CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





PREMIUL SPECIAL - Haiduci de pe Valea Oltețului - de Ionel St. Cobrescu
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PREMIUL SPECIAL - Haiduci de pe Valea Oltețului  
Ionel St. Cobrescu (Zătreni / Vâlcea) (Concursul de proză scurtă „Zătreni, filă de legendă”, ediția a III-a, 2020  
 
Parcă văd și acum căsuța bunicii mele Lina, cu două cămăruțe, cu ferestre mici și aproape astupate de mușcate roșii și drusain mirositor, prispa cu pridvor și pe ea, mică și firavă, stând pe prag cu icoana pe genunchi, învârtind cele 41 de boabe de porumb, care descântate dădeau semne de speranță celor care aveau copilul bolnav, sau nevestelor care așteptau vești de la soții plecați pe front, sau iubitelor de la flăcăii plecați la oaste:  
„Patruzeci și unul de bobi numărați, patruzeci și unul de frați, să alergați, să căutați, pe unde știți, să-mi ghiciți, așa cum a știut plugarul să vă semene și voi ați știut să încolțiți, să creșteți și să vă înmulțiți, așa să-mi arătați, totul drept și adevărat, cum Dumnezeu a binecuvântat, de drum, de gând, de bucurie, de vești bune ce-o să fie…”  
Ea nu făcea vrăji, nu umbla cu lucru rău cum se spunea, nu blestema. Ea descânta celor ce aveau dureri de burtă sau au fost deochiaţi, celor ce nu găseau leacul la doctori, celor care nu–și găseau perechea. Cu vorbele ei dădea speranțe celor aflați în neputință, îi ajuta să treacă mai ușor peste necazurile care-i nelinișteau. Era un psiholog al zilelor noastre.  
De câte ori mie, fratelui meu și la mulți copii din sat, sau din satele vecine, ne masa ușor fruntea cu degetele ei mici și noduroase, ne ducea capul la pieptul ei cu miros suav de busuioc și ne descânta de deochi atunci când ne durea burta, capul sau eram neliniștiți:  
 
„Fugi deochi dintre ochi,  
Dintre gene și sprâncene,  
Din față, din corp și mână,  
Din picioare, mațe si oase,  
Duceti-vă peste nouă mări și nouă țări,  
De o fi deochet de fată mare, să-i crape țâțele  
De o fi deochet de băiat să-i crape boașele ...  
Fugi deochi dinte ochi, din capul lui Ionel  
Să rămână curat, luminat  
Ca steaua din cer picat  
Ca strugurele din vie  
Ca poala machii Mărie  
Leacul de la mine să-i fie!  
………  
Și când s-o deochea mâța și câinele  
Atunci să se mai deoache Ionel”.  
 
Spunea de trei ori descântecul apoi Tatăl nostru.  
Stingea trei cărbuni luați din vatră într-o cană de pământ cu apă rece, după care ne dădea să bem apa. Ca prin minune ne reveneam.  
 
N-am să pot uita patul făcut din blane / scânduri pe patru țăruși de lemn, cu saltea umplută cu paie de grâu, acoperită cu velință de lână țesută de ea în războiul făcut de nea Mărin Lăutaru. Era fixat lângă perete. În el dormeam eu cu mama Lina. La capul patului, pe peretele de la răsărit, ținea icoana cu un smoc de busuioc dus la biserică în ziua de Bobotează. În el mă cuibăream, în brațe cu motanul meu preferat, așteptând-o pe mama Lina să mă îmbie cu micile bunătăți ce le pregătea pe vatra de la hogeag - sau pe plita sobei, iarna.  
N-am să pot uita cum în iunie, în perioada secerișului, tot satul mergea la treierat. Și noi copiii ajutam: strângeam spicele care scăpau din snopi, aduceam apă rece cu ulciorul de pământ sau strângeam boabele căzute sub batoze.  
Îmi amintesc cum întindea mama Lina velințele în curtea din fața casei și punea la uscat grâul spălat, scos de la batoze. Uscat îl ducea la moara de apă, de pe malul drept al Oltețului, de la Făurești, unde pietrele și ciocănelele grele striveau boabele și le transformau în pulbere albă și fină din care ne frământa pâinea. Pâine pe care mama Lina o făcea din făina ne cernută, o cocea în cuptor pusă pe frunze de hrean sau de ștevie, unsă bine cu ou, închinată și decorată cu model făcut prin apăsarea a trei degete: degetul mare, arătător și mijlociu. Doamne ce pâine! Ce gust! Ce miros se împrăștia pe toată ulița.  
