiecare „cincinal“ al Daciei (cf. PTIr-XVII, 12):  
  
«Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi cei ce locuiesc în ea. / Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el. / » (Bibl, 574).  
  
Interogaţia din versetul al treilea, privitoare la înălţarea / suirea Muntelui Cogaionic, Sisific, ori al Golgotei, de către ens-ul „tras la sorţi“ / „sortit“, credincios unicului Dumnezeu al lumilor din Ţara-cu-Dor şi din Ţara-fără-Dor, îşi află parcă „mioritic-pelasg > valah“ răspuns reverberator de „Creştinism Cosmic“ (Mircea Eliade – EDZG, 246 sq.), în versetele al patrulea şi al cincilea:  
  
«3.Cine se va sui în Muntele Domnului, şi cine va sta în locul cel sfânt al lui? / 4. Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său. / 5. Acesta va lua binecuvântare de la Domnul şi milostenie de la Dumnezeu, mântuitorul său...» (23 – Bibl., 574).  
  
Chiar dacă sunt înrâuriri din Zalmoxiansim mai întâi, apoi din «psalmii babilonieni ai penitenţei / căinţei» (DIstlu, 26), psalmii davidieni emană autenticitate, regele-poet, David, ştiind întotdeauna să-şi dezvolte poemul într-o direcţie originală.  
  
(3) Credinţă / încredinţarea deplină în Dumnezeu. Pregnant, această temă a credinţei şi încredinţării depline în Dumnezeu se oglindeşte în mod deosebit în psalmii davidieni, numerele: 3, 4 , 5, 7, 10, 31, 34, 35, 36, 53, 57, 61, 62, 71, 93 şi 98.  
  
Eroul liric din aceşti psalmi îşi mărturişeşte infinita-i credinţă în unicul Dumnezeu ce-l „aude“ întotdeauna din Muntele Sacru:  
  
«...Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, / slava mea şi Cel ce înalţi capul meu. / Cu glasul meu către Domnul am strigat, şi m-a auzit din Muntele cel Sfânt al lui. / [...] / ...Domnul mă va sprijini. / Nu mă voi teme de mii de popoare care mă împresoară.» (3 – Bibl., 565 sq.); «Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!» ( 4 – Bibl., 565); «În Domnul am nădăjduit, cum veţi zice sufletului meu: „Mută-te în munţi, ca o pasăre?“ / [...] / Că drept este Domnul şi dreptatea a iubit; şi faţa lui spre cel drept priveşte.» (10 – Bibl., 569); etc.  
  
Sinceritatea eroului liric din psalmii davidieni aparţine parcă „gradului superlativ“ întru catharsis:  
  
«Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea.» (31 – Bibl., 578).  
  
Încrederea în Dumnezeu înseamnă biruinţa adevărului / dreptăţii:  
  
«Că la tine este izvorul vieţii, întru lumina ta te vom vedea lumină. / [...] / Acolo au căzut toţi cei ce lucrează fărădelegea; izgoniţi au fost şi nu vor putea să stea.» (35 – Bibl.,580); «Gura dreptului va deprinde înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată.» (36 – Bibl., 581); «Că iată, Dumnezeu ajută mie şi Domnul este sprijinul sufletului meu. / Întoarce-va cele rele vrăjmaşilor mei; cu adevărul tău îi vei pierde pe ei.» (53 – Bibl.,589); etc.  
  
Prin credinţă, prin deplină încredinţare întru Dumnezeu, se obţine „ajutorul“ / „eliberarea“:  
  
«Că te-ai făcut sprijinitorul meu şi scăparea mea în ziua necazului meu. / Ajutorul meu eşti, ţie-ţi voi cânta, că tu, Dumnezeule, sprijinitorul meu eşti...» (58 – Bibl, 592).  
  
Eroul liric al psalmilor davidieni are sufletul însetat de Dumnezeu:  
  
«că s-a astupat gura celor ce grăiesc nedreptăţi» (62 – Bibl, 593), că „munţii / dealurile aduc pace poporului şi dreptate“, sau „belşug de pâine pe pământ până-n vârful munţilor“ (cf. 71 – Bibl, 598), că Dumnezeu nu leapădă / părăseşte „poporul său şi moştenirea sa“ (cf. 93 – Bibl, 610), că „a întemeiat dreptatea, judecata“ (cf. 98 – Bibl, 612).  
  
(4) Cuvântul-Dumnezeu argint lămurit în foc de şapte ori. Vorba de „împuţinează Adevărul“, de-i din rostire de „buze viclene“, sau dacă-i a „limbii cea plină de mândrie“, nu-i Cuvânt-Dumnezeu, ci numai Limba rostind Adevărul se constituie în cuvintele Domnului“, semn sacru al dăinuirii unui neam / popor în veac:  
  
«Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. / Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă / şi în inimă rele-au grăit. / Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mândrie. / Pe cei ce au zis: / „Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt; / cine ne este Domn?“ / Pentru necazul săracilor şi suspinul nenorociţilor, / acum mă voi scula, zice Domnul; le voi aduce lor mântuirea şi le voi vorbi pe faţă. / Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, de şapte ori curăţat. / Tu, Doamne, ne vei păzi şi ne vei feri de neamul acesta în veac. / Împrejur necredincioşii umblă; dar după înălţimea ta ai cinstit / pe fiii oamenilor.» (11 – Bibl, 569).  
  
