CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





„RADU ZĂTREANU” - autor ILIE FÎRTAT
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„RADU ZĂTREANU” - autor ILIE FÎRTAT (Grădiștea/ Vâlcea) 
  
PREMIUL I la Concursul Internațional de proză scurtă „ZĂTRENI- FILĂ DE LEGENDĂ” 
  
- Călărisem toată noaptea. Calul, numai spumă, îl simțeam nesigur sub mine. Simțeam la el un tremur ușor. Obosise săracul! Eram în șa de câteva zile. Ziua, mergeam numai prin păduri sau pe sub poalele acestora, să nu fim zăriți. Ocoleam satele, dar și ogoarele, de teamă să nu mă întâlnesc cu cineva. Noaptea, această grijă era mai puțină, dam frâu liber animalului care parcă și el simțise că mă zoresc tare să ajung acasă. 
  
Ne oprisem, de popas, în marginea unei poienițe, pe dunga căreia trecea un firicel de apă cristalină, ce potolea setea, deopotrivă, și calului, și călărețului. Iarba crudă și mătăsoasă oferea calului hrană, iar mie un așternut moale și plăcut mirositor. Am dat șaua jos de pe murg și i-am legat picioarele din față ca să nu plece departe de mine. După ce mi-am potolit foamea cu o bucată de pastramă de oaie și setea sorbind cu nesaț din binecuvântatul firicel de apă, ce-mi încânta auzul cu susurul său cristalin, m-am întins în iarba deasă la umbra pădurii, am pus capul pe șa ca pe o pernă și am adormit într-o clipită, rupt de oboseală. Cât am dormit, nu știu. M-am trezit transpirat tot. Visasem că eram lângă un foc mare, care mă dogorea cu putere, iar eu nu puteam sa mă îndepărtez de el, aveam picioarele ca de plumb. Soarele trecuse peste pădure și acum mă prăjea cu toată puterea unui soare de început de vară. 
  
M-am ridicat în capul oaselor. Căluțul meu păștea liniștit nu departe de mine. Mai mult mă târăsc decât umblu, la umbra unui stejar bătrân, ce-și întindea ramurile bogate peste poieniță. Îmi șterg sudoarea de pe frunte cu dosul mânecii și mă aplec deasupra apei să-mi potolesc setea. Trosnetul unui osiac rupt mă face să tresar. Mă uit atent în jur și observ că și calul s-a oprit din păscut, ciulindu-și urechile. Zgomotul venise de undeva din partea cealaltă a poieniței. Putea fi un osiac rupt sub călcătura vreunui animal sau, și mai grav, a unui om. Instinctiv, mi-am pipăit garda sabiei și arcul. Tolba cu săgeți o aveam lângă șaua calului. M-am târât încet, fără zgomot și am tras tolba lângă mine. Mi-am pregătit arcul. Încă un osiac plesnit mi-a confirmat teama. Cineva se apropia. Și încerca să o facă ferit. Era animal? Era om? Încet, cu mare grijă, m-am apropiat de cal. Am reușit să-i dezleg picioarele. I-am pus și șaua. L-am apucat de frâu și încet, încet ne-am retras spre copacul sub care stătusem la umbra. O liniște de mormânt se lăsase peste poiană. Parcă și firicelul de apă își oprise susurul. Sau, poate, datorită încordării, urechile mele nu-l mai auzeau. Rapid, în mintea mea, încolțise planul de ieșire din această situație care se anunța foarte periculoasă pentru mine. Aveam să mă ridic, să încalec fulgerător și să-mi mân calul voinicește peste firicelul de apă și să mă pierd în desișul pădurii. Acum, așteptam doar momentul prielnic să trec la punerea acestuia în aplicare. 
  
