CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





ÎN LUMINA CÂNTECULUI DE LUT... - DE OANA-ANCA PREDA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În lumina cântecului de lut…  
 
Ziua părea o lacrimă îngheţată… Sufletul ei, animat de un cântec, trepida prelung pe obrazul stors de vlagă şi părăsit de ultima lui văpaie, un obraz pe care se adânceau riduri ca nişte brazde înecate într-o suferinţă mai veche, ce nu lăsau să se înţeleagă vreo clipă că se vor netezi prea curând. În cântecul murmurat printre cei doi dinţi din faţă, ca nişte oase îngălbenite, ivite din lutul ars şi vâscos al buzelor întredeschise pentru o rugăciune pământească, plină de linişte şi cucernicie, un ţăran de prin văile pogorâte ale viilor – Coste i se spunea – regăsea la răstimpuri obiceiuri mai vechi în ultima speranţă de bucurie. Era o bucurie măiestrită într-un fel de bocet cântat numai la Răsărit, pe când bulgărele de lut se lăsa modelat după voinţa sa asemenea unui copil docil, căruia tatăl îi tot zice un murmur pătruns de jale, cu o tăinuită durere, neştiută decât de el, până la reîntoarcerea mamei acasă, o mamă pe care cântecul ţăranului o aştepta de când e lumea…  
 
Privirea lui, când senină, când umbrită de vreun gând înnegurat, atingea câteodată înaltul cerului, ca şi cum ochii aceia ce cândva se îndrăgostiseră de cosiţe aurii, tresăltând în toiul horelor săltăreţe, privirea aceea milă şi cucernică cuprindea o imensă rugăciune şi o întreagă lume…  
 
O lume în care albastrul cerului se amesteca într-o veşnică rotire cu verdele ierbii, abia înmugurite. De sub răscroirea cămăşii de boragic gălbui, ieşeau mâini făcute parcă numai pentru mângâieri blânde, numai pentru zămisliri dibace. Înainte de fiecare plâns habotnic al cerului, ivit de sub genele plăpânde ale zorilor, se înălţau cântece tremurânde, ce aveau menirea să poarte cu ele până la slăvile cerului, până la vârfurile ascuţite ale falnicilor arbori de la marginea satului, vestea unui sfârşit şi totuşi a unui început de lume… Uneori istovite ca nişte sudălmi oprite în piept, alteori puternice, înverşunate şi repezi asemenea unui răsunet de toacă năcut din vecerniile pământului, ecourile se loveau parcă unele de altele, se uneau ca nişte mâini împreunate pentru totdeauna, câteodată se desprindeau ca ţipetele prelungi şi ascuţite de cocori, ce sparg cerul în două într-un zbor falnic şi îndrăzneţ. Un glas voios de pământuri era cântecul acesta, ca o ploaie de sunete risipite…  
 
Nu părea totuşi să asurzească cu gravitatea lui, ci, mai degrabă, să îmbrace zările într-un început sublim şi solemn, un început de zi şi de secol… Din când în când, glasul se înfiora de tăcerea grea a zorilor. În el se ascundea o suferinţă spusă ca pentru spovedanie. Nimic însă din liniştea învăluită în lumina scăpătată a ploilor scurte de vară nu-l oprea pe ţăranul Coste din cântecul său, parcă doinit în şoaptă, parcă bocit de o mamă însingurată… Fiorul acela strecurat în sufletul frământat precum o pită albă de mâinile zdravene, mari şi puternice ale unei vânjoase ţărănci muntence, îi străpungea trupul înalt şi spătos şi-i cutremura firea…  
 
Deşi până acum nu fusese doborât de vreo minune pământească, de data asta părea străbătut de un soi de spaimă, îngrijorare şi aşteptare îndelungată. Se oprea la răstimpuri şi apoi se înălţa din nou, ca pentru o ultimă admiraţie înveşmântată în lumina pleoapelor, o admiraţie ce absorbea din adâncuri iubirea lui cea mare pentru cântec şi lut, pentru revărsarea Soarelui peste Pământ… Toată frumuseaţea din jur tăinuia o suferinţă ce dăinuia parcă de milenii. Atotputernicia zilelor părea să aducă odată cu ele chemarea cântecului, a vremurilor ce-l apăsau tot mai mult pe suflet, însă nu-l doborau şi nu-l opreau nicio clipă din ritmul acesta colpeşitor…  
 