(5) Istoria, împăraţii şi împărăţiile / popoarele. Istoria, trecerea / petrecerea împărăţiilor şi a împăraţilor, a popoarelor (neamurilor) şi a regilor (a conducători-preşedinţilor) acestora rămâne altă interesantă temă a psalmilor davidieni (numerele 2, 51, 52, 60, 109, 132):  
  
«Pentru ce s-au întărâtat neamurile, şi popoarele au cugetat deşertăciuni? / Ridicatu-s-au împăraţii pământului, şi căpeteniile s-au adunat împreună, împotriva Domnului şi a unsului său, zicând: / „Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor.“ / Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii, şi Domnul îi va batjocori pe ei ! / Atunci va grăi către ei în urgia lui, şi întru mânia lui îi va tulbura pe ei; / iar eu sunt pus împărat de el peste Sion, Muntele cel Sfânt al Lui, vestind porunca Domnului. / Domnul a zis către mine: „Fiul Meu eşti tu, eu astăzi te-am născut ! / Cere de la mine şi-ţi voi da neamurile moştenirea ta. Şi stăpânirea ta, marginile pământului. / Paşte-vei pe ele cu toiag de fier, ca pe al olarului vas zdrobi-le-vei !“ / Şi acum împăraţi, înţelegeţi ! Învăţaţi-vă toţi, care judecaţi pământul ! / Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de el cu cutremur. / Luaţi învăţătură, ca nu cumva să se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă când se va aprinde degrab mânia lui! Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El!» (2 – Bibl, 565).  
  
Infatuarea puternicilor zilei, fărădelegile cotidiene, vicleşugurile, răutatea nu sunt pe placul lui Dumnezeu; acestea duc pe împăraţi, şi, în general, pe oameni, la pierzanie, la mutarea „rădăcinii lor din pământul celor vii“ (cf. Psalmul 51 – Bibl, 589). Stricăciunea oamenilor / neamurilor, împăraţilor / împărăţiilor, lucrarea fărădelegilor, asuprirea dintre popoare etc. determină / atrag „risipirea oaselor“, „urgisirea“ lor de către Domnul:  
  
«Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru fărădelegi. Nu este cel ce face bine. / [...] / Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul. / Oare, nu vor cunoaşte, toţi cei ce lucrează fărădelegea? Cei ce mânâncă pe poporul meu cum mănâncă pâinea, / pe Domnul nu l-au chemat...» (52– Bibl, 589).  
  
Eroul liric din psalmii davidieni împărăţeşte în numele Domnului, după legea Domnului:  
  
«Auzi, Dumnezeule, cererea mea; ia aminte la rugăciunea mea. / De la marginile pământului către tine am strigat; când s-a mâhnit inima mea, pe piatră m-ai înălţat. ‚ Povăţuitu-m-ai, că ai fost nădejdea mea, turn de tărie în faţa vrăjmaşului. / Locui-voi în lăcaşul tău în veci; acoperi-mă-voi cu acoperământul aripilor tale; / că tu, Dumnezeule, ai auzit rugăciunile mele; dat-ai moştenire celor ce se tem de numele tău. / Zile la zilele împăratului adaugă, anii lui din neam în neam. / Rămâne-va în veac înaintea lui Dumnezeu; mila şi adevărul vor păzi. / Aşa voi cânta numelui tău în veacul veacului, ca să împlinesc făgăduinţele mele zi de zi.» (60– Bibl, 592 sq.).  
  
Naşterea împăratului cu credinţă în Dumnezeu, întru lumina / legea lui Dumnezeu, făptuirile regelui în numele Domnului etc. atrag, proiectează personalitatea bunului „păstor“ (rege / preşedinte) în dreapta lui Dumnezeu:  
  
«Zis-a Domnul Domnului meu: „Şezi de-a dreapta mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale.“ / Toiagul puterii tale ţi-l va trimite Domnul din Sion, zicând: „Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor tăi !“ / Cu tine este poporul tău în ziua puterii tale, întru strălucirile sfinţilor tăi. Din pântece, mai înainte de luceafăr te-am născut. / [...] / Domnul este de-a dreapta ta; sfărâmat-a în ziua mâniei sale împăraţi. / Judeca-va între neamuri; va umple totul în ruini; va zdrobi capetele multora pe pământ. / Din pârâu pe cale va bea; pentru aceasta va înălţa capul.» (109 – Bibl, 619 sq.).  
  
