CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Sufletele muntelui - de Cristina-Maria Negreanu
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Sufletele muntelui  
 
„-Cântă-mi cucule, cântă-mi și tu, cucuvea căci aici se va sfârși lunga cale a mea...Ajuns-a sufletul meu să depună armele grele,în mijloc de cordu verde, în ale morții palme rele...”  
 
Era luna lui cuptor și secerașii începuseră a se arăta peste holde. Totul era zumzet și foșnet, vântul mișca leneș spicele de grâu, iar oamenii se învredniceau să termine holdele de secerat până la asfințit. Timp de o săptămână am stat coborât la vatră. Stăteam seară de seară, ostenit, în prispa casei, rezemat de-un stâlp cu taica în dreapta mea. Și cum ședeam noi în liniște într-o seară de pe munte începe a zbura un stol de ciori, croncănind și zburând nebune pe întinsul cer.  
- Croncăne a moarte... – mi-a spus taica, privind atent stolul păsărilor grotești – Sihastrul!  
M-am uitat nedumerit spre taica, neștiind de vreun sihastru pe meleagul nostru. Taica privea atent ca purtat de-o transă adâncă până pe lumea celor drepți. Am oftat adânc și am repetat la rândul meu „sihastrul” ca și când aș fi meditat la ceea ce îmi spusese bătrânul meu tată. A doua zi, dis-de-dimineaţă, când roua încă era pe iarbă, mi-am luat traista cu câteva merinde, ciomagul și-am purces către stâna de pe munte. Înainte de toate mi-am luat rămas bun de la maica, care trebăluia pe lângă casă. După ce mă sărutase pe ambii obraji, se sprijinise în mătură și-și dusese o mână la cap.  
- Ai grijă, băietul meu, că te-am visat între umbre cu păsări negre dându-ți roată...  
- Nu plânge maica mea, că m-oi întoarce! –maica-și șterse lacrmilie și-mi grăi:  
-Vezi ce face tată-tău, astă noapte a șezut afară. Și zi, totuși, să înhame calul! Ș-ai grijă, Căline, ai grijă...  
Am plecat de lână maica și m-am îndreptat către taica care sta tot rezemat de stâlpul prispei, în șezut, cu ochii larg deschiși către munte.  
- Taică! – nu mi-a răspuns, mi-am lăsat ciomagul pe pământ și l-am mișcat de umăr, însă tata părea dus în gânduri. – Taică! Taică! – În cele din urmă își ridică mâna dreaptă arătând către munte și cu mâna stângă mă apucase de mâneca cămeșii, privindu-mă speriat. Buzele îi tremurau și-și ridicase ochii către salcâmul din fața casei, i-am urmat privirea și-am zărit un șoim cu ochii de sticlă, acoperiți de-o pojghiță albicioasă. Taica mă smucise de mânecă, făcându-mă atent la dânsul și cu buzele-i tremurânde mi-a grăit:  
- Du-te pe munte băiete, la o oră de vârf... Și nu te înfricoșa! Du-te, băietul meu, du-te!  
M-a privit scurt și și-a rezemat capul de stâlpul prispei, iar șoimul își deschisese aripile și-o apucase către înaltul cerului. Îmi așezasem traista mai bine pe umăr, îmi luasem ciomagul, îmi așezasem pălăria mai bine pe cap și pornisem pe munte către stână.  
Pădurea parcă fremăta, parcă se alinata prin foșnet și răcoare. Ridicam privirea către înaltul cer albastru, lipsit de nouri și vedeam zburând în cercuri nebunești șoimul orb ce-l vizitase pe taica în zorii zilei. Continuându-mi drumul abrupt prin pădure, sprijinindu-mă în ciomag, mă apropiasem de stână spre lăsata serii. Când aproape ieșisem din pădure tufișurile joase început-au să fremete furtunos și întorcându-mi ochii către foșnete am zărit doi ochi galbeni ce mă priveau în tăcere. Mi-am îndreptat ciomagul către tufișuri, iar urletul lupului m-a făcut să fug fără a privi în urma mea, strigând din toți rărunchii:  
- Lupul! Săriți! Lupul! Tudore, lupu`! Ioane, lupu`!  
Ajuns-am la țarcul oilor, răsuflând greoi, unde mi-am întâlnit tovarășii ciobani privindu-mă îngrijorați, rezemându-se în ciomege.  
- Unde-i lupu`?  
Am arătat către desișurile pădurii, unde încă puteam vedea ochii fiarei. Tovarășii mei s-au uitat nedumeriți către pădure, apoi s-au uitat unul la altul și mai apoi m-au privit. Tudor trase cu putere de sfoara țarcului cu oi, legând-o mai bine, apoi dete cu ciomagul de două ori în blană și-mi grăi:  
- Nu văd niciun lup, Căline! De-o fi ceva, sunt câinii dezlegați.  