Când soarele nici nu se vedea de pe dealul Tetoiului, femeile din sat plecau spre moară. Cărau cu banița bine fixată pe cap, grâul până la moară. Vorbind de una și de alta, așteptau cuminți la rând venirea morarului Petruș și a lui Ion Moraru care se ocupau de moară. Ei, pentru a îndulci așteptarea femeilor, prindeau peștele care găsea hrană suficientă în scocul morii, puneau de o mămăligă și cu ce aveau și femeile de acasă în poala șorțului - ouă, brânză, ceapă, uneori și o litruță de țuică - luau prânzul împreună. Petruș cânta din clarinet doine frumoase și așa mersul la moară era ca o sărbătoare. Îmi plăcea să o însoțesc pe mama-mare, nu doar că aveam parte de o fâță de pește, dar îmi plăcea să ascult discuțiile, poveștile care se depănau acolo.  
Era o vară mult prea călduroasă și secetoasă. Pământul crăpase de atâta secetă. Parcă se înroșise. Ciuturile aproape secaseră, iar fântânile din pădure abia mai aveau de pe o zi pe alta apă cât să bea vietățile. De așa căldură nici privighetorile nu-și mai țineau, la fel ca altă dată concertele. Doar greierii cântau neîncetat. Concertele lor se țineau, negreșit, în fiecare noapte.  
Mama Lina a luat hotărârea să ne mutăm în fânar să dormim. Așa că împreună cu motanul meu Marin, nopțile călduroase le-am petrecut în mirosul fânului, ascultând greierii, când și când și privighetorile, dar admirând firavii licurici. Ce frumos străluceau în negura nopții! Mă tot întrebam cum pusese Dumnezeu în ei lumina, cum apăreau ei imediat ce se lăsa seara? Îmi imaginam cum cineva îi anunța: gata a venit seara! Hai la joacă! Câtă bucurie aduceau în sufletul meu micile vietăți.  
În fiecare seară mama-mare mă răsfăța spunându-mi povești cu înșiră-te mărgărite, trei fete de cânepă, Fântâna Blanduziei și alte povești legate de cei care au trăit în satul nostru. Uneori îmi dădea din colțul batistei cu colțuri croșetați cu iglița în tinerețe, câte o bomboană sau un cub de zahăr. Ce bunătăți! Ce savori! Ce dulceață!  
Într-una din nopți, după primul cântat al cocoșilor, liniștea a fost spartă de focuri de armă. Mama Lina zicea că se aud de pe Dealul Șerbăneștilor. Câinii s-au trezit și într-un ison au început a lătra. M-am speriat, dar bunica m-a strâns la piept, a aranjat bine fânul lângă noi să nu fim văzuți, și mi-a zis să stau cuminte că trece Ilie Ivan, haiducul din codru. Când eram mai neascultător mă amenința că vine Ilie Ivan și mă ia. Acum pentru că mi-a zis că vine Ilie Ivan, am rugat-o să mi spună despre el că eu nu mai pot adormi dacă nu știu de ce ne poate face rău, ce are cu noi.  
Vorbind în șoaptă mama Lina a început:  
„Peste deal la Tetoiu, într-o căsuță mică cu pământ pe jos, trăia o femeie văduvă și săracă care a născut, după moartea bărbatului, un copil care plângea neîncetat, zi și noapte. L-a rugat pe doctorul Prunescu care avea arondată toată zona de la Bălcești până la Grădiște să-l consulte. Acesta i-a recomandat sa-l ducă și la biserică unde i-au făcut slujbe. Nu i-au găsit leacul. Pruncul plângea în continuu. Doctorul i-a recomandat să se adreseze și femeilor care aveau meșteșugul farmecelor să-i descânte de deochi. S-au strâns mai multe, femei, să zicem vrăjitoare, și au ținut un descânt, atribuindu-i, pe rând, copilului mai multe nume:  
- Vrei să te cheme Vasile, Ion, Gheorghe, Constantin?  
Copilul nimic, plângea ca din gură de șarpe.  
- Vrei să te cheme Ilie și să fii hoț sau haiduc?  
Ca prin farmec copilul a tăcut. Mama s-a dus la primărie și l-a declarant: Ilie Ivan.  
Copilul a crescut. Mama l-a trimis la școală că-și dorea să facă om din el. I-a fost greu să se obișnuiască cu rigorile școlii, plus că le fura copiilor mâncarea după care dispărea. Pădurea, desișul ei, era locul lui preferat. Urmărea sătenii unde își ascundeau cheile de la beciuri și le fura din provizii. Săraca mamă era foarte supărată de apucăturile băiatului.  