(6) Minunarea în faţa făptuirilor cosmic-dumnezeieşti, de la omul superior tuturor vieţuitoarelor, până la stele / ceruri. Nu trebuie „amendată“ elansarea laudei „până în marginea absurdului“ de către regele psalmist, David, cu „numele Dumnezeului în tot pământul“, cu „hiperbolizoide“ ca „slava înălţată mai presus de ceruri“, cu „neverosimila“ / „absurda“ metamorfozare a «gurii pruncilor, a celor ce sug» în «laudă pentru vrăjmaşi» etc. (infra), căci anotimpurile antice îl pun „tot sub scut“; „înminunarea exemplar-davidiană“ în faţa făptuirilor cosmic-dumnezeieşti, de la omul superior tuturor vieţuitoarelor până la stele / ceruri, se cuprinde, îndeosebi, în psalmi 8, 9 şi 92:  
  
«Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava ta mai presus de ceruri. Din gura pruncilor, a celor ce sug, ai săvârşit laudă pentru vrăjmaşii tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaşi şi pe răzbunător. Când privesc cerurile, lucrul mâinilor tale, luna şi stelele pe care tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului; păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău în tot pământul!» (8 – Bibl, 567 sq.).  
  
În Psalmul 9, după „versetul sincerităţii“ din „deschiderea psalmică“–  
  
«Lăuda-te-voi, Doamne, din toată inima mea, spune-voi toate minunile tale.» –,  
  
regele-psalmist surprinde prin „cuprinderea“ unei cumplite realităţi aduse în faţa Domnului, ca supremă instanţă: vrăjmaşii regelui şi vrăjmaşii popoarelor / neamurilor de păcătoşi  
  
(«...când se vor întoarce vrăjmaşii mei, slăbi-vor şi vor pieri de la faţa ta...» – Bibl, 568 –, evident, bazându-se pe faptul că-i „uns al lui Dumnezeu“; regele-i totodată ambasador al Pământului în Ceruri“: «Să se întoarcă păcătoşii în iad; toate neamurile care uită de Dumnezeu.» – ibid.),  
  
săracii drepţi şi bogaţii strâmbătăţilor“  
  
(bogatul / puternicul ins / popor păcătos «Stă la pândă în ascuns cu cei bogaţi ca să ucidă pe cel nevinovat; ochii lui spre cel sărac privesc. / Pândeşte din ascunziş ca leul din culcuşul său; pândeşte ca să apuce pe sărac...» – ibid.) etc.  
  
Protagonistul Psalmului 92 admiră împărăţirea dumnezeiască, podoabele vestimentar-divine, „îmbrăcarea Domnului întru putere“, ori – ca în Geneza / Facerea pelasgă > valahă –, Celesta / Primordiala Mare – albastru / senin-zalmoxian cer-disc, având mai totdeauna eminescian-murmurătoare căi de îndumnezeire a ens-ului  
  
(vestimentaţia „întru eternă putere“: «...întru podoabă îmbrăcatu-s-a ; s-a îmbrăcat Domnul întru putere şi s-a încins» – Bibl, 610; minune-i şi orcanul / „tsunami-ul“ celest: «Minunate sunt înălţările mării...» – ibid.).  
  
(7) Interogaţia existenţial-dumnezeiască a părăsitului“. La gândul părăsirii eroului liric de către Dumnezeu, se iveşte sfâşietoarea temă a interogaţiei existenţial-dumnezeieşti, ca în Psalmul 21 (în perspectiva unei „judecăţii de apoi“ a ens-ului sortit regalităţii):  
  
«Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele. / [...] / Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului. / [...] / Că tu eşti cel ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele. / Spre tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti tu. / Nu te depărta de la mine, că necazul este aproape, şi nu este cine să-mi ajute. / Înconjuratu-m-au viţei mulţi, tauri graşi m-au împresurat. / Deschis-au asupra mea gura lor ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. / Ca apa m-am vărsat şi s-au risipit toate oasele mele. / [...] / Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în ţărâna morţii m-ai pogorât. / Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat. / Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. / Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se hlizeau la mine. / Împărţit-au hainele mele loruşi – şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. / [...] / Iar tu, Doamne, nu depărta ajutorul tău de la mine, spre sprijinul meu ia aminte. / Izbăveşte de sabie sufletul meu / [...] / Spune-voi numele tău fraţilor mei, în mijlocul adunării, te voi lăuda. / [...] / Că a Domnului este împărăţia şi el stăpâneşte peste neamuri.» (Bibl, 573 sq.).  
  
În finalul Psalmului 21 reverberează o puternică undă de optimism, de lumină, din adâncimea credinţei neîncetate:  
  
«Şi sufletul meu în el viază. Şi seminţia mea va sluji lui. / Se va vesti Domnului neamul ce va să vină. Şi vor vesti dreptatea lui poporului ce se va naşte şi ce a făcut Domnul.» (ibid.).  
  
(8) Iertarea păcatelor, rugăciuni / cereri către Dumnezeu. Admirabil ilustrată într-o mulţime de psalmi  
  
(purtători ai numereleor: 16, 19, 24, 25, 26, 37, 38, 39, 50, 54, 55, 56, 58, 63, 66, 67, 68, 69, 70, 85, 108, 138, 139, 140, 141 şi 142)  
  
este şi tema iertării păcatelor, a rugăciunilor / cererilor către Dumnezeu.  
  
Eroul liric din psalmii davidieni se roagă pentru a i se ierta „păcatele tinereţelor şi ale neştiinţei“ (24 – Bibl, 575), „fărădelegile ce i-au covârşit capul“, „nebunia“ (37 – Bibl, 582), „nebuniile mincinoase“ (39 – Bibl, 583), „răul făcut înaintea Domnului“ (50 – Bibl, 588), „tulburările“ (54 – Bibl, 590), „apele intrate până în suflet“, „afundarea în noroiul adâncului care n-are fund“ (68 – Bibl, 596) etc.  
  