M-a bătut pe umăr și am dat gânditor din cap, așezându-mi traista și privind întunericul pădurii. Pentru un moment m-am gândit că avea dreptate tovarășul meu și ne-am îndreptat către așezătoare. Intrat în odaie m-am așezat pe salteaua de paie și mi-am rezămat capul în mâini. Ciobanii se așezaseră pe scaunele joase din dreptul geamului. Ioan luă o sticlă de sub masă și mi-o întinse.  
- Bea, Căline! Te-ai speriat pe cinste.  
Ioan își sprijini mâna de genunche, se uitară unul la altul cât timp îi luasem sticla din mână și începură a râde. Pe când lăsai sticla jos rosti:  
- Fuse acolo! De mă crezi ori ba, lupul e acolo!  
- Dacă într-adevăr e așa, atunci unde e acum?  
- Poate s-o speriat! – am continuat să beau din sticlă, privind îndelung geamul care dădea către pădure – S-a întâmplat ceva cât am fost la vale? – Tovarășii mei se uitară unul la altul de parcă s-ar fi înțeles din priviri, apoi dădură din cap în semn de „nu”. Îmi trecui nedumerit mâinile peste creștet și mă ridicai în picioare, ducându-mă direct la tindă, privind nedumerit zona. – Imposibil!  
- Căline! Ce tot te-a apucat?  
Am cugetat timp de mai multe clipe, apoi m-am întors înăuntru. I-am privit pe fiecare în parte, apoi m-am așezat din nou. Am scos din traistă merindele și ne-am așezat la masa joasă, rotundă, din lemn vechi, de lângă geam.  
- Cum o mai duc bătrânii tăi?  
- Erau bine... – Mestecam un codru de pâine proaspătă și priveam pădurea întunecată de unde simțeam aţintiţi asupra noastră ochii nefirești de galbeni ai lupului. Tudor dădea sticla cu zaibăr din mână în mână, spuneau snoave și râdeau zgomotos, însă eu îi auzeam dar parcă nu-i puteam pricepe...  
- Căline! Căline! – Tudor dăduse cu pumnul în masă, făcându-mă să tresar. L-am privit nedumerit, apoi am devin conștient de lucrul că nu mă atinsesem de mâncare. – Ce se întâmplă cu tine?  
- Nimic! – Ridic din umeri și mă scol de la masă – Sunt obosit!  
-De-i de la lup, n-avea grijă că nu-i acolo!  
I-am lăsat vorbind despre una, despre alta, râzând zgomotos. M-am așezat pe așternuturi și am adormit. Și-am visat un vis în care mă făceam într-un mijloc de luminiş, cu cămeșa descheiată și pătată de sânge. Priveam cerul și parcă dânsul peste mine se prăbușea. Și-n vis încercam să merg printre ramurile copacilor căzuți. Și mergeam, și mergeam parcă știind locul de o viață. Și mergând luminișul se făcuse pădure.  
Ajuns-am față-n față cu lupul acela cu ochii ca două scântei ce-mi înfiora sufletul. Mergeam precum racul în urmă lovindu-mă de crengi și de trunchiuri de copaci, până când trunchiurile se prefăcuseră în oseminte de urși și oameni. Șoimul cel orb zbura nebunește, dând roată pădurii, apoi se opri și se prăbuși pe pământ, răsunând pădurea, cu aripile sângerânde. Lupul se apropia cu pași încetiniți până se făcu cenușă și se risipi, purtat de vânt până-n înaltul cerului. Pasărea îndurerată începu a se preschimba, greu, într-un om cu mâinile sfârtecate. Speriat din cale afară mă apropii de omul acela și mă reped să-l ridic pe brațe văzând că-i taicul meu.  
- Taică! Taică! – Cămeșa cea albă mi se făcuse roșie, mâinile-mi tremurau și ochii mi se măriseră de spaimă.  
– Taică! – Bătrânul deschisese ochii și mă privea cu milă și jale, apoi se uită către locul lupului și-și deschise gura cu buzele tremurânde.  
- La o oră de vârf, băiete! Grăbește-te!  
De jur împrejurul nostru pădurea fremăta, copacii își mișcau alene crengile și vântul se întețea de ridica frunzele cele moarte în aer și le rotea până se făceau nevăzute.  
Pe când mă trezisem era dimineață, soarele se ivea de după munte, iar eu răsuflam greoi și cămașa îmi era înădușită. Mă ridicasem cu greu de pe așternut și mă îndreptam rezemat în ciomag către tindă. Tudor era lângă țarcul cu oi, Ioan se îmbrăca și el să iasă. I-am privit năuc ca și când priveam direct prin ei. Am chemat câinii și rezemându-mă în ciomag am dat drumul oilor și mi-am urmat tovarășii la pășunat.  
