CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





„CASTELUL DIN ZĂTRENI”- autor MIHAELA PAȚACHIA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„CASTELUL DIN ZĂTRENI”- autor MIHAELA PAȚACHIA (Constanța) - PREMIUL III - la Concursul Internațional de proză scurtă „ZĂTRENI- FILĂ DE LEGENDĂ” 
  
Aceasta este o poveste, dar una pe care nu o cunoașteți. Am să mă-ntorc în timpuri îndepărtate și-am să vă povestesc și vouă cum a fost ridicat Castelul Zătreni. 
  
Pe vremea aceea, existau pădurile seculare cu copaci bătrâni de peste cinci sute de ani. Acești copaci ascundeau secrete demult uitate, care erau dezvăluite numai celor vrednici. Era primăvara timpuriu, încă nu înfrunziseră copacii, și pământul dezghețat de primele raze ale soarelui, se deștepta parcă, dintr-o lungă tăcere. 
  
Calul făcu un pas. Se apropie de trupul bărbatului, se ghemui și începu să-și frece nasul de obrazul lui. Trase un nechezat care suna a îngrijorare. După lupta cu tâlharii, care-l jefuiseră pe călăreț, se mai auzea doar freamătul codrului, și ici-colo câte o ciocănitoare care bătea neobosită într-un copac. Bărbatul fusese rănit în luptă, de un cuțit. Pierduse sânge, și mintea lui încă rătăcea, neștiind încotro s-o apuce. Se ridică și porni călare în galop spre râul Oltețului, căci pădurea nu-i mai oferea siguranță. Într-o mână ținând frâul, și cu cealaltă apăsând pe rana din dreptul abdomenului, se lăsă dus de calul său cel negru. Călărețul purta haine lungi din postav cu mâneci despicate, bogat ornamentate cu fir din aur și pietre prețioase. Se legăna în șaua calului. Pleoapele îi cădeau grele, totul se învârtea: cerul, copacii înalți, scheletici și găunoși, care dansau în horă, huind a jale, rece și umed. 
  
Numele lui era Radu și se trăgea din familia de boieri Zătreanu. Trupul îi slăbise, și alunecă de pe cal, sub ochii tulburi ai unui stejar. Rămase lungit, cu capul în perna de zăpadă. Viscolul se repezi ca un balaur cu gheare de oțel, biciuindu-i fața. Radu strânse din dinți. Stătea gârbovit lângă stejar, în vreme ce zăpada de sub el, căpăta culoarea rușuliței. Calul forăi. Radu tresări, având în minte lumea tăcută a umbrelor și o mulțime de zgomote și glasuri. Ce era închipuire, ce era real? se întrebă. În jurul lui, pădurea străveche striga cu glas tulbure, aproape omenesc. 
  
Pădurea luă chipul unui Bătrân cu barba albă și lungă, cu picioarele înfipte în pământ până la genunchi. Era Bătrânul Codrului, și venise să-i mângâie paloarea din obraji, însă avea degetele reci, și Radu se strânse mai mult în adâncitura copacului, care-l adăpostea de frig. 
  
— Băiete, băiete, ridică-te! Ridică-te! zise Bătrânul, glasul lui sunând ca foșnetul pădurii. 
  
— Sunt bine Bătrâne. Mă lupt cu balaurul Foc și Pară. 
  
— Ce balaur? Nu este nici un balaur! 
  
— Ai dreptate Bătrâne. E numai imaginația mea. Ba chiar și tu ai putea fi o plăsmuire a minții mele. 
  
— Nu, eu sunt real, zise Bătrânul, apoi dispăru. 
  
Vântul izgoni norii. Cât timp trecuse de când stătea în scobitura stejarului? Nici el nu știa. Se nveli în mantia lui groasă, și adormi cu urechea sprijinindu-se de trunchiul copacului. Seara se așternu cu chipul ei palid, lăsând locul lunii pe cerul unui strop de vis. 
  
Din adâncul codrului, un lup bătrân, cu blana încărunțită, cu fața brăzdată de cicatrice, cu ochii de lumină rece, fu atras de mirosul cald al sângelui. Lupul, ieși de după copacii fantomă, mârâind impunător. Calul care-l veghea pe stăpân, simți fiara și privind cu neliniște în urmă, își înălță capul, sforăi și necheză a amenințare ridicându-se pe picioarele din spate. Lupul, ezită în fața copitelor calului, și renunță la luptă. Se trase în întunericul pădurii, cu gustul amar al înfrângerii. Calul se întoarse la stăpân, încercând să-l trezească. Scormoni cu copita, pământul, și necheză tare de parcă ar fi vrut să dărâme porțile iadului. 
  
— Fă un efort stăpâne și ridică-te. Lupii abia așteaptă să se-nfrupte din carne de om. 
  