Ascultam cu atenție. Nici un zgomot. Mi-am luat inima în dinți și, dintr-un salt, am fost în șa. În acel moment, o săgeată mi-a zbârnăit pe la ureche și s-a înfipt în trunchiul copacului din spatele meu. Calul a simțit și el pericolul și, sub imboldul loviturii disperate de pinten, a pornit ca vântul, trecând peste pârâiaș și pierzându-ne urma în desișul pădurii. După un galop nebun printre copaci, am ajuns la marginea pădurii. Acolo, m-am oprit să aud dacă mă urmărește cineva. Nu se auzea nimic. Probabil că atacatorii au renunțat să se țină după mine. În depărtare, se vedeau dealuri îmbrăcate în păduri. Dacă ajungeam acolo, eram scăpat. Oricărui urmăritor i-ar fi fost greu să mă mai găsească. Așa că mi-am înfipt adânc pintenii în coastele calului și am pornit într-un galop disperat spre pădurea din zare. Numai că pădurea s-a dovedit a nu fi așa de aproape și calul a început să dea semne de oboseală, încetinind galopul. M-am uitat în spate și am văzut un grup de călăreți ce se apropiau de mine. Cu un ultim efort, am îndemnat calul să-și reia galopul. Atent la urmăritori, nu am văzut primejdia din față. Între doi copaci singuratici, cineva întinsese o coardă de curpen la nivelul călărețului. În cădere, m-am lovit la cap și la umăr. Din clipa aceea, nu mai știu nimic. 
  
Când mi-am revenit şi te-am văzut pe dumneata şi, recunoscând graiul şi straiele noastre, mi-a venit inima la loc. Am zis în gând; “Doamne bine că nu am căzut în mâinile maghiarilor”. Ce căzătură strașnică am mai luat! Şi-acum mă dor oasele, iar capul îmi vâjâie, de parc-aş avea o morişcă-n el! Calul meu unde este? E bine? Trebuie să-mi continui drumul să ajung cât mai repede la Măria Sa. Am ştiri importante să-i dau. 
  
- Stai liniştit, nu te mai agita aşa! Într-adevăr, căzătura a fost pe cinste, dovadă umărul tău. Noroc cu moş Dragomir care ţi l-a pus la loc. Acum, câteva zile va trebui să stai nemişcat. 
  
- Cât? Câteva zile? Nu mai stau atât cât să-mi înşeuez calul şi plec. Mă aşteaptă Măria Sa cu veştile. Am întârziat destul. 
  
Şi, zicând acestea, coboară din pat, nu fără o oarecare greutate, muşcându-şi buzele până la sânge, pentru a-și înăbuşi strigătul de durere care-l săgeta în umărul drept. Noroc că era stângaci. Cei din jur îl priveau cu admiraţie. Nu le fusese dat să mai vadă un oştean cu atâta voinţă şi stăpânire de sine. 
  
- Ia şi bea asta, îţi va mai domoli pentru un timp pojarul din umăr. 
  
Şi moş Dragomir îi întinse o ulcică de pământ cu o fiertură dintr-o buruiană de leac numai de el ştiută. Într-adevăr, după ce înghiţi cu lăcomie fiertura caldă, uşor parfumată şi îndulcită cu miere, durerea din umăr începu să-l mai slăbească. 
  
- Nu vei pleca singur, aşteptă câteva clipe să dau poruncile necesare. Te voi însoţi. Eu sunt căpitanul Petre Zamona. Oamenii mei te-au urmărit, luându-te drept duşman. De aici, de la Baia şi până la Măria Sa e drum lung. Şi cine ştie cu cine te mai întâlneşti. De la un timp, fel de fel de străini, de peste munţi, ce se dau drept negustori, bat drumurile noastre. Dar pe mine nu mă păcălesc aşa uşor. Cam ştiu eu ce le poate pielea. Sunt spioni de-ai craiului maghiar, ce si-a întins braţul peste fraţii noştri de dincolo de munţi. Cred c-a pus ochii şi pe ţărişoara noastră. De-asta merg cu tine, să-l înştiinţez pe Măria Sa. 
  
- Să ne grăbim atunci, ştirile ce le avem a le duce Măriei Sale ne ard în spate. 
  
Zicând acestea, cu un scrâşnet puternic de măsele, urcă în şa, nu înainte de a-și mângâia calul pe crupă, ca semn de dragoste şi recunoştinţă şi de a verifica dacă armele sunt la locul lor. Cu mulţumire în suflet, descoperă agăţată de oblâncul şeii o desagă cu de-ale gurii şi o ploscă pântecoasă. 
  
- Mulţumesc, bade Dragomire! N-am să uit grija cu care m-ai oblojit, dar despre asta o să mai vorbim. Toate la timpul lor. De acum încolo, am să fiu atent şi la pericolele ce vin dinspre copaci, promit că n-o să mă mai las aşa de uşor doborât de un pârlit de curpen. Să auzim de bine şi să ne vedem sănătoşi! La drum, căpitane Petre! Măria Sa ne aşteaptă. 
  