Deodată, cuprinse în nemărginirea privirii crucile de la celălalt capăt al văii… O mare de cruci răsărite parcă fără voia lor, parcă din nevăzut… Ca pentru o clipă de revelaţie, se opri şi observă cum ele, crucile, purtau pe umerii uscaţi de vremuri, ploi şi zăpezi, povara vieţii tuturor ţăranilor din satul lui, numiţi şi ei Coste, a tuturor satelor lumii, a tuturor Răsăriturilor se stingeau şi apoi se aprindeau, continuând totuşi să se reverse peste întreg pământul din jur. Oare cântecul său nu răsărise chiar din somnul atât de adânc şi pierdut în uitare al străbunilor săi? Ele, crucile, nu se iviseră la marginea satului ca la o margine de lume, pe când Coste îşi îngâna cântecul şi-l înălţa departe, peste văile pogorâte ale dealurilor… ? Nu se iviseră ele chiar din cântecul braţelor sale? Se opri din gândurile ce-l năpădeau cu o repeziciune uimitoare, apoi îşi reluă şirul nesfârşit al întrbărilor… Scrisul acela încrustat în sufletul lemnului, cioplit cândva, prindea conturul aceluiaşi nume, parcă la infinit…  
 
Coste - rămăsese urma numelui său pe lemnul uscat şi scorojit, bătut de vânturi cumplite, muced şi amestecat cu verdele crud al muşchiului crud ce-l invadase. O identitate ce părea că nu-şi află niciodată trecerea, că nu se va mai putea pierde în uitare vreodată… Gândurile sale luau întruchiparea strămoşilor, pe care îi puteai regăsi acum în zămislirea mâinilor grele, în chipul unor cruci de lemn sorojit sau al urcioarelor de lut arămiu, ce stăteau aşezate în rând pe una dintre poliţele înalte ale cerului… În puterea strălucitoare şi arzătoare ca de cuptor a Soarelui, urma ca ele să prindă culoare, o culoare a timpului, a sufletului şi a cântecului, în lumina căreia se născuseră. Nişte mâini, plămădite şi ele din acelaşi pământ, le dădeau acum o formă, apoi, seara, se împeunau pentru o rugă…  
 
O rugă era, de fapt, cântecul acesta… Nişte mâini bătucite şi vânjoase, pregătite oricând să cioplească în lemnul de brad sau în cel al pădurilor imense de stejar umbroşi, atunci când Soarele se pierdea dincolo de Orizont, apoi nişte mâini ce mângâiau pământul ca pe o mamă înlăcrimată, din trupul căreia urma să se nască mici plămade, fărâme ale sufletului său – urcioare de lut ars, în cântecul şoptit printre cei doi dinţi din faţă ai unor buze întrdeschise pentru rugăciune… O amintire învăluită în resemnare, precum o pâclă albă de lumină difuză, alteori înnegurată…, amintirea altor ţărani Coste, ce parcă îi vegea cântecul braţelor pentru totdeauna… O femeie, Floarea, îi născuse cândva, la marginea porumbilor verzi, într-o vară cu ploaie caldă şi binecuvântată, doi copii – unul Florea, ce învăţase şi el cântecele nemuritoare ale tatălui său, îmbrăcând adesea cămaşa veşnic înflorată a cioplitorilor în lemn. Altul, Tudor, în satul de pe văile sculptate în verde crud ale Argeşului, alteori încununate de bucuria Răsăriturilor, se învrednicise cu preoţia şi, dacă preabunul său frate ştia să cioplească în lemn numele sfânt al enoriaşilor care odată cu timpul treceau într-o altă lume, dar rămâneau pe acelaşi pământ şi în acelaşi pământ, lui nu-i rămăsese decât să le strecoare în suflet cântecul divin, pe când se iveau în lumea trupească ori plecau de pe aici să le vestească străbunilor despre satul tatălui său, Coste. Acolo copilărise şi el, de acolo pleca nesfârşitul şir al celor care se reîntâlnesc în pământuri… Dar şi acum se mai aude cântecul horelor cum se plămădeşte odată cu lutul ars şi arămiu…  
 
În urcioarele lui au pus la păstrare pe una dintre poliţele înalte ale cerului lapte acru sau dulce ca mierea atâtea şi atâtea femei, atâtea şi atâtea neveste de ţărani tineri băuseră din ele apă rece de munte, îşi spuseseră cântecul şi suferinţa în zămislirea lor şi alţi ţărani care tot Coste se numeau. Într-o zi, trecuseră prin satul lui Tudor nişte femei cu albastră căutătură a ochilor, îmbrăcate în cămăşi sidefii, purtând în picioare opincuţe de mărgăritar şi tot întrebând de numele lui. Oamenii, adunaţi de-a valma, dădeau buluc pe la porţi…  
 
Nu puteau să se dumirească cine le-a călăuzit prin acele părţi pe femeile frumoase, desprinse parcă din zâmbetul nemuritor al Soarelui de primăvară. Se auzise printre ei o poveste ce, de la un timp, amuţise de uimire pe buzele celor mai mulţi, fie că rămăsese în vorbele lor pentru totdeauna… Li se spunea Iele…  
 
Veniseră din lumină şi aveau crudul obicei să o fure pentru sufletul lor – lumina cântecului, a văzduhului înmiresmat sau pe cea mai de preţ dintre toate, a ochilor atraşi de minunăţia chipului lor divin. Treceau prin lume şi prin satul lui Tudor, preotul, ca nişte fulgere scurte, trimise de undeva, de sus, din slăvile înalte ce şi acum sărută fruntea înverzită a dealurilor. Alteori, se opreau la hore şi, ademenitoare, dansând în rând cu ei, suceau minţile tinerilor încă nelumiţi cu strălucirea din albastrul privirii lor…  
 
