ION PACHIA-TATOMIRESCU  

Mitul cosmogonic-valah, originala geneză şi descoperirea eminesciană a boabei spumii  

Pentru o cunoaştere „mai bună şi mai rapidă“ a originalităţii mitului nostru cosmogonic-pelasg > valah, reamintim şi reluăm pentru Distinsul Receptor câteva alineate din studiul nostru „străvechi“ deja, Starea de zero a universului, geneză, expansiune şi extincţie, în „Scrisoarea I“, de Mihai Eminescu, publicat (în „versiune definitivă“) şi într-un număr anterior al revistei Banchetul (Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332, anul I, nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2016, pp. 10 – 15).  

Tabloul stării precosmogonice, sau tabloul „stării de zero“ a universului se zămisleşte / lămureşte în versurile 39 – 50, cu înrăzăriri din profunzimile mitosofiei pelasge > valahe, fireşte, cu esenţiala noastră limită tragic-existenţială:  

«La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ? / N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, / Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace !...» (EP, I, 101).  

[...] Perspectiva precosmogonică eminesciană este profund-autohtonă [...], îşi are obârşii multimilenare în legendele [pre]cosmogonice de pe pământul naşterii Poetului Naţional, potrivit cărora:  

«La început nu existau decât Apele. Dumnezeu se gândea să facă Lumea, dar nu ştia cum s-o facă, nici pentru ce. Era iritat că nu avea nici frate, nici prieten. Furios îşi aruncă toiagul...» (VMR, 241).  

Aruncarea toiagului – simbol al puterii absolute a lui Dumnezeu – este declanşatoare de Geneză, de Cosmocreaţie; Dumnezeu începe – chiar din această primă „clipă-toiag“ de ieşire din „starea de zero“ – să modeleze / sculpteze, să dea statură materiei informe  

(ca să apelăm la un impresionant concept creat / lansat de Aethicus de Dacia, în enciclopedica-i lucrare, Cosmografie, din orizontul anului 466 d. H. – cf. In una materia informe / AdCos, 97 sqq.).  

Aşadar, înainte de Geneză, în „starea de zero a universului“, a fost materia informă, care-i desemnată / cunoscută în mitosofia pelasgă > valahă drept Genune, Noian / Orcan, Ape Primordiale etc., ori, după cum spune Eminescu, „marea [primordială] făr-o rază“.  

Varianta pelasgo- >valaho-bucovineană a Genezei, cunoscută lui Mihai Eminescu încă din copilărie, are şi „motivul“ bulgărelui / bobului de spumă din care s-a ivit Nefărtatul (Minus- / Non-Creaţia / Dracul), spre a colabora cu Fărtatul (Dumnezeu – Plus- / Pozitiv-Creaţia, Atotcreaţia-Binelui) la „facerea Lumii“ (cf. VMR, 238). Din acest context mitic-valah trebuie receptată comparaţia / metafora eminesciană «punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii».  

Legenda valah-bucovineană este analizată şi de Mircea Eliade, în celebra lucrare De la Zalmoxis la Genghis-Han:  

«În Bucovina s-a înregistrat legenda următoare: pe când nu existau decât Cerul şi Apele, Dumnezeu se plimba într-o barcă pe Ape. Întâlni un bulgăre de spumă în care se afla Diavolul. „– Cine eşti ?“ întrebă Dumnezeu. Diavolul nu consimţi să răspundă decât cu condiţia ca Dumnezeu să-l ia în barcă. Dumnezeu acceptă şi primi răspunsul: „Eu sunt Diavolul“. După ce au călătorit mult timp în tăcere, Diavolul zise: „Ce bine ar fi dacă am avea pământ sub picioare“. Dumnezeu atunci porunci să se scufunde şi să ia nisip în numele lui. Urmează detaliile obişnuite: cele trei scufundări, crearea Lumii din câteva fire de nisip, odihna lui Dumnezeu în timpul nopţii, tentativa Diavolului de a-l îneca în cunoscutele consecinţe, întinderea Pământului.» (EDZG, 91; s. n.).  

Mitemul bulgărele de spumă devine în registrul metaforic eminescian boaba spumii («Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii...»).  

Tabloul cosmogenezei valah-eminesciene (versurile 51 – 74) „fixează“ imaginea modernă / matematică a universului nostru „tradiţional“:  

«(51) Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl… / Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii… / (55) De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii… / De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute / Şi în rouri luminoase izvorând din infinit, / (60) Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit, / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / (65) Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi naintea-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / (70) Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă… / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...» (EP, I, 101 sq.).  

Şi cosmogonia eminesciană porneşte de la un punct, de la mişcarea acestuia din pacea eternă a pre-Genezei; în mişcarea lui, punctul separă întregul în cele două principii fundamentale ale „genezelor“: Tatăl-Cer şi Muma-Pământ, Fărtat (Dumnezeu) şi Nefărtat (Dracul) etc. Din acest moment viziunea eminesciană se desfăşoară gradat, în concordanţă cu teoriile despre universul nostru „în expansiune“ (cf. PTIR, I, 7 sqq. – «Privire în punctul dintâi, cel orbitor»).  

