CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  





Proză în spiritul paradoxismului cu eroi „aproape-neobiblici“
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
ION PACHIA-TATOMIRESCU  
  
 
  
Proză în spiritul paradoxismului cu eroi aproape-neobiblici“  
  
 
  
Sporeşte cantitativ şi fericit-calitativ opera de prozator semnată cu peniţă de aur de peren-inspirat-alpinul (nu „vremelnic-soldat-şantieristul transfăgărăşanic“ de odinioară) Gheorghe Andrei Neagu  
  
(«Arme şi lopeţi», 1993; «Tarantula», 1995; «Moartea şobolanului», 1996; «Purtătorul de cruce», 2009; «Un securist de tranziţie», vol. I, „roman-document“, 2016; etc.),  
  
şi prin „macronuvela“ Tabăra damnaţilor (Focşani, Editura Atec [ISBN 978-606-94076-7-7], 2016), rod al unui profund-rafinat paradoxism bine temperat.  
  
 
  
În arhitectura macronuvelei se remarcă întru unitate acţională un „clasic-de-modern“ trinom  
  
(format dintr-un deja-existent binom mai de dinainte de intrarea – nu departe de Capitală – în penitenciarul cu „sere ale re-educării prin prestarea unor lucrări agricole cât de cât remunerate“, doi tineri de vârsta celor cu Examen de Maturitate / Bacalaureat, „condamnaţi pentru un presupus viol“, la care – imediat după „amnistie“, nu departe de porţile închisorii, chiar din staţia de autobuz, unde aşteptau cele mai multe „capete rase“, „chilugii“ sloboziţi, în majoritatea lor – li se alătură al treilea ins, „damnatul pentru omor“, «un bărbat între două vârste» – p. 15 sq. –, «unul mai amărât» decât celalţi, „trinom constituindu-se parcă sub jurământul de a nu se mai întoarce“ / „reîntoarce în temniţă decât după moarte“ – v. p. 18),  
  
ori, de se vrea, „triadă / treime“, trei tineri, „foşti tovarăşi de penitenciar“, din România socialistă, purtători de onomastică, într-adevăr, „neobiblic-paradoxistă“  
  
Serafim (Hîncu / serafim, „înger de rang superior“), Lazăr (Bosoi / personaj al cărui prenume trimite Distinsul Receptor la „Evangheliile“ relatând „minunea“ făcută de Iisus Hristos cu „un mort de trei zile“, Lazăr din Betania Ţării Sfinte, „reînviindu-l“) şi Petre (Stanciu / al cărui prenume de actant pare a se lega de Petru, discipol / apostol al lui Iisus Hristos, „Petru / Petre, cel încarcerat în Ierusalim din ordinul regelui Aggripa“, „Petre cel eliberat din lanţurile temniţei de un înger“ etc.) –,  
  
trei „damnaţi“, având „tâmplele încă fierbinţi“ de pe foarte recea limită tragic-existenţială din închisoare, trei eroi re-educaţi „de comuniştii atei“, prin muncă şi pentru „sacră muncă“  
  
(nu numai în „şcoala puşcăriei socialiste“, ci şi un apreciabil număr de ani de „după ieşirea din închisoare“, în „şcoala lumii libere a şantierului“, graţie grijii „tovarăşilor de muncă“, între care se evidenţiază „funcţionara transpirată“ şi cei de la Oficiul de Plasare a Forţelor de Muncă, „delegatul Crihană“, apoi, cei pe şantierul de la „mina de cărbune“, îndeosebi, „energic-tânăra tovarăşă, buldozerista Petra),  
  
dar şi o firească unitate de timp, anterioară însângerat-valahului act istoric din (16 – 22 decembrie) 1989  
  
(„unitate de timp“ care se lăsă a fi dedusă din primele pagini ale „macronuvelei“ Tabăra damnaţilor, corespunzând segmentului temporal, mai mult ca sigur, dintre ceauşist-amnistiatorul Decret nr. 11 / 26 ianuarie 1988 şi „ajunul Revoluţiei Valahe Anticomuniste din Decembrie 1989, unitate temporală circumscriindu-şi „vremurile trenului de persoane 5002 din Gara de Nord a Bucureştiului“ – v. p. 62 –, ori ale vestitului autoturism profund-autohton, Dacia-1300 – v. p. 104 –, sau ale „mărunt-profitabilului“ comerţ ilicit practicat de frizeri, barmani, preoţi, garderobieri ş. a., prin coruperea „oamenilor legii“, mai ales, a miliţienilor / poliţiştilor „epocii de aur“),  
  
ori o – „de nelipsit“ şi „din ceas dedus“ – unitate de loc, Patria natală“, nu „adoptivă“  
  