Cererile eroului liric din psalmii regelui David privesc: protejarea „cu acoperământul aripilor de faţa necredincioşilor“ ca leii „gata de pradă“ (16 – Bibl, 570), „mântuirea unsului cu puterea dreptei sale“, „trimiterea de ajutor din locaşul sfânt şi din Sion“ (19 – Bibl, 573), „învăţarea cărărilor întru Dumnezeu“ (24 – Bibl, 575), „să nu i se piardă sufletul cu cei necredincioşi, ori viaţa cu vărsătorii de sânge“ (25 – Bibl, 575), „neabaterea întru mânie de la robul său“ (26 – Bibl, 576), „vindecarea în trupu-i unde s-au împuţit şi au putrezit rănile“ (37 – Bibl, 582), „să nu fie dat ocară celui fără de minte“ (38 – Bibl, 583), „spălarea de fărădelegi“ (50 – Bibl, 588), „scoaterea sufletului de la frica vrăjmaşului“ (63 – Bibl, 593), „scoaterea cu vitejie a celor legaţi în obezi, a celor amărâţi“ (67 – Bibl, 595), reînvigorarea:  
  
«Izbăveşte-mă, că sărac şi sărman sunt eu şi inima mea s-a tulburat înăuntrul meu. Ca umbra ce se înclină m-am trecut; ca bătaia de aripi a lăcustelor tremur. Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului, şi eu am ajuns lor ocară. M-au văzut şi au clătinat cu capetele lor. Ajută-mă, Doamne, Dumnezeul meu, mântuieşte-mă după mila ta. Şi să cunoască ei că mânata este aceasta şi tu, Doamne, ai făcut-o pe ea. / [...] / Să se îmbrace cei ce mă clevetesc pe mine cu ocară şi cu ruşinea lor ca şi cu un veşmânt să se înveselească.» (108 – Bibl, 619);  
  
«Nu mă lepăda la vremea bătrâneţilor; când va lipsi tăria mea, să nu mă laşi pe mine. Că au zis vrăjmaşii mei mie şi cei ce păzesc sufletul meu m-au sfătuit: Dumnezeu l-a părăsit pe el, urmăriţi-l şi-l prindeţi pe el, că nu este cel ce izbăveşte. Dumnezeule, nu te depărta de la mine; Dumnezeul meu, spre ajutorul meu ia aminte.» (70 – Bibl, 597).  
  
Unul dintre psalmii cei mai reprezentativi pentru tema cererilor către Dumnezeu este Psalmul 16, o rugăciune a lui David, unde frapează – pentru acel (ano)timp – excepţionala forţă / viziune plasticizant-revelatorie din analogii, comparaţii, ori „motive psalmice“ – ca, de exemplu: „cu grăsime inima lor şi-au încuiat“, „păzirea regelui-psalmist“, nici mai mult, nici mai puţin, decât „ca pe lumina ochilor“ şi cu „în-cocon-are“ prin acoperământul aripilor dumnezeieşti, ori „ca un leu gata de pradă“, dar şi „ca un pui de leu ce locuieşte în ascunzişuri“ etc.:  
  
«Auzi, Doamne, dreptatea mea, ia aminte cererea mea, ascultă rugăciunea mea din buze fără de viclenie. / De la faţa ta judecata mea să iasă, ochii mei să vadă cele drepte. / Cercetat-ai inima mea, noaptea ai cercetat-o; cu foc m-ai lămurit, dar nu s-a aflat întru mine nedreptate. / Ca să nu grăiască gura mea lucruri omeneşti, pentru cuvintele buzelor tale eu am păzit căi aspre. / Îndreaptă picioarele mele în cărările tale ca să nu se clintească paşii mei. / Eu am strigat, că m-ai auzit, Dumnezeule, pleacă urechea ta către mine şi auzi cuvintele mele. / Minunate fă milele tale, cel ce mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc în tine de cei ce stau împotriva dreptei tale. / Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor; cu acoperământul aripilor tale cuprinde-mă, / de faţă necredincioşilor care mă necăjesc pe mine. Vrăjmaşii mei sufletul meu l-au cuprins; / cu grăsime inima lor şi-au încuiat, gura lor a grăit mândrie. / Izgonindu-mă acum m-au înconjurat, ochii lor şi-au aţintit ca să mă plece la pământ. / Apucatu-m-au ca un leu gata de pradă, ca un pui de leu ce locuieşte în ascunzişuri. / Scoală-te, Doamne, întâmpină-i pe ei şi împiedică-i; izbăveşte sufletul meu cel necredincios; cu sabia ta, de vrăjmaşii mâinii tale. / Doamne, desparte-mă de oamenii acestei lumi, ce-şi iau partea în viaţă, căci s-a umplut pântecele lor de bunătăţile tale; săturatu-s-au fiii lor şi au lăsat rămăşiţele pruncilor. / Iar eu întru dreptate mă voi arăta feţei tale, săturatu-mă-voi când se va arăta slava ta.» (Bibl, 570 sq.).  
  
