CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Zătreni - meleagul sufletului - de Bianca Scurtul
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Zătreni-meleagul sufletului  
 
Moș Costache oftă ostenit și privi înspre câteva case micuțe, dar îngrijite, aranjate ca niște mărgele pe dealurile singuratice. Pe bolta azurie, înalt de trei suliți soarele domnea măreț, încălzind văzduhul ce părea să clocotească. Era o zi secetoasă de vară, mult prea călduroasă pentru plimbări solitare, dar bărbatul decise să revadă pământurile natale. Se simțea bine la Zătreni, în comuna sa de baștină. Aici se născuse, aici copilărise, aici simți primii fiori ai dragostei și aici voia să întâmpine moartea, cu atașamentul unui adevărat patriot.  
Suspină după încă câțiva pași și aruncă o căutătură înspre Masivul Parâng, iar colțurile buzelor îi tresăltară într-un zâmbet melancolic. Își aminti elegiac cum bunica lui îi povestea cu însuflețire în copilărie despre Peștera Muierii: « În vremurile de invazie, femeile și copiii din Oltenia de sub Munte erau ascunși în Peşterilor din cheile Olteţului şi Galbenului. Şi stăteau pe-acolo luni și chiar ani întregi până când situaţia se liniștea. Dar iată că trece mai bine de un an, apoi încă unul, și încă unul, iar garnizoana otomană nu mai pleacă din Alunu, iar rezervele din peşteri se terminau, așa că femeile ascunse au luat o decizie: să alcătuiască un contingent şi înarmate cu securi, să îi atace pe turci. Zis şi făcut, câteva sute de femei din peşteri au ieşit şi au plecat la luptă. Pe drum li s-au alăturat toate muierile din satele pe unde au trecut şi ele i-au speriat atât de tare pe păgâni, că necredincioșii au fugit mâncând pământul spre Dunăre.» Și credea biata de ea în legenda asta cu sfințenie, dar de ce să nu creadă, că se mândrea tot satul de curajul acelor femei, din care neîndoielnic, se trăgeau și ei.  
Copiii lui nu puteau să-i înțeleagă durerea. Zătreni era în ochii lor o fundătură, care fără dubii avea să repete soarta multor altor localități părăsite, uitate… Moș Costache nu îi contrazicea. Și ce le putea spune? Aveau bieții de ei dreptate, dar îl durea pe bătrân sufletul. Ei nu cunoșteau acea iubire răscolitoare pentru pământul de baștină. Pământul strămoșilor… Pământul copiilor… Pământul părinților, dulcilor amintiri și duioaselor suferințe la vatra străbunească…  
Moș Costache privi înspre câțiva fagi solitari, înalți și atinse nostalgic scoarța netedă, cenușie-albicioasă, în vreme ce pe chipul ridat îi înflori un alt surâs duios. În gând îi reveni chipul mamei, mai mult o fantasmă blândă, firavă, cu chipul încadrat de un păr mereu pieptănat, de culoarea grâului copt și o piele brăzdată de încrețituri.  
Se născuse și ea în Zătreni, și trăi întreaga sa viață în acest mic colț de rai, unde unica ei lumină erau chiar copiii săi. De Sfântul Gheorghe, ea punea fag verde la poarta casei, semn al venirii primăverii și se ruga ca să alunge duhurile rele, iar la Rusalii, punea la casă ramuri de tei și le spunea copiilor să poarte asupra lor pelin și usturoi, ca să fie feriti de rele. Era credincioasă, săraca de ea, dar cu precădere, își iubea satul, casa și țara. Poate că de la ea moștenise această tainică admirație față de comună.  
Nici că se putea să găsești pe Pământ loc mai frumos decât acesta. Dealurile, bătrânele străjere a satului, împădurite, cu culmile de un verde de jasp și smarald aminteau peisajele din basmele pe care cu un glas duios, mama i le rostea. Culmile lor, bătute de soare, în apus, se profilau ca niște dungi întunecate. În vale, o pajiște grasă, plină, în sănătoasa ei desfășurare, se așternea peste tot, între apă, deal și codru. De acolo, satul părea un rotocol înfrunzit, iar ceața depărtării îi conferea o patină tainică priveliștii.  