(mai întâi, cu un mai strălucit Bucureşti al verilor bărăgănite şi cu o tot atât de luminos-prosperă „Cinema Patria“ – v. p. 74 –, cu „ţigări Carpaţi“ – v. p. 22 –, un Bucureşti mai iubit“ al forţelor muncitoreşti „de plasat“, fără a fi neglijat cumva Bucureştiul devorator“, având „Restaurantul Miniş“, „Drumul Taberei“, „Calea Victoriei“ etc. – v. pp. 29 / 69 / 82 sq. / 129 / 131 –, o Patrie în roiuri de şantiere, mine, fabrici / uzine, combinate siderurgice, chimice etc., dar şi o Patrie cu euro-asiatic-vestite cooperative agricole de producţie, între care şi C. A. P.-ul „din satul cu mulţi nuci pentru restaurantele bucureştene, Bulboaca“ – v. pp. 39 / 80 / 98 –, spre a nu mai aminti „urbea de frunce“ – care secundează Capitala – „Timişoara talciocului făcut pretutindeni“ – v. p. 91) etc.  
  
 
  
În rezumat – privitor la unitatea acţională –, trinomul puşcăriaşilor amnistiaţi“, Serafim-Lazăr-Petre („triada“ / „treimea“), din panoul central al macronuvelei Tabăra damnaţilor, de Gheorghe Andrei Neagu, se îndreaptă cu promptitudine către Oficiul Bucureştean de Plasare a Forţelor de Muncă, unde se face repartizarea (prin „delegatul Crihană“) şi, apoi, angajarea cu seriozitate în câmpul muncii, pe „şantierul minei de suprafaţă dintr-un orăşel de munte“; cei trei sunt ajutaţi să se integreze colectivului muncitoresc, îndeosebi, de şeful Birourilor Administraţiei Miniere, tovarăşul Spirică, de tovarăşa „ca o zeiţă“, Petra Gott, «excavatoristă şi membră a biroului de partid» (p. 43) ş. a.; după o vreme, „trinomul se voltaicizează alarmant“, datorită „zeiţei excavatoriste“, Petra ce  
  
– „cu / fără tact comunist-partinic“ («îşi exersează convingerile politice pe pielea mea; nu-i mai ajunge Serafim» [p. 53]) –  
  
se vâră între Serafim şi Lazăr  
  
(de fapt, Lazăr «ba chiuleşte, ba a intrat în nişte afaceri cu nişte sârbi, dar eu cred că-s mai mult ţigani, decât sârbi; a fost plecat cu marfă de la ei, la Bucureşti; s-a întors cu buzunarele doldora» [p. 54]);  
  
„detensionarea trinomului“ se face prin „plecarea lui Lazăr“ de pe şantierul minier, în Bucureşti, la „irezistibila-i Mariana“ (pentru care fusese condamnat; aceasta devenise între timp „coafeză de Capitală“); la îndemnul Marianei se angajează în postul „vacant“ de frizer din satul Bulboaca, aflat „la o aruncătură de băţ“ faţă de Bucureşti; în paralel cu activitatea-i „acoperitoare“ de frizer, Lazăr desfăşoară o „prosperă“ bişniţă între Bucureşti şi Bulboaca, ori Timişoara, circumstanţe în care cunoaşte bine „fauna de profil / palier“, inclusiv, pe prelatul afacerist, Ghervase, pe a cărui fiică, focoasa studentă, Angela / Angelica, vrea s-o cucerească  
  
(evident, după răcirea relaţiei dintre el şi „trădătoarea-i“ Mariana),  
  
oferindu-i „mese strălucitoare“ la Athénée Palace, bijuterii, blănuri etc.;  
  