Nu rămăseseră în satul acela decât pentru trei zile cu ploi scurte şi repezi de primăvară, cu lumină ca un ghem de aur, ce se deşira în mâinele lor de culoarea văzduhului, aproape imperceptibile. În două dintre zilele norocoase, dătătoare de bucurie şi rod, abia atingând cu tălpile de sulfină adâncul văilor cernite în azur proaspăt şi tămâiet, Ielele făcuseră să crească florile pământului în culori felurite, căutaseră prin ungherele timpului cele mai darnice clipe de fericire, strecurându-le pe furiş în sufletul tinerilor, iar în lungile seri, pierdute printre cântări şi doine, umpleau văzduhul de poveşti nemaiîntâlnite…  
 
În acea zi, preotul Tudor le văzuse şi el dintr-o doară. De atunci, cântecele care ţâşneau precum apele izvoarelor din glasul lui înalt şi cutremurător, începuseră dintr-o dată să-şi sece lumina. Oamenii se cufundaseră de la o vreme într-o adâncă tristeţe a iubirii lor cucernice pentru biserica plămădită printre miile de cruci ale satului. Erau crucile sculptate în lemn de stejar, erau aceleaşi cruci din satul copilăriei, cruci născute din mâinile bătucite şi vânjoase ale lui Coste, tatăl preotului ce purtase cândva lumină în glas. Tudor îşi amintea ca prin vis că ieri, Soarele poleise cu lumina lui îndulcită zborul către cer al sufletelor lui dragi, al zecilor de strămoşi plecaţi în veşnicie. Astăzi, el auzea din depărtările parcă sculptate cândva cu lumină, înălţându-se deasupra văilor, a satului şi a lumii întregi cântecul doinit al tatălui său, Coste, ce acum se înveşmântase în alte şi alte lumini. În ele, se ascundea încă din vremuri apuse, cântecul plin de lumină a lui Tudor. Femeile îi copleşeau sufletul cu frumuseţea lor stranie şi diafană, îi purtau sfinţenia cântecelor de slavă în tainiţe nevăzute şi neştiute de nimeni, până când se risipeau ca o pulbere argintie, de parcă nici n-ar fi fost, de parcă glasul acela divin ar fi amuţit odată cu lumina lor translucidă. Duhul Sfânt care se adăpostea în cântecele amuţite acum pe buzele cărnoase şi tinere ale preotului, plutea precum un abur în Neant. Îşi aduse aminte, ca printr-o minune, de cele spuse cândva de tatăl său, Coste, murmurate ca nişte rugăciuni blânde şi statornicite de veacuri, aici, în sufletul lui, în sufletul satului şi simţi că prin ele se înalţă din nou ecoul credinţei păstrate în preaplinul unicei clipe de bucurie. Dealurile pogorâte şi unduite ale înălţimilor verzi se umpleau de negură, spulberând lumina zilelor altădată scădate în văpaie. Ielele purtau cu ele o vrajă nepătrunsă de nimeni, se învolburau, ridicându-se spre văile satului, în lumina trandafirie a unui Apus care, peste decenii, va deveni un nou Răsărit, un nou cântec de slavă călăuzit în depărtări…  
 
Purtând eşarfe albastre de azur, deasupra bisericii învăluite în misterul risipit ca o mireasmă unică de primăvară, femeile cu trup diamantin şi cosiţe de raze, cu ochi stelari şi gânduri tăinuite în umbroasele ascunzişuri ale văilor pogorâte, aduceau cu ele şi din nou înălţau în zări nesfârşite, mii de sunete întruchipate în săgeţi de lumină divină, ce se pierdeau ca fumul tămâiet al ultimei sale spovedanii…  
 
Tudor îşi simţea pieptul golit, parcă cineva alungase o gureaşă pasăre din sufletul cucernic al satului, o pasăre pe care el o învăţase de mic copil să zboare, iar acum o privea îndelung, cu mâinile streaşină deasupra ochilor, umbriţi de o durere adâncă, o durere ce mima chemarea cântecului său…  
 
Femeile astea de o frumuseţe stranie, ademenindu-i gândurile şi fiinţa întreagă se făceau totuna cu văile şi azurul, luând chipul unor harpii uriaşe. Tudor se uită departe, peste crucile satului şi rămase neclintit…  
 
PREMLIU II - Oana Anca Preda (Topoloveni, Argeș)  
La concursul de proză scurtă „ZĂTRENI, FILĂ DE LEGENDĂ”, ediția a II-a, 2019  
 
Referinţă Bibliografică:
ÎN LUMINA CÂNTECULUI DE LUT... - DE OANA-ANCA PREDA / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3060, Anul IX, 18 mai 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!