Şi-au mai trecut câteva veacuri… 

…Undeva în Carpaţi trăia un bătrân uitat de vreme, cu pletele şi barba albe până la piept. Ducea viaţa ca un pustnic într-o imensă vilă. Nu avea pe nimeni în apropiere, doar grădina cu flori şi mormintele dintre ronduri ale soţiei, copiilor şi nepoţilor. Strănepoţilor nu le ştia numărul şi nici prin ce colţ de lume îşi duceau veacul. Probabil că ei nici nu ştiau că străbunicul lor, descendent din descendentul lui Dracula, încă mai trăia pe aceste meleaguri. Nimeni din ţinuturile româneşti nu ştia de existenţa sa, dar nici el nu mai ştia ce se petrecea în ţară. 

Uneori, în nopţile senine, o caleaşcă de aur brăzda bolta înstelată de la un orizont la altul şi dispărea undeva între munţi, iar către orele dimineţii făcea cale întoarsă. Acest bătrân destul de voinic, puternic şi ager, cu auzul de panteră şi privirea de acvilă, era vizitat în fiecare anotimp de o pereche de tineri îndrăgostiţi. Aceşti tineri nu erau alţii decât proprii săi părinţi, Narcisa şi Prinţişor, care-şi vizitau unicul copil rămas în rândul pământenilor care parcă dorea să concureze nu numai durata de viaţă a broaştelor ţestoase, adică vreo trei sute de ani, ori pe cea a corbilor care au o viaţă de chiar până la cinci sute de ani, ba chiar voia să doboare recordul lui Moise despre care se spune că ar fi trăit opt sute de ani! Avea ambiţia să fie cel mai longeviv om de pe pământ, ba chiar să-l depăşească pe Adam care ar fi trăit vreo nouă sute de ani! Şi şanse existau, căci omenirea trecuse în alte dimensiuni, iar procesul de îmbătrânire începea acum abia după o sută optzeci de ani! 

Din când în când o prinţesă frumoasă ca o zână apărea în dimineţile de început ale fiecărui anotimp şi poposea câteva zile în vila sa. Aceasta era născută într-o altă dimensiune şi nu avea nevoie de niciun mijloc de transport, teleportându-se dintr-un loc în altul cu viteza gândului. În realitate, era o făptură aproape imaterială, nici materie, dar nici spirit. Era o nouă formă de energie cu o superconştiinţă ce-i dădea posibilitatea să evadeze din spaţiul planetar, iar când revenea pe Pământ acea entitate energetică se metamorfoza în fiinţă umană. Aceasta era sora mai mică a lui Mircea, prinţesa pe care şi-o dorise mereu Prinţişor, dar care se născuse pe o treaptă superior organizată, dincolo de barierele cunoscute de el. Cu toate acestea, prinţesa refuza să dezvăluie marile secrete ale existenţei acelei lumi. Probabil forţe mult mai evoluate ca ea îi interziceau acest lucru. 

Alteori, caleaşca brăzda cerul nopţii de la un orizont la altul şi se oprea undeva într-un vârf de munte la un castel ce părea părăsit, dar unde locuia în linişte şi pace Contele Dracula cu tânăra şi frumoasa sa ducesă. Din când în când cei patru îl onorau cu câte o vizită pe cel mai tânăr din neam ca vârstă, dar veteran ca aspect fizic. Bătrânul îi apostrofa de fiecare dată cu blândeţe pe tinerii săi părinţi şi pe tânărul său străbunic: 

- Nici acum nu v-a venit mintea la cap...!? Dar ce să-i faci, vă cred! Ale tinereţii valuri... De altfel, pe voi v-a preocupat întotdeauna plimbarea pe planetă, în vreme ce eu m-am îngrijit de proliferarea neamului! La urma urmei, eu sunt adevăratul urmaş pământean al marelui voievod Vlad Ţepeş! Şi recunosc că mă mândresc cu asta! 

SFÂRŞIT