„constatând indiferenţa insuportabilă a Angel(ic)ăi“, „meşteşugarul“ Lazăr ia hotărârea de a-şi recupera o parte „din daruri“: se duce la vila-Ghervase, taie cu diamantul geamul mare al ferestrei de la camera Angelicăi («ce nu era acasă»), „desface foraibărul fără greutate“ şi intră, «goli şifonierul de blănuri, scoase bijuteriile şi tot ce i se păru de valoare, le îndesă în sacul uriaş cu care venise» (p.134), ducând apoi „toată încărcătura“ acasă, la Mariana; Mariana sună la Miliţia de Sector, organele ordinii publice îşi fac datoria prompt, „făptaşul este reţinut“ la sediu până când Angel(ic)a «recunoscu la interogatoriu că [obiectele din sac] erau dăruite de el, că se certaseră şi le luase înapoi» (p. 135), lui Lazăr dându-i-se drumul apoi;  
  
cum «o nouă condamnare n-ar mai fi putut suporta», «şantierul era singurul loc de refugiu la care se putea gândi» (ibid.);  
  
Lazăr se reîntoarce pe şantierul minier din orăşelul de munte, trinomul / treimea se reface;  
  
după o vreme de „reintegrare în colectivul muncitoresc al minei“, Lazăr îşi aminteşte că promisese cuiva «că-i face rost de dinamită pentru peşte» (p. 143);  
  
şi într-o noapte, pătrunde în depozitul de muniţie al minei, cu gândul de a fura „necesarele“ calupuri de trotil, dar nu reuşeşte, căci paznicul, vigilent, îi luase urma la lumina lanternei, dând şi alarma din ţignal;  
  
Lazăr fuge de la locul faptei, „acoperit de întuneric“, paznicul zărindu-i, totuşi, silueta, dar neîncumetându-se a-l urmări; miliţianul soseşte „la faţa locului“ şi încep anchetele;  
  
de teama unei noi condamnări / încarcerări, Lazăr recurge la sinucidere:  
  
«Spre dimineaţă se ridică în capul oaselor. Ceiilalţi erau plecaţi în şantier. Dormitorul părea lugubru, sub ploaia torenţială ce izbucnise [...]. Luă un cablu de alimentare de la o triplă şi-l atârnă de cârligul gros al lustrei din tavanul betonat. Se urcă pe un scaun [...]. La celălalt [capăt] făcu un laţ [...]. Capul îi rămase [...] în laţul care s-a strâns brusc [...]. Trupul îi fu cuprins de câteva spasme, apoi se linişti complet. Sfârşise.» (p. 153 sq.).  
  
 
  
Interesantă este în această macronuvelă „construcţia“ modernă a unui personaj – nu neapărat „colectiv“, ci, mai exact, personajtriontic“, un „trinom-personaj“ pentru rolul de „protagonist“, aşadar, ca pentru „panoul acţional-central“, permanent apelându-se la o clasică tuşă  
  
(cu „portretistică“ dezvoltată prin antiteza dintre un prim-ens şi secundul ins ca „binom paradoxizat“ – Serafim şi Lazăr, ambii «acuzaţi de viol» [p. 7], „binom damnat“ pentru „atentat la sacralitatea-inseminării-femeii-de-către-bărbat“, „violare a firescului divinei naşteri“, „binom-catod“ voltaicizându-se / individualizându-se mereu printr-un „terţ-ens-anod“, ca personaj-oglindă –, evident, în raportare permanentă la un terţ-ens, cel „condamnat“ pentru atentat la „sacrul punct-terminus al fiinţării“, la „firescul morţii“, Petre, „întemniţatul pentru omor cu premeditare, căci, părăsit de iubita-i soţie, îi ucide ibovnicul cu care a plecat din casă“, i-l trimite brusc «în loc cu verdeaţă» [p. 16]):  
  
Serafim  
  
(Hîncu: «numai Serafim avea calificare; fusese tractorist» [p. 46], dar se angajează pe şantierul „minei de suprafaţă“ de lângă orăşelul de munte, «la sectorul mecanic», desigur, ca «buldozerist» [p. 17], având „şcoala făcută“ «în armată, [pe când] aveau nevoie să construiască strategice drumuri cerute de ruşi; ei erau stăpânii României după ’44 şi le trebuiau drumuri ca să care despăgubirile de război; nu le ajungeau numai căile ferate» [p. 21 / s. n.], «fel deschis de a fi [...] cu albeaţa pistruiată a feţei [...], mişcarea agilă» [p.10]; «firea lui veselă, optimistă» [p. 14]; «pe cât era de veselă, tot pe atât era de miloasă» [p. 16]; pare a fi „cu grija păstrării perene a unităţii triadei / treimii damnate: «Serafim privi cu tristeţe. „O să ne despărţim cam repede. Mi-e destul să-l încurajez pe unul, că doi o iau razna“, gândi el cu durere.» [p. 31]; etc.),  
  