Şi cei doi călăreţi, cu căciulile în mână, fluturându-le în vînt ca semn de adio, dispar înghiţiţi într-un nor de praf ridicat de copitele cailor, de parcă şi ei înţeleseseră graba călăreţilor. 
  
Soarele se ridicase deja de-o suliţă pe cer. Un vânticel, dinspre răsărit, răsfira crengile încărcate cu cireşe roşii ca focul ale cireşului din curtea conacului vlastelinului Petre Zamona, din Baia, căpitan în oastea Măriei-sale, Basarab. Un cârd de mierle, speriate de tropotul cailor, îşi iau zborul din vârful cireşului unde-şi luau masa de dimineaţă, oprindu-se, nu prea departe, într-un gorun bătrân. 
  
- Uş, păcătoaselor, n-aveţi de gând să ne mai lăsaţi şi nouă? Se strupşeşte la ele moş Dragomir, aruncând cu un bulgăre de pământ. 
  
  
Căpitanul, Petre, cunoştea bine scurtăturile drumului spre cetatea de scaun, se vedea că nu-l bătea pentru prima dată. Făcuseră câteva popasuri scurte pentru a-şi potoli setea şi foamea, dar, mai ales, să lase murgii să-şi tragă sufletul şi să mai pască. Rănitul făcea faţă efortului, fără să se plângă. Se vedea că era un oştean călit, obişnuit cu greutăţile. Mergeau tot ferit ca să evite întrebări incomode din partea unor eventuali curioşi, pe care i–ar fi întâlnit. Curiozitatea îi da ghes să-l întrebe pe rănit cine este şi mai ales de unde vine, dar, dacă acesta refuzase de la început să le spună cine este şi ce hram poartă, căpitanul se hotărâse să nu aducă vorba despre asta. De altfel, se cam potriveau, nu prea era vorbăreţ din fire niciunul. 
  
- Mâine, spre seară, vom bate la porţile cetăţii. 
  
- Ştiu şi eu, căpitane. Sunt de prin partea locului. Dar nu mâine spre seară, ci, mai degrabă, dimineaţă. De acum încolo, rog pe Domnia Voastră să mă lase pe mine să port de grija drumului ce avem de urmat. Lăsăm cai acum un pic mai mult să pască şi să se odihnească. Vom călării toată noaptea. Vor face faţă efortului. Sunt doi cai buni. Între timp, ne vom odihni şi noi. Dacă vrei Domnia Ta să-mi slăbeşti puţin legăturile la braţul ăsta nenorocit! Moş Dragomir cred că m-a legat prea strâns şi, de la un timp, au reapărut durerile. 
  
Desfăcând legăturile, căpitanul Petre Zamona rămâne încă odată uimit de puterea de stăpânire a rănitului. Nu legăturile erau prea strânse, braţul începuse să se umfle. Aşa că şi acesta era un motiv să se grăbească. 
  
  
Nu răsărise soarele când cei doi călăreţi intrau pe porţile cetăţii de scaun. Căpitanul Petre Zamona era cunoscut în cetate. Se vedea asta după cum vorbea cu străjile dar, mai ales, după îmbrăţişarea unui zdrahon de oştean, nimeni altul decât căpitanul Mihu, comandantul străjilor. 
  
- Ce zor te mână-ncoace, căpitane Petre? Aoleo, dar ce se întâmplă cu dumneata tinere? De ce eşti aşa livid? Gheorghe, repede şi adă-l încoace pe doctorul ăla italian, că băiatul ăsta-i gata să leşine. 
  
Până la sosirea medicului cetăţii, rănitul a fost întins pe o masă ce se găsea în curtea cetăţii, sub un stejar falnic. Avea febră. Repeta, bolborosit mai mult, ’’- vreau la Măria Sa! ’’ şi se zbătea cu atâta putere, încât cu greu cei doi căpitani puteau să-l ţină. După ce medicul i-a administrat nişte prafuri dizolvate în apă, rănitul a început să se liniştească încet-încet, până când a căzut într-un somn adânc. 
  
Măria Sa, după ce stătuse la sfat câteva ceasuri cu căpitanul Petre Zamona, dă poruncă să fie înştiinţat imediat ce se trezeşte rănitul din somnul vecin cu leşinul în care căzuse. 
  
Nu se ridicase soarele prea sus pe cer, când rănitul dă primele semne că-şi revine. Este înştiinţat Măria Sa care vine în grabă la căpătâiul acestuia. Când rănitul îşi revine complet, la un semn discret al Măriei Sale, toţi cei din sală ies, lăsându-l împreună cu rănitul. 
  