(9) Fericirea omului creaţie dumnezeiască. În sublimarea psalmilor davidieni – îndeosebi, în psalmii ce poartă numerele: 1, 12, 31, 32, 40, 94 şi 96 – se evidenţiază „mai fără frontiere“ (L. Blaga poate că ar fi substituit sintagma privitoare la „absenţa graniţelor“ cu termenul lirosofic „dezmărginire permanentă“) şi tema fericirii ens-ului / omului creaţie dumnezeiască.  
  
În Omilie la Psalamul I, sfântul Vasile cel Mare remarcă un divin profetism davidian al fericirii de parcă regelui-erou-psalmist – nu şi „zeitate-medic“ –, David, şi altora, „de-ai lui“, din sudul Capadochiei („cap-à-Dacia > Dachia > Dochia“ / „cap al Daciei > Dochiei“), li s-ar fi conferit chiar Raiul Cavalerilor Cogaionici / Zalmoxieni, adică Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte:  
  
«David avea să dea în psalmii săi multe sfaturi [...]; a arătat mai dinainte luptătorilor pentru buna credinţă sfârşitul lor fericit» (VMar, 185).  
  
Comentând apoi versetul Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor..., sfântul Vasile cel Mare mai subliniază:  
  
«Propriu vorbind şi în primul loc, vrednic de fericire este binele adevărat. Iar acesta este Dumnezeu. De aceea şi Pavel, voind să amintească de Hristos, zice: „Potrivit arătării fericitului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos“ [cf. Tit., 2, 13]; fericit cu adevărat este Cel Care prin Sine este bun, spre Care privesc toate, pe Care Îl doresc toate, adică Firea cea neschimbată, Vrednicia de Stăpân, Viaţa cea neturburată, Vieţuirea cea lipsită de durere, în Care nu este schimbare, pe Care nu o atinge transformarea, Izvorul cel curgător, Harul cel îmbelşugat, Comoara cea neîmpuţinată. Oamenii, însă, sunt neînvăţaţi şi iubitori de cele lumeşti. Nu cunosc natura binelui însuşi, adeseori fericesc pe cele care nu merită; fericesc bogăţia, sănătatea, strălucirea vieţii; dar nimic din acestea nu-i bun prin natura sa, nu numai pentru că uşor înclină acestea spre cele potrivnice, ci şi pentru că nici nu pot să-i facă buni pe cei care le au.» (VMar, 185 sq.).  
  
Mai trebuie să reţinem şi alte observaţii de mare fineţe făcute în acest perimetru sacru:  
  
«Psalmistul n-a spus: „care nu umblă în sfatul necredincioşilor“, ci: „care n-a umblat“. Că nu-i vrednic de fericire cel care este încă în viaţă, pentru că-i este necunoscut sfârşitul. Dar cel care a împlinit ceea ce era dator să facă, dar cel care şi-a încheiat întreaga viaţă cu un sfârşit care nu poate fi pus la îndoială, acela negreşit este fericit.» (VMar, 186).  
  
Când tot în psalmii davidieni întâlnim aserţiunea fericiţi cei ce umblă în legea Domnului“, sfântul Vasile cel Mare consideră că regele-psalmist are în vedere o „convingere de nestrămutat“, potrivit căreia numai făptuitorii binelui au lauda  
  
«în însăşi fapta pe care au săvârşit-o; dar cei care se feresc de rău nu mai sunt de lăudat dacă înclină o dată sau de două ori spre păcat, ci dacă vor putea să evite pentru totdeauna săvârşirea răului» (VMar, 187); etc.  
  
Viaţa noastră este «o cale pe care a mers altădată altul şi pe care merg toţi, unul după altul» (VMar, 189), dar fericit este cel care n-a stat / zăbovit pe calea păcătoşilor, pe scaunul hulitorilor / ciumaţilor  
  
(«Ciumaţii sunt lucrători ai fărădelegii; dau boala unul altuia; se îmbolnăvesc unii de la alţii şi pier împreună. Nu vezi, oare, pe desfrânaţii care stau în piaţă, care râd de oamenii cuminţi, care-şi povestesc faptele lor ruşinoase şi isprăvile întunericului şi înşiră pasiunile lor necinstite ca pe nişte fapte mari sau ca pe niscai fapte de vitejie? Aceştia sunt ciumaţii, aceştia sunt oamenii care se străduiesc să ducă toţi păcatul lor propriu şi ambiţionează să facă pe mulţi alţii asemenea lor, ca, în părtăşia păcatelor, să scape de ocară» – VMar, 190 sqq.).  
  
Fericirea este aşadar a făptuitorilor de bine, a celor ce – aidoma modelului din oralitatea cultă a Zalmoxianismului / Daciei – lasă în urmă, pe sacra lor cale / „misie“, numai biruinţe ale Luminii / Binelui / Adevărului / Dreptăţii în lupta cu forţele Întunericului (Genunii) / Răului; fericiţi sunt „cei ce au fugit de păcat“ şi au ajuns „epopţi“ / „desăvârşiţi“ prin bunele făptuiri:  
  
«Fericit bărbatul ce n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat, şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. / Ci în legea Domnului e voia lui, şi la legea lui va cugeta ziua şi noaptea. / Şi va fi ca un pom rătăcit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa; şi frunza lui nu va cădea, şi toate câte va face vor spori. Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa ! Ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului. / De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor. / Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.» (1 – Bibl, 565).  
  