- Ionel mamă, tu să fii un copil cuminte! Cu frica lui Dumnezeu. Să nu furi mamă! Să nu te bucuri de bunul altuia că e păcat!  
- Nu, mamare, nu o să fur. Merg la școală, mie îmi place la școală. Pe mine domnul Mateescu mă duce la clasa a-V-a să rezolv problemele copiilor mai mari, și ca și cum îmi doream să mă fac mai bine înțeles, m-am ridicat puțin din fân. Speriată m-a împins la loc și m-a acoperit parcă fiindu-i frică de ceva, după care și-a continuat povestea.  
Vremea a trecut, Ilie a crescut și a început să fure de la boierii din zona Tetoiului, Bălcești până la Horezu. Nu i-a trebuit pregătire, n-a fost nevoie să-l instruiască cineva, el se născuse cu apucături, abilități să se descurce în astfel de situații.  
În seara respectivă, precum și în altele care au urmat, mama mare continua povestea despre Ilie. Așa am aflat că fura ce-i cădea în mână. Niciodată nu fura de la cei săraci. Prada o împărțea celor cu nevoi și cu mulți copii.  
De a lungul timpului a reușit să se împrietenească cu oameni din toate categoriile, învățători, oameni de la primării. Era isteț, descurcăreț. Se vorbea că ar avea iarba fiarelor care îl ajută să deschidă orice încuietoare. Îi surâdea idea de avea o casă a lui, un loc unde să-și odihnească capul seara, iar cunoscuții avuți se ofereau să-i pună la dispoziție pământ sau chiar și case. Ilie nu a acceptat favorurile și a continuat să trăiască liber, fără obligații și îi trata pe toți la fel: pentru el erau bogați și săraci.  
Ilie a dat spargeri la bănci mari din Craiova și la boieri din împrejurimi. Cele mai multe atacuri le-a dat la boierii și ciobanii cu mii de oi de la Vaideeni, Horezu, Milostea.  
Polovragiul a fost locul lui strategic, locul lui de retragere. Acolo era peștera și acolo se simțea în siguranță. El cunoștea toate cotloanele acesteia.  
În toate zonele prin care a trecut a făcut fapte caritabile, pe toți cei despre care afla că au probleme îi ajuta și cu toate astea lumea se temea de el.  
Spre sfârșitul toamnei și începutul iernii, Ilie Ivan cobora spre Drăgășani. Pe dealurile mănoase din zonă erau podgorii de vii, iar în zonă erau zeci de cârciumi unde se întâlneau oamenii cu bani din zonă. Aici se găseau vinuri românești dar și vinuri din Franța, Bulgaria, Italia. Acolo înflorise negoțul cu vin. Pentru a fi în temă cu ce se întâmpla în zonă și-a făcut multe iscoade, care îl informau: ce oameni au venit în oraș, ce tranzacții se pun la cale, cine pleacă cu carele pline de butoaie și spre ce zona.  
Pentru a fi mereu cât mai aproape de Drăgășani, Ilie Ivan își petrecea timpul cât mai mult în pădurile din Tetoiu, Zătreni, Lăcusteni și Roșiile. Pe dealurile din Tetoiu, într-o zi de vară, a cunoscut o mândră fată care venea cu boii și cu un cal la păscut. A ademenit-o cu vorbe frumoase, cu bijuterii scumpe până fata a cedat și s-a îndrăgostit de el. Se spune că i-ar fi dat mult aur și chiar un diamant. Fata le ținea ascunse de tatăl ei care era un om tăcut, modest, corect, gospodar și cu frică de Dumnezeu. Fata îi ducea în pădure, fără știrea părinților, mâncare și își trăiau povestea lor de dragoste departe de ochii lumii, dar mai ales de ochii tatălui.  
În zona Săscioarei, Ilie Ivan a întâlnit un băiat din neamul lui Iagăr, care se întorsese în sat după 12 ani de închisoare. Făcuse o crimă oribilă și greu de descris în cuvinte. Pe vremea când se afla la o unitate de cavalerie din Orăștie, situată pe drumul care duce la Călan, pentru o fată frumoasă din zonă și-a omorât camaradul. L-a făcut bucăți și l-a aruncat într-un canal. Așa a declarant, liniștit, la judecată.  