- Măria Ta, dumneavoastră aici¬¬? 
  
Şi un geamăt scurt îi scapă fără voie, atunci când încearcă să se ridice cu intenţia vădită de a îngenunchea în faţa stăpânului său. 
  
- Rămâi acolo, nu ai voie să te mişti! Ai fi tu căpitanul Radu Zătreanu, dar braţul tău nu cred că mai este în stare să-ţi mai suporte toanele. Şi nu uita că eu şi ţara mai avem nevoie de tăria braţului tău. Ne-am înţeles? Aşa că eu voi sta aici la căpătâiul tău, pe scaunul acesta, iar tu îmi povesteşti tot ce ştii, dar pe îndelete, da? Cu toate amănuntele. 
  
Şi voievodul se aşează comod lângă loialul său căpitan, ce, de câţiva ani, îşi căuta de treabă cu negustoria pe lângă curtea lui Carol Robert de Anjou, craiul maghiar. Şi, ca să-l liniştească, îi trece mâna prin plete, mângâindu-i-le drăgăstos, ca şi cum şi-ar fi mângâiat fiul. Pentru că ar fi putut să-i fie fiu. 
  
- Măria Ta, Craiul maghiar, Carol Robert vine peste noi. Şi-a adunat căpeteniile şi, într-un sfat de mare taină, au hotărăt să te scoată din scaun şi să-l pună voievod pe castelanul Toma. Sfătuitorii săi de taină, cei care au plănuit războiul, sunt duşmanii Măriei-tale, voievozii trădători ai teritoriilor noastre de peste munţi, Toma şi Dionisie cu fiu-său Desev. 
  
  
Soarele se apropia de amiază, când domnitorul iese din sala unde ascultase povestea bravului său căpitan. Pe față, i se citea îngrijorarea. Parcă auzea iar zăngănit de arme, tropot de cai și țipete ale răniților sau muribunzilor. Norii negrii ai războiului acopereau iar cerul senin al păcii ce reușise, cu mari sacrificii, să o mențină câțiva ani. Chemă la el un slujitor căruia-i dădu poruncă să strângă în sala mare de sfat a cetății toți căpitanii din cetate. După chipul său întunecat, se anunța o noapte lungă. O noapte în care, împreună cu cei mai devotați oameni ai săi, urma să decidă ce aveau de făcut în fața unui așa mare pericol, ce amenința însăși existența tânărului său regat. 
  
  
Căpitanul, Radu Zătreanu era de fel de pe Valea Oltețului. Provenea dintr-o familie vestită, de mari războinici, ce-și pierdea originile în negura vremurilor. Neamul lui se remarcase în luptele împotriva barbarilor năvălitori, ce veneau din stepele răsăritului. De mic, tatăl său, tot căpitan de oaste, îl trimisese pe lângă curtea domnească să-şi desăvârşească meşteşugul armelor. Aici, dând dovadă de multă inteligenţă, pe lângă mânuirea armelor, se iniţiase şi în alte taine. Aşa că tinereţea sa nu constituise o piedică în a fi trimis de către Măria Sa într-o misiune secretă, la curtea Craiului maghiar. Şi nu pierduse timpul. Reuşise, cu multă dibăcie, să intre la inima multor căpetenii din anturajul Craiului. Aşa aflase despre planul secret al acestuia şi al castelanilor de peste munţi. Taina asta nu putea fi încredinţată nimănui. Aşa că a inventat un motiv serios să poată să lipsească un timp mai îndelungat de la curte. Afaceri importante îl aşteptau. Dar, ca să ajungă la Măria-sa, era obligat să-şi piardă urma. Pentru asta, a fost nevoit să facă un ocol semnificativ. Apoi, pe o cărare mai puţin cunoscută, cu calul de dârlog, a trecut munţii. Restul poveştii o ştim. 
  