Lazăr  
  
(Bosoi: «absolvent al liceului de chimie» [p. 125] fiind, solicită – pe şantierul minei de suprafaţă de lângă orăşelul de munte – să fie angajat tot «la sectorul mecanic», dar «la artificieri», ca «să lucreze cu explozibili», deoarece «îi plăcuseră exploziile de mic; îşi amintea cu plăcere de zilele ploioase, când, în băltoacele drumului punea grăunţe de carbid, acoperite cu o cutie goală de conservă; când le dădea foc, se aprindeau, însoţite de o bufnitură straşnică» [p. 46]; e «înalt, bine făcut [...]; statura lui impunea [...]: frunte înaltă, sprâncene stufoase, tenul măsliniu [...], gesturi domoale, aşezate» [p. 9 sq.]; pe peronul Gării de Nord din Bucureşti, «din noianul de călători grăbiţi, se desluşeşte silueta unui tânăr înalt, cu ten măsliniu şi ochi albaştri, al cărui mers trădează omul crescut la ţară, în mijlocul naturii» [p. 62]; «împietrit [...], îi stânjenea pe ceilalţi, le stătea în cale [...], impusese o teamă paralizantă» [p. 13]; «cu încăpăţânarea lui [...], înalt şi spătos, încremenit în şirul deţinuţilor» [p. 14]; etc.)  
  
şi Petre  
  
(Stanciu: «necalificat» [p. 30], «un bărbat între două vârste» [p. 15], „bun să dea «la lopată» [p. 17], este angajat pe şantierul minei de suprafaţă de lângă orăşelul de munte «la descărcări» [p. 45]; e «unul mai amărât decât noi» [p. 16] – după „constatarea lui Serafim“; e «fiu de ţăran», «flămând şi însetat [...], strângea cu grijă firimiturile de pâine în podul palmei, aşezându-le cu fereală în farfuria cu mâncarea aburindă» [p. 34 sq.] – după cum „remarcă Lazăr“, căci „oficiază cu grijă ritualul mesei“; „îşi arată temerea de oraş“ [v. p. 20], dar şi de galeria minei: «crescut pe ogorul C. A. P.-ului, sub cerul liber, Petre s-ar fi simţit sugrumat într-o galerie; tăcuse pentru că n-avea altă soluţie; în sat nu mai avea a se întoarce; cum l-ar mai fi primit după numeroasele condamnări mai lungi sau mai scurte, în funcţie de faptele comise; în cea mai mare parte, furturi din locuinţe, din magazine, din buzunare, pentru care se simţea chiar vinovat; lumea se temea de el şi nimeni nu era dornic să-i dea ceva de lucru; mai ales după ultima grozăvie pe care a comis-o; dar şi lui îi era foame, şi el trebuia să se îmbrace.» [p. 39]; etc.).  
  
În „economia epică“ a macronuvelei, deosebită este şi seria „eclat-personajelor“: Angelica  
  
(fiica preotului Ghervase, o frumoasă studentă la o facultate bucureşteană, că „şi banii lui Ghervase merg“, o mândră studentă «ca o zână», caracterizată „biblic-superlativ“ de preot, descriindu-i-o lui Lazăr drept „leit-poleită tată-său“: «seamănă mie, ce mai la deal la vale !», făcută «gândind la Sfânta Scriptură» [p. 127], «blondă, cu părul scurt şi trupul strâns în blue-jeans, exuberantă» [p. 128]),  
  
ori Crihană  
  
(„triada / treimea damnaţilor“ e luată în primire – la Forţele de Muncă – de „nea Crihană“, un «delegat roşcovan, bine hrănit» [p. 29], de vreme ce îşi dă întâlnire la restaurantul Ciocârlia – „unde ia masa de obicei“ – cu viitorii angajaţi pe şantierul „minei de suprafaţă“ spre a le înmâna „tovărăşeşte“ toate „foile de drum“ şi spre „a discuta“ «ce e de discutat şi gata!» [p. 31]),  
  