Ilie Ivan se împrietenește cu Iagăr, depun jurământ între ei și se declară frați de cruce. Împreună dădeau spargeri la bogații din nordul Olteniei, Peștera Polovragi oferindu-le adăpost în cazul că potera îi căuta.  
Bătrânul birjar Costică Clavac din Stanomiru, după moartea lui Ivan, a prins curaj și a povestit, cum Ivan l-a păcălit pe boierul Popescu să-i dea cu mâna lui toți banii pe care îi luase pe producția de vin, din cele mai bune soiuri de viță, de pe un hectar de vie.  
Era o iarnă cu multă zăpadă și spre Drăgășani nu se circula de la Zătreni, Tetoiu până la Măciuca. Cârciumarul din Dragășani, om de cuvânt, i-a trimis vorbă boierului Popescu să pună caii la sanie și să se întâlnească la Măciuca pentru ai da restul de bani așa cum conveniseră la vânzarea vinului. Stabiliseră ca o parte din bani să-i primească de la cârciumar în decembrie. Boierul avea invitați de ziua numelui, ziua de Sfântul Ion, pe boierii de pe toată valea Oltețului până la Craiova și avea nevoie de bani atunci pentru a face pregătirile.  
Birjarul Costică a pus patru cai la sania cu cupeu și s-au așternut la drum. Boierul s-a întâlnit cu cârciumarul în Măciuca, a primit banii, s-au îmbrățișat, și-au spus urările de bine după care fiecare a făcut cale întoarsă.  
Drumul la întoarcere s-a dovedit a fi cu mult mai greu. Zăpada a acoperit urmele de sanie și în pădurea de la Omorâcea, ca din senin a apărut un „jardam”:  
- Boierule, știam că te întorci la ceas de seară și eu împreună cu alți jandarmi am fost trimiși să te apărăm de haiducul ăla Ivan, mama lui de hoț! O să vă conducem până la pădurea Tetoiului. Mama ei de zloată, mi-a udat revolverul. Boierule dă-mi-l pe al dumitale și sus pe deal, la despărțire, ți-l dau. Îl voi folosi doar la nevoie și voi trage doar la picioare.  
Plin de încredere în spusele „jardamului”, l-a invitat lângă el pe sanie și au pornit la drum. Caii trăgeau din greu la deal. Birjarul, pe capra lui, sta cu hățurile în mână să poată strunii caii în cazul că apare vreo vietate sau chiar vreun hoț.  
Boierul a scos pistolul din toc în același timp cu jandarmul. Acesta a luat pistolul boierului și cât ai clipi l-a îndreptat, în poziție de tragere spre capul boierului:  
- Boierule scote banii! Scoate-i pe toți, toți!  
Speriat, dar și supărat că a fost păcălit, și a căzut în cursa lui Ilie Ivan, a aruncat banii în urma saniei.  
- Boierule, aș putea să te împușc dar nu-mi încarc sufletul. Îmi ajung banii, viața Dumnezeu ți-a dat- o, el să ți-o ia atunci când ți-o bate ceasul!  
Împreună cu prietenul Iagăru au strâns banii și s-au pierdut în pădurea deasă.  
Boierul și-a continuat drumul către casă promițându-și că nu va rămâne nepedepsit hoțul Ilie Ivan și ai lui.  
*  
Vremurile erau grele. Oamenii sufereau mult și se descurcau foarte greu în urma războiului. După marele cutremur din 1940 a urmat o secetă mare care a ars pământul, recoltele au fost mici, insuficiente pentru hrana de fiecare zi. Țăranii munceau pe moșiile boierilor o zi întreagă la secerat și primeau trei ocale de boabe. Păsatul ajunsese să facă parte din hrana de fiecare zi. Oamenii ajunseseră să se fure între ei, se furau găini, oi, chiar și porci. Sărăcia s-a adâncit și sărmanii oameni au fost invadați de pureci și păduchi. Era din ce în ce mai greu.  
Boierul Popescu a ajuns deputat de Vâlcea și mai apoi senator. Folosindu-se de puterea și influența pe care o avea, a cerut jandarmeriei să dispună ca haiducul Ilie Ivan să fie prins în 12 zile. Dacă nu este prins în aceste 12 zile să fie lăsat liber. În libertate, Ilie putea să-i mai ajute pe cei aflați în dificultate. El fura de la cei care aveau ceva avere și dădea celor nevoiași. El nu omorâse niciodată pe nimeni, avea metodele lui și niciodată nu s-a ajuns la crimă. Boierul Popescu nu-i purta pică, chiar dacă și pe el l-a prădat cu ani în urma.  