De la visul acela zilele trecuseră rapid, un gând de moarte mă măcina până la os și nu-mi explicam teama ce o simțeam. Șoimul tatei îmi mai dădea ocol din când în când parcă vestind noaptea ce se lăsa peste noi. Deunăzi îmi ridicasem ochii către șoim și îi văzusem orbeala, ochii aceia albi ca spuma laptelui, țesuți parcă ca o pânză de păianjen. Era ziua în amiaza mare, șoimul mă privea direct în ochi, iar pământul începuse a se mișca sub tălpile mele, totul în jurul meu se mișca. M-am prăbușit lent peste pământul încălzit de un sore de august și-am ridicat mâna dreaptă către șoim:  
- Tu, șoimule, de ce mă privești printr-un ochi de mor...?  
– Ochii îmi căzură grei și nu vrură a mi se mai deschide, îmi auzeam tovarășii cum mă strigau pe nume, nu-mi era cu putință a le răspunde.  
- Căline! Căline! – Mă zdruncinaseră puternic până când nu mai simțisem nimic.  
Adevărat vă spun vouă, că fusesem purtat pe tărâmul morții, căci văzusem șoimul cu aripile sfărâmate și pe cel de pe munte om murind lângă o gură de munte. Pe atunci când mi-am revenit în simțiri, ardeam precum ţestul de pâine sau focul cel din sobă în mijloc de iarnă grea. Nădușeala mi se scurgea pe frunte și răsuflam greu. Vedeam lupul cel cu ochii de jar în odaia așezării noastre și întindeam mâna către el, de afară cânii noștri urlau a mort și parcă-mi vedeam moartea cea cu robă neagră.  
- Lupul! – La căpătâiul meu ședea Tudor, cu brațele încrucișate și cu privirea miloasă.  
- Călin, nu-i niciun lup. Așează-te la loc...  
Dădusem a mă ridica în capul oaselor și parcă pământul se mișca tot mai iute. M-am rezemat de perete și m-am uitat rugător către Tudor.  
- Tudore, tovarăș bun, cheamă-l pe Ioan încoa... am ceva a vă mărturisi!  
Închideam și deschideam ochii în repetate rânduri, răsuflam greu ca și când mi-aș fi dat duhul, priveam lupul drept în ochii și încercam să mi-l alung din fața ochilor. Tudor îl chemase îndată pe Ioan și se așezaseră în jurul meu.  
- Tudore, Ioane... prieteni dragi, vă mărturisesc că taica plecat-a cu gândurile peste munte și de atunci șoimul îmi dă târcoale – mă priveau cu atenție și îngrijorare - adevărat vă spun vouă că-n ultima noapte acasă ceva s-a petrecut pe munte, că un stol de păsări negre au țâșnit nebune din inima pădurii și de-atunci taica o stat tot cu ochii ațintiți către dânsul...  
- Căline...  
- Tudore, a doua zi m-o tras de cămeșă și mi-o zis să cat la o oră de vârf de munte... Așa că adevărat vă spun vouă, că tot se crăpă de ziuă, să mă lăsați să plec, să cat la ora ceea de vârf.  
- O să mori pe munte!  
- Și de-oi muri să spuneți lumii-ntregi c-am murit pe un tron de zeu, să-i spui Tudore maicii mele că am plecat departe și nu m-oi mai întoarce, că m-am însurat peste munte și c-am găsit o fată frumoasă ca-n povești. Să-i spui Tudore să nu mă jelească, că destul m-or jeli fiarele pădurii... și tu Ioane să-i spui taicii m-am murit la poale de veac ca ăl sihastru fără de leac...  
- Pleacă mâine, Căline! Sau să de nu, să venim noi cu tine!  
- Rogu-vă a mă lăsa singur să plec în astă zi... că simt c-o să moară cineva, de n-oi fi eu, o fi alt sărman. – Se uitară îndelung la mine și-și plecară capul, cu ochii înlăcrimați și cu inima strânsă ca-ntr-o menghină îmi puseră merinde într-o traistă.  
- De-oi muri Căline, prefă-te în aerul ce-l respirăm să fi pururea cu noi.  
- Te-am aștepta, Căline, te-am tot aștepta până ai să vii! Și-am alunga peste alte meleaguri cucuveaua ce de zor tot o cânta! – Mă îmbrățișară pe rând, îmi deteră ciomagul și un cuţitaş, apoi mă lăsară să plec privindu-mă din tinda așezării.  
Mă adânci în pădurea verde, lăsându-mi picioarele să mă poarte unde le-o fi scris destinul.  
- De-o fi pădure să mor în tine, să mă îngropi adânc, la poale de veac și să-și țeasă păianjenii pânzele în ai mei ochi...  