Totuși, cea mai frumoasă amintire a copilăriei pe care o petrecuse la Zătreni era Ajunul Anului Nou. În acea seară, se culcase ascultător, cu gândul la aluatul pentru cozonac pe care mama lui îl frământa cu dibăcie. Îl trezi mai târziu, atunci când câțiva băieți mai mari veniră să-l ia la urat. Și poate că nu era nimic deosebit în faptul că ceata trecu pe la casa fiecărui gospodar și le ură pentru belșug, spor la recolte bogate, viață lungă și îndestulată, dar mirosul acelui cozonac, în amalgam cu peisajul fulgilor uriași, imaculați, care cerneau peste ulicioarele înguste ale Zătrenilor și privirea domoală a mamei lui care îl petrecea cu duioșie, jucă, cu certitudine, un rol incontestabil în respectul sincer pe care i-l purta comunei.  
Nu era bogată, nu era mare, nu era vestită, dar exista ceva care îi legase inima pe veci de Zătreni. Și nu dăinuia în sufletul bătrânului ură pentru alte orașe, țări sau popoare, ci doar o dăruire pură, recunoștință și mândrie pentru piciorul de plai pe care văzuse pentru prima dată lumina zilei. Cum putea să le explice copiilor săi că nu își putea lăsa satul? Ei sunt diferiți, ei văd lumea cu alți ochi, nu sunt dispuși să încerce să schimbe acest loc, astfel încât el să devină acel paradis la care visează fiecare tânăr părăsind pământurile sacre, unde a rostit pentru prima dată cuvântul „Mama”.  
Și nu îi putea învinovăți, căci îți trebuie multă putere și consacrare ca să lupți cu deznădejdea. E prezent în inimile multor români acest sentiment distrugător, dar parcă în Zătreni i se părea mai acut.  
Coborî până în sat tăcând molcom și nici măcar vreun gând răzleț nu îi preocupă mintea. Moș Costache ridică ochii înspre cerul albastru, pe care soarele urcase și mai mult, apoi privi într-o parte tresărind. Conacul Boicescu i se părea deosebit de semeț, iar bărbatul îl privi oarecum crucit. Îl mai văzuse de sute și poate chiar mii de ori, dar acum, locuința feudală, cu odăi boltite în arce frânte și foişorul sprijinit pe stâlpi de cărămidă, reuniţi între ei prin arcade trilobate, i se părea de-a dreptul special, o veridică moștenire la care ținea cu adevărat.  
Știa că în țara lui există mult mai multe conace, locuri în care legendele se împleticesc cu istoria si scot la iveală povești pe care oamenii le ascultă cu încântare, reședințe îngrijite și restaurate, dar nici una dintre ele nu se putea compara cu eleganța și rafinamentul acestui domeniu, în care fiecare colțișor păstra amintirea vie a vremurilor de atunci.  
Și soția lui iubise conacul cu adevărat. Ori de câte ori trecea pe lângă el, îl admira cu o stimă remarcabilă, de parcă moșia era una din cele șapte minuni ale lumii. Poate că imobilul și Biserica de lemn erau singurele locuri pe care ea le prețuise cu adevărat în Zătreni. Pentru a treia oară în acea zi, pe chipul bătrânului apăru un zâmbet sincer.  
În memorie îi reveniră trăsăturile nevestei sale, unei femei de o uluitoare frumusețe, cu ochii căprui, expresivi, părul de culoarea abanosului și buze care mai mereu schițau surâsuri ce trădau o vădită poftă de viață. Se născuse departe de comună și veni aici doar de dragul soțului ei. I se părea greu traiul în altă parte decât satul natal, acolo unde îi rămaseră părinții și surorile, iar dorul i-l alina mica Biserică de lemn, cu sculptura bogată și filigrană a iconostasului și a ușilor de intrare, unde venea adesea să se roage pentru neamul său.  