Trecuseră de mult cele 12 zile în care Ilie Ivan ar fi trebuit prins. El își ducea viața în ascunzători doar de el și Iagăr știute, așa cum a făcut în ultimii ani. Avea locurile bine stabilite unde își aștepta iubita. Chiar dacă în toți acești ani el a ajutat mulți oameni necăjiți, mai ales în zona Teoiului, unora le-a cumpărat pământ și case, i-a ajutat să-și construiască casele, erau mulți, foarte mulți chiaburași din zonă care îl urau. Inclusiv tatălui iubitei lui, chiaburul Puiu i-a cumpărat pământ.  
Tot satul aflase de iubirea lui Ilie pentru una din cele doua fete ale chiaburului Puiu. Știau, pentru că au urmărit-o de multe ori, unde se întâlnesc, unde își consumă povestea lor de iubire. Chiaburii mai mari și mai mici i-au pus gând rău și au hotărât că Ilie trebuie prins viu. Așa că într-una din zile, când soarele se pregătea să treacă dealul spre Zătreni, au luat urma fetei. Au lăsat-o să ajungă la locul stabilit. Au așteptat să apară Ilie, care și-a îmbrățișat cu sete iubita. După un timp, fata s-a dus să mute calul într-un loc cu iarbă grasă, moment în care Ilie a rămas singur. Când a simțit zgomote și a auzit vreascuri trosnind, Ilie a apucat să tragă un foc în pământ. Chiaburii răspândiți prin pădure au tras mișelește în el. Și-a dat sufletul în brațele celei căreia i-a purtat o dragoste curată.  
A fost înmormântat la cimitirul din Tetoiu, în același loc cu mama lui, la a cărei înmormântare nu a putut ajunge. A preferat să și plângă mama în singurătatea pădurii decât să se ducă la cimitir, acolo îl aștepta potera. Tot locul era împânzit de jandarmi.  
Căsuța mică în care s-a născut, după moartea mamei a rămas în paragină. Ivan își propusese să o refacă, dar nu a mai apucat. Treptat s-a surpat și martori ai existenței acesteia mai sunt un maldăr de pământ acoperit de lăstăriș și doi peri de vară, care străjuiau casa de o parte și de alta. Chiar și în zilele noastre mai sunt bătrâni care știu că acolo s-a născut haiducul Ilie Ivan.  
Prietenul său Iagăr, cu sănătatea măcinată de cei 12 ani de închisoare și rămas singur, a început să dea spargeri cât mai dese la oameni simpli. A spart casa unui refugiat din orașul Bălți, Smolac, a cărui soție era croitoreasă, de unde a furat mașina de cusut. A fost prins de jandarmi și adus la postul de jandarmi care era în centrul comunei, lângă primărie, peste drum de școală.  
Pentru a speria pe cei care ar mai fi încercat să fure din bunul sătenilor sau al comunității, Iagăr a fost legat de gardul primăriei.  
Soții Mateescu, la îndemnul jandarmeriei, pentru a ne da o lecție cu ce nu trebuie să facem în viață, ne-au scos de la ore să vedem ce se întâmplă cu cei care fură.  
N-am să uit cum arăta legat de gard, cu capul în jos. Avea fața vânătă și unghiile de la o mână smulse. Imaginea era îngrozitoare, trupul aproape inert, cu haine rupte și pătate de sânge, iar un jandarm striga cât putea de tare:  
- Veniți să vedeți, veniți să-l vedeți pe criminalul și hoțul Iagăr!  
O data cu venirea serii l-au urcat într-o căruță să-l ducă la arest la centrul din Râmnicu Vâlcea, dar pentru că sigur nu mai rezista, prin pădurea de la Cotoșmanu l-au făcut pierdut, după ce au tras un glonte în el.  
Așa s-a terminat viața ultimilor haiduci de pe valea Oltețului. Despre ei au circulat multe povești, eu v-am prezentat aici lucruri reale, trăite de mine la vremea copilăriei.  
În anii viitori, după moartea lui Ilie Ivan și a lui Iagăr, prin scorburile stejarilor seculari din Tetoiu, Zătreni, Roșiile, Măciuca au fost găsite haine, pistoale și chiar bani care îi aparținuseră haiducului.  
 
Referinţă Bibliografică:
PREMIUL SPECIAL - Haiduci de pe Valea Oltețului - de Ionel St. Cobrescu / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3410, Anul X, 02 mai 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!