La auzul nechezatului, Radu, încercă să se ridice, dar frigul îi pătrunsese în oase și abia își ridică un braț. Răsuflarea caldă a calului îi dezgheță obrajii. Viforul nemilos încerca să supună pădurea. Copacii, mândrii stăpâni pe pământ, viteji panduri, nu se lăsau răpuși de vifor. 
  
Radu, vru să se prindă de gâtul calului, și poate că ar fi reușit dacă degetele tăioase ale gerului nu l-ar fi împins înapoi. 
  
— Tinere! se auzi din nou vocea Bătrânului. 
  
— Da, Bătrâne. Cine ești? Ești cumva moartea? 
  
— Nu! Sunt Stăpânul codrului. Moartea va trebui să mai aștepte. Destinul tău este să construiești un castel la cotul Oltețului, pe un deal ridicat și apărat de cursul râului Olteț, și zicând aceste cuvinte, îi puse mâna pe rană și aceasta se închise încet. 
  
Radu, văzu cu ochii minții drumul printre coline, care ducea către Olteț. Deschise ochii, și se ridică în picioare. Urcă pe cal și goni în tăcere până ce ajunse la marginea pădurii. În sud-vestul județului Vâlcea, pe valea Oltețului, se opri Radu Zătreanu, și hotărî să ridice Castelul Zătreni, în vecinătatea bisericii Sfântul Nicolae. Castelul zmeu, care-și ridica fruntea spre piscul Sașei, cu ale sale ziduri fortificate precum solzii de oțel ai unui balaur, se arăta impunător până și-n fața soarelui. La intrarea în holul boltit, era prins pe perete, un cap de urs, vânat chiar de boier. 
  
Domeniul feudal cuprindea rezerva feudală cu ogoare, vii, pășuni, livezi, toate lucrate de țăranii robi. Mai avea curtea și locuința stăpânului și a slujitorilor, capela, grajdurile și hambarele, gospodăriile și loturile de pământ ale țăranilor care nu erau proprietari, ci doar forța de muncă. Acolo, se așeză nobilul, împreună cu soția sa. Boierul Zătreanu avea rol de administrator, judecător, păstrător al ordinii, supraveghetor al muncilor efectuate pe domeniul său, și încasator al unor taxe. Boierul era un om bun, așa că oamenii nu aveau de ce să se plângă. 
  
Luceafărul din zori, veni cu prima geană de lumină la fereastra iatacului. Doamna Zătreanu se trezi și se duse la bucătărie. Fiind însărcinată și având pofte, ceru un păstrăv proaspăt din râul Oltețului. Radu, îi promise cel mai mare păstrăv, însă țăranii se fereau să pescuiască în râul acela, din cauză că acolo se înecaseră câțiva tineri foarte buni înotători. Boierul, îl chemă pe vătaful său. 
  
— De ce se înspăimântă toți, când pomenesc de râul Olteț? 
  
— Stăpâne, nu e lucru curat acolo. Se presupune c-ar exista o știmă sau zână de apă, care i-ar îneca pe tinerii de aici. 
  
— Știmă de apă! Ce prostie. Mă duc singur să aduc un păstrăv! și coborî pe malul râului. 
  
De pe mal, aruncă undița în apa neliniștită. Se prinse un pește care-l trăgea spre râu. Radu, vrând să nu piardă peștele, intră în apă până la brâu. Curentul de apă îl trase în jos, și acolo văzu un chip de fată frumoasă cu părul lung și trup de pește. Se luptă cu forța naturii, apa, căreia părea să nu-i pese de mica ființă neajutorată. Se luptă și se ridică la suprafață, atât cât să strige după ajutor, apoi se lăsă dus de curent. Calul care păștea în apropiere, se repezi în apă, necheză puternic și cu copitele din față amenință creatura din apă. Știma dispăru în adânc și apa se liniști. Boierul Zătreanu putu să înoate până la mal, mulțumindu-i calului său credincios. 
  
— Ei, și-acum putem să prindem un păstrăv mare. 
  
Prinsese într-adevăr cel mai mare păstrăv, cu care se înapoie la domeniu. 
  
— Frumoasa mea soție, ți-am adus păstrăvul râvnit. 
  
— Ce pește frumos! 
  
— Da, și ne-om ospăta din el! 
  
Radu porunci să se-ncingă zaiafeturi, cu lăutari, mâncăruri și băutură, din care se se ospăteze cu toții, nobili și țărani la aceiași masă. Zătreniul era plin de viață. Chiar și soarele precum un rege, doar că, fără sceptru și trenă de hermină, se oprise să danseze în hora cea mare. 
  
Referinţă Bibliografică:
„CASTELUL DIN ZĂTRENI”- autor MIHAELA PAȚACHIA / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2716, Anul VIII, 08 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!