  
Seara, pe poarta cetăţii de scaun, mai mult în ascuns, un călăreţ învelit într-o mantie lungă, neagră, cu pălăria trasă pe ochi iese în linişte şi dispare în zare. E căpitanul Radu Zătreanu, care zboară să îndeplinească porunca Măriei Sale, Basarab, domnul Ţării Româneşti. Braţul, după o atentă îngrijire a medicului cetăţii, nu-i mai făcea probleme. Şi uitase de el. Gândul îi zbura la ce avea de făcut. Şi în mintea sa, se făceau planuri. Planuri peste planuri. Când si-a revenit din visele sale, se lumina de ziuă. Călărise toată noaptea. Oboseala începuse să dea semne, atât călăreţului, cât şi calului. Dintr-o privire, a realizat unde este şi ştia şi unde va face popasul. Nu departe, era o poieniţă şi un mic izvor, ce ţâşnea de sub trunchiul unui fag cât toate zilele. Dar pentru asta, trebuia să lase drumul muntelui şi să se abată cam un sfert de ceas de la drumul lui. Ştia că pe acolo nu trece nimeni şi nu va fi deranjat. Îşi propusese să călărească numai noaptea. Nu avea încrdere în nimeni. Trebuia să treacă munţii aşa cum venise, nevăzut. Dimineaţa următoare, spera să fie dincolo. Îi va fi foarte greu noaptea, dar nu are de ales. 
  
Într-a douăzecea zi de când pleacase în călătoria de afaceri, Căpitanul Radu Zătreanu îşi face apariţia la curtea Craiului. Pe faţă, i se citea mulţumirea. Afacerile îi merseseră din plin. Şi, ca orice negustor care se respectă, nu se arătă zgârcit. Îşi deschise larg baierile pungii. 
  
  
Oastea maghiară rătăcea de mai multe săptămâni prin Ţara Românească. Foamea, inamicul cel mai teribil, chinuia deopotrivă oştenii şi animale. Era toamnă. Basarab avusese grijă să pustiască totul în calea lor. Cetele de oşteni care plecau în căutarea hranei, de cele mai multe ori, nu se mai întorceau, sau, dacă mai venea câte un oştean, povestea cu groază despre soarta celorlalţi. Oastea maghiară era urmărită pas cu pas de cete de călăreţi care o hărţuiau continuu. 
  
Craiul, sătul de această hărţuire continuă cu un duşman nevăzut, după un sfat cu căpeteniile oastei sale, hotăreşte să renunţe şi să se întoarcă spre cetatea Severinului. Acolo, vor aştepta trecerea iernii şi, în primăvară, vor veni să-l scoată din bârlog, de barbă, pe acest Basarab. 
  
- Craiule, cu noi este şi un negustor valah. El este unul dintre negustorii care ne aprovizionează de ani buni cu marfă. Este, mai degrabă, unul de-ai noştri. Eu îl consider prieten. În toată perioada de când îl cunosc nu mi-a înşelat niciodată încrederea. Mă pun chezaş pentru el. Mi-a spus aseară că, de aici, peste munţi, în mai puţin de două săptămâni ajungem la cetăţile noastre de peste munţi. 
  
- Să vină aici şi să-l ascultăm şi noi. 
  
În cel mai scurt timp, îşi face apariţia în cortul de sfat căpitanul Radu Zătreanu, negustorul pentru care nobilul Corniş se punea chezaş. 
  
Se înclină adânc în faţa celor de faţă, apoi, cu privirea în pământ dar cu o voce fermă, rosteşte: 
  
- Mărite Crai, e mult de mers până la Cetatea Severinului. Cetele Basarabului nu ne vor da pace. Ei ne vor hărţui mereu. Eu cunosc un drum mult mai scurt, un pic mai anevoios, dar cu mult mai scurt. Un drum peste munţi. În două săptămâni suntem acasă. 
  
- Cum de-l cunoşti aşa de bine, negustorule? 
  
- Mărite Crai, nouă, negustorilor, drumurile cele mai scurte ne aduc cel mai bun şi mai sigur câştig. Aşa că noi ne punem bine cu oamenii locurilor şi aflăm cele mai scurte şi mai sigure drumuri. Pe acest drum, pe care vreau să vă trec muntele, eu am mai fost. V-am spus că este mai greu, dar nu imposibil. În faţă, voi merge eu cu un grup de oşteni. După noi, vor veni căruţele însoţite de cîte zece oameni fiecare, aceştia nu vor face altceva decât să le ajute în locurile cu probleme, apoi grosul oastei. Ultimii vor fi arcaşii. Ei ne vor apăra de eventualele atacuri din spate. Pe anumite porţiuni, drumul se îngustează şi nu va permite să treacă mai mult de cinci călăreţi unul lângă altul. Pe acest drum, scăpăm şi de hărţuiala Basarabului, căci el va rămâne în spatele nostru. Dacă ne mişcăm în ordine şi cu hotărăre, în mai puţin de două săptămâni suntem la Sibiu, cu întreaga oaste. 
  