Picioarele mă purtau pe-o cărare îngustă, stâncoasă de parcă o forță nevăzută îmi ghida pașii către sihastrul cel de care vorbise taica. Șoimul zbura deasupra-mi, parcă ghidându-mă și-n umbră îmi ședea lupul cel mare, fiindu-mi parcă protector. În amurg ajunsesem aproape de-o grotă, de-o gură de munte, de unde un fum albicios se ridica alene către văzduh. Șoimul se așezase pe-o ramură și lupul intrase în gura de munte începând a urla a moarte și-a spaimă.  
Înăuntru ședea întins pe-un pat de lemne sihastrul, îmbrăcat în negru și cu pene la gât, mă privea îndurerat și mă chema mai aproape de el,. Lupul se dete în lături și se așezase  
cu botul pe labele din față.  
- Tu ești băiatul Șoimului, nu-i așa?... Vin`, vin` mai aproape! Ți-o fi zis tată-tău că n-ai de ce a te înfricoşa. – Am dat aprobator din cap – Eu mor, băiete! Și-am să-ți las ține darul meu... – Îmi prinse mâna cu degetele noduroase și îmbătrânite și cu atingerea sa sihastrul mă făcu să văd năluci și îndepărtate vremuri. – Astea băiete le vei face tu! Eu mă voi duce la strămoși și-am să-ți fiu străjer și îndrumător... casa mea e de acum casa ta și ai grijă, băiete, a opri aici darul acesta dătător de viață și moarte căci oamenii într-o zi mort te vor vrea!  
Ochii sihastrului se închiseră, mâna sa slăbi strânsoarea și el împreună cu lupul cel cu ochii de jar se prefăcură în fum și se risipiră încetul cu încetul. Și parcă trezindu-mă dintr-o transă adâncă m-am văzut singur în inima pustiului. Nu am înțeles vorbele bătrânului sihastru, abia după un secol am înțeles că el vindeca suflete. La moartea sa întreaga natură s-a înfiorat și a răbufnit, râurile parcă-l jeleau, copacii și ei își îndoiau crengile până la pământ și-l vedeam pe nagual cum pășea calm printre copaci și cum se înălța tot mai mult, devenind de acum nemuritor alături de taica, urmați îndeaproape de animalele lor.  
Și-am stat o vreme și-am citit învățăturile sihastrului și am înțeles că era rândul meu să arăt lumii lumina. Și-au trecut anii, viața întreaga mi-am petrecut-o în munte ajutând fiarele și oamenii deopotrivă, căci și omu-i o fiară printre fiare. Într-o zi de început de iarnă, pe când oile se lăsau la vale, oamenii s-au întors împotriva sihastrului din munți, împotriva mea.  
- De-o fi să mor, să mor în tine pădure, în tine munte... de-o fi să pier, corbul meu, să-mi alungi teama din priviri cu aripile tale reci, să te ridici apoi în văzduh și să spui lumii-ntregi c-am murit pe-un tron de zeu. Să te duci, corbul meu, la maica mea de-o mai trăi și să-i spui că acum sunt străjer peste munte, îngropat la poale de veac... Și ăști oameni s-or desprinde pe veci de natura ce i-o plămădit în pântecul ei fără de păcat!  
Apa mi-a zidit ferestre în stâncă, mi-a zidit pereți până când gura de munte s-a închis. Și mi-am chemat strămoșii să-mi pună-n mâini sabia sfântă, mi-am lăsat sufletul a mi se ridica către cerul cel lipsit de nouri, să se reunească cu jumătăți pierdute. Pe când au venit oamenii n-au găsit nici om, nici fiară, ci doar o stâncă-n stâncă. Corpul meu a rămas de atunci legat de munte și eu străjer peste întreg meleagul, cu sufletul liber până dincolo de stele...  
- Deschide-mi-te gură, să spun lumii-ntregi că nu capul tăiat va alunga răul. Să răsune glasul meu, să spun lumii-ntregi să se-ntoarcă la natură! Lasă-mi, suflete, regretul să-mi plece, tu fi liber și sălăşluieşte peste aste meleaguri de la nord la sud, căci de acum suntem nemuritori!  
Și de atunci de secole văd meleagurile cum se schimbă și oamenii cum merg pe câmpuri la semănat și seceriş, cum se roagă Domnului să le dea recolte bogate, ploi înmiresmate și putere să le continue pe toate, căci nemurirea s-a născut la sat într-o zi de vară, încolțită dintr-un bob de grâu și hrănită de țăranii ce cu sudori au muncit ogoarele generație după generație...  
 
PREMIUL III - Cristina-Maria Negreanu (Potcoava, Olt)  
La concursul de proză scurtă „ZĂTRENI, FILĂ DE LEGENDĂ”, ediția a II-a, 2019  
 
Referinţă Bibliografică:
Sufletele muntelui - de Cristina-Maria Negreanu / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3069, Anul IX, 27 mai 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!