Geneza, adică „desfacerea“ din „pacea eternă“, din „încremenita Genune“, se supune unei ordini macrocosmice / microcosmice, unei dinamici spiralice, „în fâşii“, în trena galactică / solară, cu Lună, cu Soare, cu stihii, cu „sure văi de chaos“, cu „luminoase roiuri izvorând din infinit“, inclusiv cu „universul“ nostru terestru cu „muşunoaie de furnici“, cu «microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi», cu succesiunea generaţiilor-efemeride, «muşti de o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul»; filosoficul raport etern – efemer este „conjugat“ la un mod liric profund-original, încredinţându-ne „din noaptea amintirii“ că lumea noastră „e o clipă suspendată“, «că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată...».  

Potrivit mitului fundamental pelasg > valah (daco-thracic / dacoromânesc), lumile / cosmosul sunt rodul colaborării antinomiilor, de după ordonarea Materiei Informe (cf. Aethicus de Dacia / AdCos – „In una Materia Informe“) – prin voinţă divină în Sacrul Întreg Cosmic (de-i Dumnezeu, Întreg în care Pelasgo- > Valaho-Dacul este parte, „sacră“ / „rea“) – şi – tot prin voinţa dumnezeiască, dar de la aruncarea sceptrului / toiagului odată cu Întâi-Rostitul Cuvânt – prin autoscindare („în Apele Primordiale“), în energia plus-creatoare, sau Fărtat (în sinonimie Dumnezeului primei şi secundei „feţe“ / „înfăţişări“), şi în energia minus-creatoare, ori Nefărtat (Nebeleizis / Gebeleizis, „balaurul norilor de grindină“, corespunzând, în era Creştinismului, „în alternanţă de încărcături mitic-semantice, fie Satanei / Diavolului, fie Sfântului Ilie).  

Mitul s-a conservat / transmis până în zilele noastre, în tot ceea ce a mai rămas pelasg > valah din aria anticei Dacii a lui Burebista, Regalian ş. a., ori a Dacoromâniei, propagându-se – „monovalent“ / „bivalent“ din punct de vedere semantic-sincretic – şi la alte popoare euro-asiatice, chiar şi la nord-americani, într-o serie de legende despre scufundarea cosmogonică, abordate şi de Mircea Eliade, în celebrul studiu, din 1951 / 1961, Satana şi Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare româneşti (v. EDZG, 87 sqq.).  

După cum a remarcat Distinsul Receptor şi mai sus (ori, poate, şi în alte cărţi / studii ale noastre publicate în ultimul sfert de veac), îndeosebi, din „radiografierea“ amplului poem, Scrisoarea I, Mihai Eminescu închipuie un interesant tablou al unei pre-Geneze, al unei „stări de zero“ a Universului, al unui început, de «pe când fiinţă nu era nici nefiinţă», tablou urmat, fireşte, de cel al naşterii cosmosului nostru cel de toate zilele, într-o viziune modernă, geometrică, prin mişcarea punctului „născător de linie“ – «dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur...» –, prin translarea liniei „născătoare de suprafaţă“, prin „rotirea“ suprafeţei „născătoare de volum“, de „univers tridimensional / polidimensional“ – «De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...» etc.  

Memento mori, de Mihai Eminescu, este o „epopee“ / „panoramă“ dialectică a naşterii, morţii şi re-naşterii civilizaţiilor / universurilor din „cosmosul profund şi concentrat“, în „cosmosul dilatat, extern“ (cf. PTEm, 7 sqq.); poema este structurată în planuri antitetice, ori complementare: (1) planul macrocosmic, ori al „cosmosului extern şi dilatat“; (2) planul „cosmosului profund şi concentrat“, sau al microcosmosului, care conţine „sâmburele lumii“; (3) planul „secant“ al proiectării / auto-projetării protagonistului-poet-de-geniu, la roata vremii (la axul lumilor / universurilor); (4) planul lumii ideale / spirituale («una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite»; «una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur»), intersectându-se cu (5) planul lumii material-telurice, conţinând spectaculosul naşterii, apogeului şi prăbuşirii / morţii civilizaţiilor umane, cu „florile“ / entropia răului şi cu mileniile terestre, cu „evii“, în conexiuile „clipei“, pulsaţiei cosmice (macrocosmice); totul pare a se afla sub pecetea cancerigenă a răului prin toată mitosofia istoriilor:  

«Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară / Tot patime de laudă; că vremea se măsoară / După a răutăţii păşire... Rău şi ură / Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură / Invidioasă, crudă, de sânge însetată / E omenirea-ntreagă... o rasă blestemată...» (EP, I, 402).  

Nenumărate „aspecte“ epico-lirice ale mitului cosmogenezei se întâlnesc şi în poemele: «Andrei Mureşanu – tablou dramatic într-un act», «Gemenii», «Luceafărul», «Rugăciunea unui dac» etc.  

Bibliografia „siglată“:  

AdCos = Aethius de Dacia, Cosmografie (ediţie, studiu introductiv, tabel cronologic, note, traducere, de Ion Pachia-Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus [ISBN 973-85261-9-1], 2004.  

EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.  

EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I – II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.  

PTEm = Ion Pachia Tatomirescu, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, Timişoara, Editura Aethicus, 1996.  

PTIR, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus [ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 973-97530-5-1], 2001.  

PTStzu = Ion Pachia-Tatomirescu, „Starea de zero“ a universului, geneză, expansiune şi extincţie, în „Scrisoarea I“, de Mihai Eminescu, în revista Banchetul (Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332, redactor-şef: Dumitru Velea), anul I, nr. 4-5-6 / aprilie-mai-iunie, 2016, pp. 10 – 15.  

VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985.