- Negustorule, dacă ne duci la Sibiu în acest timp, tu vei fi negustorul responsabil cu aprovizionarea curţii crăieşti şi, pentru zece ani, mărfurile tale vor fi scutite de orice taxă pe cuprinsul regatului. Secretarul meu va scrie şi-ţi va înmâna aceste documente la intrarea în cetatea Sibiului. Ei, domnii mei, să pornim la drum! 
  
  
Oastea maghiară se înşiruie pe drumul de munte, cu credinţa în suflet că, în cel mult două săptămâni, burţile lor lihnite de foame se vor umple. Când ultimii oşteni ai mândrei armate maghiare se fac nevăzuţi după un cot al drumului, la intrarea în defileu, îşi fac apariţia căruţe încârcate cu buşteni şi bolovani mari de piatră, însoţite de cete mari de oşteni. În câteva clipe valea este închisă. În spatele acestor întărituri, sute de arcaşi îşi ocupă locul de luptă, pregătiţi să respingă orice tentativă de întoarcere a oastei maghiare, care, în aceste locuri, nu se putea desfăşura şi devenea o ţintă uşoară. 
  
În fruntea coloanei, căpitanul Radu Zătreanu, înaintea unui cot al drumului, face semn cu mâna către cei ce călăreau în spatele lui să stea puţin locului până se întoarce el, şi dispare în galopul calului. După un timp, câţiva călăreţi merg după el. Cei din spate aud strigătele de moarte ale acestora. Se creează panică. Totuşi un cal se întoarce cu un călăreţ rănit, rămas agăţat în scara şeii. 
  
- Valahii! 
  
Sunt ultimile cuvinte spuse cu spaimă înainte de a-şi da duhul. 
  
Oastea, înşiruită pe toată lungimea defileului, mergea înainte încrezătoare. Mulţi dintre oşteni deja se şi vedeau la mese îmbelşugate, îndopându-se cu bucate alese, stropite din belşug cu vin. Se vedeau la braţul vreunei doamne frumoase dănţuind în nişte săli puternic luminate, pe ritmuri săltăreţe. Dar visurile frumoase le-au fost spulberate nu de strigătul de alarmă dat de oştenii din ariegardă, ci de strigătul de luptă al oştenilor lui Basarab, venit de undeva de sus, de parcă oastea cerului se abătuse asupra lor cu săgeţi şi bolovani. Surpriza a fost atât de mare, încât, în câteva clipe, o mare de vaiete a cuprins întreaga vale. Nu a trebuit mult timp ca mândrul crai, Carol să-şi dea seama că este pierdut, atât el, cât şi falnica sa oaste. Primul său strigăt a fost: 
  
- Unde este Corniş? 
  
- E mort, Mărite Crai! A căzut printre primii zdrobit de un bolovan. 
  
- Care este situaţia? Ne putem întoarce? 
  
- Nu, Maria-ta. Ne-a fost blocat şi drumul din spate cu buşteni şi bolovani. Iar din spatele întăriturilor, valahii ne împroaşcă cu săgeţi. Suntem prinşi ca într-o cursă de şoareci. 
  
- Negustorul, unde este negustorul lui Corniş? 
  
- A dispărut Măria Ta, înaintea atacului, valahul s-a făcut nevăzut. A fost sigur o iscoadă a Basarabului. 
  
De Rege, se apropie Desev: 
  
- Mărite Crai, să facem schimb de straie. Eu voi rămâne pe loc să atrag săgeţile asupra mea cu un grup de oşteni, iar Măria Ta, însoţit de cei mai viteji nobili, vei forţa trecerea. Dumnezeu să te aibă în paza sa! 
  
Zicând asta, cu un genunche la pământ, sărută mâna dreaptă a nobilului său stăpân. Răceala zalelor mănuşii îl înfioară, parcă ar fi sărutat mâna unui mort! 
  
Desev, ca o slugă credincioasă, se sacrifică pentru a salva viața stăpânului său, dar nu și onoarea acestuia. Fudulul crai maghiar, mândria cavalerilor apuseni, scapă cu viață din cleștele morții, fugind ca un laș, în straie de slugă. 
  
Referinţă Bibliografică:
„RADU ZĂTREANU” - autor ILIE FÎRTAT / Ion Nălbitoru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2711, Anul VIII, 03 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Nălbitoru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Nălbitoru
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!