Fericiţi mai sunt cei din „categoriile“: „mântuiţi“ («bucura-se-va inima mea de mântuirea ta» – 12 / Bibl, 569), „iertaţi de fărădelegi / păcate ş. a. / etc.  
  
(«Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele...» – 31 / Bibl, 578).  
  
(10) Profetism davidian-mesianic în «Psaltire». Chiar de o ancorare a Noului Testament în cărţile Vechiului Testament – „mai tardivă, însă tot mai puternică“, în cazul de faţă, şi în Psaltirea care are „nucleul“, după cum s-a mai spus, în psalmii „regelui evreu, David“ (supra) –, ţine „tema“ profetismului davidian-mesianic, de câteva milenii.  
  
„Tema“ nu-i deloc „găbuită“, ci-i „admirabil-dedusă“ de „istoricii“ / „cercetătorii“ Creştinismului, îndeosebi, în / din psalmii 8, 9, 15, 17, 21, 34, 39, 68 etc. (infra).  
  
8 : «Din gura pruncilor [...] ai săvârşit laudă pentru vrăjmaşii tăi / [...] / Când privesc cerurile, lucrul mâinilor tale, luna şi stelele pe care tu le-ai întemeiat, îmi zic: / Ce este omul că-ţi aminteşti de el ? sau fiul omului, că-l cercetezi pe el ? / Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el.» (Bibl, 567);  
  
în două rânduri, apostolul / evanghelistul Matei pune versete din acest psalm drept „rostire hristică“:  
  
(a) «Iar Iisus le-a zis: „Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor [...] şi-ai pregătit laudă“?» (Matei, 21, 16 – Bibl, 1122);  
  
(b) «În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului...“ / [...] / ...şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul...» (Matei, 11, 25 / 27 – Bibl, 1109);  
  
„cârcotaşii“ / „plagiatologii“ ar putea acuza pe evanghelistul Matei de „însuşire frauduloasă a versetelor din opera regelui-psalmist, David“, însă „non-cârcotaşii“ ar putea riposta prin adevărul că pe vremea caligrafierii „Evangheliei după Matei“ nu se descoperiseră ghilimelele; şi e dreptul lor la cuvânt; dar mai presus rămâne dreptul celorlalţi la Cuvânt, lucrarea Cuvântului-Dumnezeu în / dinspre îndumnezeirea ens-ului, ori, după cum a remarcat şi Jean Calès în Le livre des Psaumes / „Cartea Psalmilor“ (1936), „conexiunile“ psalmilor davidieni «la Mesia trebuie receptate „în mod spiritual“» (NegTe, 169 / LPsau, 1 – 72).  
  
9 : «Când se vor întoarce vrăjmaşii mei...» / «Vrăjmaşului i-au lipsit săbiile...» (Bibl, 568);  
  
motivul psalmic al vrăjmăşirii este reîntâlnit (tot „fără ghilimele“) şi în Întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (15, 25 / 26):  
  
«Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale» / «Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea» (Bibl, 1292).  
  
15 : «Păzeşte-mă, Doamne, că spre tine am nădăjduit.» –  
  
este un „incipit“, o „deschidere“ (întâlnit / întâlnită şi anterior, în Psalmul 7 – «Doamne, Dumnezeul meu, în tine am nădăjduit...» – Bibl, 567 –, dar şi după 15, în psalmul 30 – «Spre tine, doamne, am nădăjduit...», ibid., p. 577), sub pecetea stilistică monoteistă şi în spiritul celorlalte rugăciuni din corola de psalmi davidieni.  
  
După cum se ştie, din Zalmoxianism a vlăstărit Creştinismul (la Pelasgi > Valahi cunoscând şi „forma intermediară“ desemnată de Mircea Eliade prin sintagma „Creştinism Cosmic“ – cf. EDZG, 246).  
  
Şi înainte de a se considera / recepta al 15-lea psalm al regelui-poet, David, drept rugăciune mesianică, invităm distinşii cercetători-istorici creştinologi să observe că în trei versete de-aici (15, 6 – 8), eroul liric se înfăţişează parcă „pentru a doua oară“ la Dumnezeu aidoma Solului / Mesagerului Celest al Cogaionului / Daciei din orizontul anului 1600, al Reformei Zalmoxianismului, după arhicunoscutul scenariu (descris şi în Istoriile lui Herodot: 484 – 425 î. H.) al „tragerii la sorţi, tot în al cincilea an“, şi al „aruncării în trei suliţe“, astfel fiind „admis“ şi considerat „pe placul lui Dumnezeu“, demn de a reprezenta Dacii în cel de-al Nouălea Cer, cel de lângă al lui Dumnezeu (Cerul al Zecelea)“, şi „la reîntoarcere“, demn de a le fi rege al Daciei (evident, din Dinastia Zalmoxienilor):  
  