Moș Costache îndrăgise și el trăsăturile definitorii ce subliniau ambiția ctitorilor de a ridica un lăcaș de cult peste nivelul obișnuit al bisericilor de lemn de țară, deși era departe de cele duhovnicești. Mai curând, el simțea o atracție față de ceea ce e estetic, față de artă și creație, căci mica Biserică din Zătreni, fără îndoială era o operă măiastră a unor amatori de beatitudine.  
Mai parcurse o bucată de drum într-o tăcere apăsătoare, liniște care ascundea suferința unui om retras, a cărui pasiune e ignorată și a unei persoane care a pierdut tot ce avea de preț. Poate că dacă soția lui ar fi în viață, traiul i-ar părea mult mai plăcut.  
Urcă cele câteva trepte din lemn de nuc învechit ale casei ce duceau înspre calidorul atât de ostil. Doi piloni masivi susțineau acoperișul de șindrilă, în timp ce pereții albi, văruiți de nenumărate ori încadrau ferestre cu rame de stejar ce priveau melancolice spre strada prăfuită. Se așeză pe prispă și scrută vigilent clădirea de vizavi. O casă la fel de micuță ca a lui și la fel de singuratică ținea să se năruie sub greutatea anilor și a solitudinii. Stăpânii plecaseră demult, în căutarea unui trai mai bun, în goana spre înavuțire, la fel cum făcură și copiii lui, dornici să ducă o viață mai luxoasă, dar departe de cuibul părintesc…  
Și iată că moș Costache rămase singur, fără părinți, fără frați, fără soție cu care vreme de treizeci de ani împărtăși bucurii și tristeți, sărăcie și belșug. Și poate că ar pleca la odraslele lui, care deseori și-au chemat tatăl să se mute la ei, dar cu cine ar fi rămas atunci Zătrenii?  
Căci lumea pleacă, lumea fuge de greutăți și de lipsuri, iar în urma ei rămân oamenii în vârstă sau şi mai rău.. case părăsite.  
Puţini sunt cei care mai ştiu că Ceauşescu hotărâse ca în 1990, comuna Zătreni - care la aceea dată era comuna cu cea mai mare suprafață din judeţul Vâlcea, dar şi cea mai mică densitate a populaţiei- să fie ștearsă de pe suprafaţa pământului, terenurile astfel obţinute să fie «redate agriculturii», iar locuitorii comunei să fie mutaţi de-a valma în blocuri construite în zona centrală. În aceeaşi situaţie mai erau alte câteva zeci de comune din ţară. Ceauşescu nu a apucat să-şi ducă planul la îndeplinire, dar amenințarea a rămas.  
De această dată, pericolul îl reprezintă chiar oamenii disperați, speriați și obosiți de un mod de existență mizerabil. Și cum îi putea învinui bătrânul? Înțelegea că spre alte locuri nu îi mâna fericirea, știa că li se rupea sufletul oamenilor când se vedeau nevoiți să închidă portițele fragile de lemn și să plece spre zări necunoscute, când inima le cerea să se întoarcă acasă, acolo unde au copilărit, unde au iubit și unde se simt binecuvântați.  
Pentru el, Zătrenii rămaseră ultima fericire și simțea moș Costache că va trăi atât timp cât pe străzile comunei va întâlni fețe radioase, iar din curtea școlii, vor ieși agitați copiii, năstrușnici, puși pe șotii, dar împliniți, pe mealeagul unde s-au născut.  
Bătrânul închise ochii lăsând soarele ce părea acum mai pașnic să-i mângâie fața ostenită. Se înșelase amarnic. Nu era neînsoțit în această lume. Avea alături satul, a cărui istorie se pierde în negura vremurilor şi face parte din istoria milenară a ţării și îi avea alături pe zătrenii care îi împărtășeau cu aceeași ardoare dragostea pentru vatra străbunilor...  
 
PREMIUL SPECIAL - Bianca Scurtul (Chișinău, Republica Moldova)  
La concursul de proză scurtă „ZĂTRENI, FILĂ DE LEGENDĂ”, ediția a II-a, 2019  
 
Referinţă Bibliografică:
Zătreni - meleagul sufletului - de Bianca Scurtul / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3074, Anul IX, 01 iunie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!