Ghervase  
  
(preot bişniţar, «mare pescar» [p. 128] şi cartofor de Bucureşti, cu o parohie «plină de enoriaşi evlavioşi, prosperă», asigurăndu-i «prelatului toate cele trebuincioase, fără nicio trudă deosebită»; «nu-şi lăsase barbă din motive erotice; nu-i plăcea să i se caute buzele printre ghemotoace de păr; barbişonul, de fapt o bărbiţă ţepoasă, dimpotrivă, stârnea extazul, părintele culegând fructele păcatului, când dădeau în pârg şi se ofereau de bunăvoie la sfinţire»[p. 123 sq.]; «evantaiul cărţilor răsfirate între degetele durdulii îl mulţumeau suficient ca să glumească, în loc să urmărească atent gesturile celorlalţi jucători» [p. 117]),  
  
sau „imprevizibila“ Mariana  
  
(«femeie tânără, bine făcută» [p. 62], cu «ochii viu-rimelaţi, cu pleoapele albăstrite de fardul aşezat în cantităţi impresionante, [care] se închiseră visători» [p. 64 sq.]; «pulpele Marianei, bronzate puternic [...], se dezgoleau mult deasupra genunchiului, la fiecare treaptă» [p. 66]; Lazăr: «Bă, eu mă duc la Bucureşti ! zise Lazăr. [...] Fata aia pe care chipurile am violat-o, mi-a tot scris, cică s-o iert, că îi pare rău, că n-a avut ce face, că a luat-o gura pe dinainte.» [p. 26]),  
  
cum, de altfel, şi Petra  
  
(«Sunt Petra Gott, excavatoristă şi membră a biroului de partid; am sarcina să primesc pe cei nou-veniţi» [p. 43]; „tovarăşa Petra“ de la şantierul minei dintre orăşel şi poalele muntelui“[v. p. 34]; «o femeie micuţă, tânără, cu un inel de chei strălucitoare în mâna stângă», cu chip «cuprins de un zâmbet radiind numai de bunătate [...], cu obrajii-n flăcări» [p. 41];),  
  
dar şi Spirică  
  
(„şef de birou-de-personal“ în administraţia şantierului de la «mina de suprafaţă» [p. 39], «un funcţionar bondoc, năduşit şi roşcovan, [ce] îşi acoperie calviţia cu o batistă înnodată în colţuri; praful de cărbune, praful din incinta unităţii, praful din birou şi de pe birou se depusese sporadic, după forma degetelor cu care-şi pipăise ţeasta, peste batista colorată; o scrumieră plină şi ţigara fumegând din colţul gurii dovedeau un fumător înrăit» [p. 35 sq.]; „îi măsoară“ «din creştet până-n tălpi, cu ochi bulbucaţi» [p. 36]; «avea mai bine de doi ani de când fusese mutat din activul judeţenei, ca şef de birou personal; îi cunoştea pe muncitori încă de pe vremea când organizase acţiuni cu factorii de răspundere din mină» [p. 37]).  
  
 
  
Macronuvela Tabăra damnaţilor, de Gheorghe Andrei Neagu, concepută în două planuri naratologic-paralele (al penitenciarului de la periferia Capitalei de câmpie cu sere ale educării prin lucrări agricole şi al şantierului minei de suprafaţă din orăşelul de munte) şi un plan secant, al acţiunilor bucureşteano-bulboceano-timişorene ale lui Lazăr, în afara trinomului depanou central“, are o măiastră scriere alertă, ca de pârâu de munte, evident, în cogaionică fluidizare, ori în foarte exactă ştiinţă ordonator-născătoare şi de absolut-necesare cristal-jaloane în croiul de linii de forţă ale „epico-magneticului câmp“ întru acea unitate acţional-autentică, „Triada / Treimea Damnaţilor“ – Serafim, Lazăr, Petre –, care se constelează „profund-paradoxist“, valorificând „pe deplin-premeditat“ sacrul prin profanullimitei tragic-existenţiale“, încât Distinsul Receptor să-şi păstreze indubitabil vectorii întru catharsis şi cu bucuria de a întâlni chiar „desluşirea auctorială“ din ultimele rânduri ale acestui op:  
  
«Auzi,mă, Petre, cine oare i-o fi pus numele ăsta lui Lazăr? întrebă Serafim. Ştii că pe la biserică se spune de unul Lazăr ce a fost înviat de Iisus după moarte. Nu cred că pe al nostru îl mai învie cineva. Cred că nici la învierea morţilor nu va avea rând, dacă s-a sinucis. [...] Cum naiba ne-am adunat noi, un Lazăr, un Petre şi un Serafim? Parcă nu-i lucru curat aici. Unui s-a dus...» (p. 165).  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Proză în spiritul paradoxismului cu eroi „aproape-neobiblici“ / Ion Pachia Tatomirescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2425, Anul VII, 21 august 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Ion Pachia Tatomirescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Pachia Tatomirescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!