«Sorţii mi-au căzut între cei puternici, că moştenirea mea este puternică. / Binecuvânta-voi pe Domnul, cel ce m-a înţelepţit; la aceasta şi noaptea mă îndeamnă inima mea. / Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin»;  
  
aidoma Solului / Mesagerului Celest al Daciei la Dumnezeu (precizăm că Pelasgii > Valahii-Dax / „monoteist-daci“, nu Thrax / „politeişti-traci“, prin teonimul pelasg > valah-arhaic, Domn, după cum se certifică de către Homer, în Iliada, desemnau pe Dumnezeu-Unul, Sacrul Întreg Cosmic din care ens-Dacul este parte), şi David, „după ce i s-a încheiat misiunea de rege printre semenii credincioşi“, parcă „postum“, se prezintă la Dumnezeu ca pentru „Judecata de Apoi“, ştiindu-se pur / curat (ca ens-parte din Întreg-Dumnezeu), „gata“ de a i se deschide „porţile Raiului“ (la nemuritorii regi ai Daciei, Raiul fiind desemnat, după cum s-a mai arătat, prin sintagma Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte):  
  
«Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde. / Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al tău să vadă stricăciunea.» (15 , 9).  
  
Ca şi Solului / Mesagerului Celest la Dumnezeu (Samos / „Soarele-Moş“), regelui-psalmist, David, „i s-au făcut cunoscute căile vieţii“; dar spre deosebire de nemuritor-cogaionicul rege al Daciei, regele Israelului se bucură – „mai la vale de disjuncţie / hiat“ –, în dreapta lui Dumnezeu, până la un sfârşit (mai mult ca sigur, vocabula desemnând un „punct terminus“ al ens-ului religios-creştin, s-a ivit în „coada textului“ mult mai tardiv):  
  
«Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umple-mă-vei de veselie cu faţa ta, frumuseţi în dreapta ta, până la sfârşit.» (ibid.).  
  
Conexiunea mesianică a rugăciunii regelui David, adică a Psalmului 15, pare a se fi făcut fie între anii 34 şi 47 d. H. (cf. PTZC, 64 – 72), când Sfântul Apostol Andrei creştinează „în masă“ Pelasgimea > Valahimea  
  
(din Capadochia / „capul Daciei“, Pont, Frigia, Bithinia, Thacia, Macedonia, Moesia şi Dacia Nord-Dunăreano-Pontică – a se vedea şi fig. 1 / Harta cu traseul creştinării Pelasgimii > Valahimii de către Sfântul Apostol Andrei, în PTZC, 71),  
  
valorificând rapid / eficient („stârnind invidia celorlalţi“) monoteismul Zalmoxianismului ca temelie pentru Creştinism, şi, totodată, facilitatea substituirii cu Mesia / Iisus Hristos a Solului Daciei trimis periodic la Dumnezeu prin mai puţin credibilul scenariu al aruncării în trei suliţe, de pe-atunci  
  
(în Tempul / Sanctuarul Rotund Mic din capitala dacic-religioasă a Zalmoxianismului, Sarmisegetusa Mică),  
  
fie dincoace de orizontul anului 370 d. H., anul ivirii de sub pana genialului episcop şi poet, pelasg > valah din Dacia Dunării de Jos, Niceta Remesianu (aprox. 340 – 416 d. H.), a imnului întregii Creştinătăţi, Te, Deum laudamus..., imn ce trimite Pelasgo- > Valaho-Dacul, fireşte, tot la un „sacru scenariu cunoscut“, al răstignirii / aruncării în suliţele morţii, dar nu a Solului Celest al Cogaionului / Daciei, ci a lui Iisus Hristos, biruitorul din suliţa morţii («Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna caelorum...» – PTArg, 29).  
  
17 : «Viu este Domnul şi binecuvântat este Dumnezeul meu - şi să se înalţe Dumnezeul mântuirii mele...» (Bibl, 572)  
  
se voieşte a fi drept „cântare a victoriilor şi regalităţii universale“ de viitorirea lui Mesia (a se vedea şi versetele 43 – 50 din acest psalm).  
  
21 : «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit ? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele.» (Bibl, 573) –  
  
această „deschidere“ psalmic-davidiană ar reverbera mai devreme cu un mileniu „strigătul de durere şi de amărăciune“ al lui Mesia; de asemenea, se apreciază că în versetele 7 şi 8 ale acestui psalm ar fi vorba despre răstignirea lui Iisus Hristos şi despre lamentaţiile hristice pe cruce (cf. NegTe, 170):  
  
«Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul, zicând: / „Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el“» (ibid.).  
  
34 : «Răsplătit-au mie rele pentru bune – şi au vlăguit sufletul meu. / Iar eu, când mă supărau ei, m-am îmbrăcat în sac şi am smerit cu post sufletul meu – şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce. / Ca şi cu un vecin, ca şi cu un frate al nostru, aşa de bine m-am purtat; ca şi cum aş fi jelit şi m-aş fi întristat, aşa m-am smerit. / Dar împotriva mea s-au veselit şi s-au adunat; adunatu-s-au împotriva mea cu bătăi şi n-am ştiut; risipiţi au fost şi nu s-au căit. / [...] / Doamne – când vei vedea – întoarce sufletul meu de la fapta lor cea rea, de la ei, viaţa mea. / Lăuda-te-voi, Doamne, în adunarea mare, întru popor numeros...» (11 – 16 / Bibl, 580) –  
  
„...rele pentru bune...“, aceste versete (34, 11 – 16), în „reversibilitate“ şi în sacră „oximoronizare“, nu trimit la vreo „lege talionică“, ci rămân, mai degrabă, dedesubul lentilei cercetătoare, mesianic-davidiene „profeţii“, ori „întâmpinări“, referitoare la Iisus Hristos: „batjocorire“, „pironire“, „sfâşiere“, „umilire“ etc.  
  
39 : «Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit; / Ardere de tot şi jertfă pentru păcat n-ai cerut. Atunci am zis: „Iată, vin ! / În capul cărţii este scris despre mine. Ca să fac voia ta, Dumnezeul meu, am voit şi legea ta înăuntrul inimii mele.“ / Bine am vestit dreptate mare în adunare; iată buzele mele nu le voi opri; Doamne, tu ai cunoscut. / Dreptatea ta n-am ascuns-o în inima mea, adevărul tău şi mântuirea ta am spus...» (Bibl, 583) –  
  
pare a grăi despre ineficacitatea jertfelor („prinoaselor“ / „ofrandelor“) de „iertare a greşelilor greşiţilor noştri“ şi despre ştergerea păcatelor lumii numai prin sângele lui Mesia; în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel (10, 5 sqq.), întregul spirit mesianic al acestui psalm davidian este citat:  
  
«Altfel, n-ar fi încetat oare jertfele aduse, dacă toţi cei ce săvârşesc slujba dumnezeiască, fiind odată curăţiţi, n-ar mai avea nicio conştiinţă a păcatelor ? / [...] / Pentru că este cu neputinţă ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele. / Drept aceea, intrând în lume, zice: „Jerfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit un trup. / Arderi de tot şi jertfe pentru păcat nu ţi-au plăcut.“ / Atunci am zis: „Iată, vin ! (în sulul cărţii scris este pentru mine) ca să fac voia Ta, Dumnezeule...“ / [...] / Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, odată pentru totdeauna.» (Bibl. 1349).  
  
68 : «Şi mi-au dat spre mâncarea mea fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet.» (Bibl, 597)  
  
– versetul davidian, „ideal-mesianic“, persistă (peste mileniul dintre regele-poet, David, şi zorii Creştinismului) şi se „eternizează“ apoi, graţie penelor de aur ale evangheliştilor ce au aflat în acesta cumplitul tratament la care a fost supus Iisus Hristos «atunci când, pe cruce, Mântuitorului i s-a dat să bea oţet amestecat cu fiere» (NegTe, 171).  
  
În Sfânta Evanghelie cea după Matei  
  
(«Şi venind la locul numit Golgota [...] / I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; şi, gustând, nu a voit să bea.» – 27, 33 sq. / Bibl, 1132),  
  
în Sfânta Evanghelie cea după Marcu  
  
(«Şi L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăceşte „Locul Căpăţânii“. / Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. / Şi L-au răstignit...» – 15, 22 sqq. / Bibl, 1156),  
  
în Sfânta Evanghelie cea după Ioan  
  
(«După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete.“ / Şi era acolo un vas plin cu oţet; iar ostaşii, punând în vârful unei trestii de isop un burete muiat în oţet, l-au dus la gura Lui. / Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: „Săvârşitu-s-a. Şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul.» – 19, 29 sqq. / Bibl, 1223),  
  
este descris cumplitul tratament al lui Iisus Hristos pe cruce, în aceiaşi termeni veridici, psalmic-davidieni.  
  
 
  
Bibliografia siglată“ (III):  
  
 
  
  1. Bibl = Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă..., 1968 (cifra de după siglă indică pagina).
  2. DIC, I = Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
  3. DIstlu = Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale , vol. I, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1968.
  4. EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
  5. NegTe = Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Bucureşti, Editura Credinţa Noastră, 1992.
  6. LPsau = Le Livre des Psaumes, traduit et commenté par Jean Calès, S. J., I, Introduction, Psaumes: I – LXXII (Vulgate: I – LXXI), Paris, Editions G. Bauchesne, 1936.
  7. PTArg = Ion Pachia-Tatomirescu, Argumente interne – «Te Deum laudamus...» – Internal Arguments, Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 978-606-8125-00-8), 2009.
  8. PTIr-XVII = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, XVII, în Renaşterea bănăţeană (Timişoara), nr. 620 / 14 martie, 1992, p. 12; a se vedea aceeaşi rubrică săptămânală şi în numerele (din 21 martie – 27 iunie): 626, 632, 656, 665, 683, 701, 707.
  9. PTZC = Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianism şi Creştinism în Dacia, patria sfântului Ioan Cassian, „postfaţă“ la Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească, Timişoara, Editura Aethicus, 1999, pp. 64 – 182.
  10. VMar = Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri (partea întâi - omilii la Hexameron, omilii la Psalmi, omilii la cuvântări), traducere, introducere, note şi indici de pr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.
 
  
Referinţă Bibliografică:
Mari teme ale psalmilor davidieni (III) / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2530, Anul VII, 04 decembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!