CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară - XXVII
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Tata iubea florile. O delicateţe aparte avea el pentru tot ce creştea viu din pământ, dar adora muşcatele. Nu-l înţelegeam deloc când îl vedeam cu câtă tandreţe se uita la ele, ar fi stat în preajma lor, le-ar fi udat cu înţelepciune şi le-ar fi curăţat de uscături. Când eram mai mititel, mi se părea că ţine mai mult la ele decât la mine! Aş fi vrut şi eu să fiu o muşcată, să nu mai fie aşa aspru când mai făceam câte o boacănă. Numai lumea oamenilor părea să îl irite pe bărbatul îmbrăcat în pantaloni peticiţi, prinşi cu două curele cusute una de alta sub o burtă mare.  
 
Mă punea uneori pe mine să le ud şi o duşmănie nelalocul ei mă apuca. Pentru că Baronu ţinea la flori, eu le uram! La ce erau ele bune? Nu prea le vedeam rostul, în mintea mea de copil... Doar un crin, crescut mereu în acelaşi loc, lângă tulpina unui măr bătrân, mă fermeca atunci când înflorea. Un parfum magic se răspândea în jurul lui şi deseori eram murdar pe nas de un praf galben, pentru că nu mă puteam abţine să nu mă apropii de cupele lui albe pline cu nectar. Când dispăreau cupele, mi se părea că planta se face mică şi urâtă. Din ea rămâneau numai nişte frunze!  
 
Apoi, de jur-împrejurul caldarâmului, ca o ţesătură fină pe margini de ie, tufele de trandafiri de toate culorile explodau uneori, aducând şi ei o bogăţie olfactivă în aerul din curte. Cel mai simpatic pentru mine era unul care crescuse ca un boschete şi despre care mama îmi spusese la un moment dat că este de dulceaţă. Trandafir de dulceaţă! Mi se părea că sună atât de frumos. Îi dădeam târcoale şi, într-o perioadă, cred că mă aşteptam chiar să facă dulceaţă. Mă închipuiam ca un urs la miere, dar am fost dezamăgit când din mugurii ăia mulţi şi deşi n-au ieşit decât boboci roz, mici şi ei, dar teribil de aromaţi. Mestecasem câteva petale, dar nu mi se păruse deloc că e vreo mare dulceaţă. Abia într-un an m-am dumirit, când mama, pentru că avea ceva provizii de zahăr, (Doamne!, cât de preţioase erau pungile alea pătrăţoase şi tari ca piatra!) a adunat într-un şorţ toată floarea boschetelui ţepos şi a pus-o într-o oală mare. Am asistat curios la toate etapele şi mi se părea complicat. Când am gustat din pasta aceea călduţă, dulce-amăruie, parfumul plantei îl simţeam parcă printr-un miracol în gura mea.  
 
Tot la marginea caldarâmului, alungate parcă de pietrele care îşi făceau loc politicos una alteia, în capul unor tije lungi şi verzi, acoperite cu frunze mai spre rădăcină, muguri lunguieţi ca nişte măciulii se aplecau uşor sub propria lor greutate. Aşteptau sfioşi înserarea şi atunci se deschideau obraznici, ca nişte trompete albe. În aerul opac pompau parfumul lor amărui şi întunericul, pentru mine, mirosea a regina nopţii! Era floarea pe care părinţii o aduceau din propria lor copilărie. La Perşunari tufele de regina nopţii creşteau în faţa gardurilor dărăpănate, printre şanţuri şi bolovani şi parcă aveau menirea să astupe urâtul de pe pământ ziua şi să îmbuneze duhurile rele noaptea.  
 
Regina reginelor era însă o muşcată gigantică pe care tata o iubea ca pe ochii din cap. Creştea în grădiniţa din faţa casei, cumva în dreptul ferestrei lui. Acum îmi dau seama că Baronul dormea cu ea la cap! O ştia dincolo de zid, la doi paşi şi poate uneori se gândea la seva ei în nopţile în care se plângea că nu are somn. Avea o tulpină cam cât braţul meu de copil de groasă, din care explodau tot timpul flori roşii ca sângele. Când se apropia iarna, cu un adevărat ritual, bulbul imens era scos cu grijă din pământul de afară şi transferat într-o oală mare plină şi ea cu ţărână. Mă chinuia bătrânul cu floarea lui de mă umplea de ciudă! O căram apoi cu mare greutate în salon şi acolo devenea singurul nostru oaspete din iernile lungi şi geroase.  
 
Într-una din ierni, un frig năprasnic se lăsase peste lume. Amânam mereu momentul în care urma să ies de sub plapumă în răceala din cameră şi aşteptam, când puteam, până simţeam mirosul de gaz cu care tata aprindea focul. Multe discuţii fuseseră, că de ce nu folosesc ei soba de teracotă, dacă tot o avem? Mama nu pricepea! Dar Baronu nici nu voia să audă! I se părea că arde prea multe lemne! În fiecare iarnă ne încălzeam toţi la o plită mică de fontă, pe care se fierbea şi apă. De cum auzeam trosnitul flăcărilor, o iuţeală de metal ars se degaja subtil şi căldura începea să alunge din acele care înţepau în aer. În câteva minute era bine! Ce teracotă, domnule!, uite ce repede se făcea cald în casă! Din când în când, mai arunca un ciot peste jar şi frigul rămânea mofluz dincolo de pereţi! Numai că, mama ştia şi ea ce spune!, după ce trăgeam plăpumile groase peste noi la culcare, după jumătate de oră era rece în casă. Dar, aşa era tata, noi în soba de teracotă ţineam nişte reviste şi nişte ziare vechi!  
 
Numai că iarna aceea fusese mai aspră. Intrase pe sub uşi şi prin toate crăpăturile şi îşi făcuse culcuş la noi în salonul care nu era încălzit niciodată. Îmi era şi frică să mă apropii de uşa care dădea înspre el. Mi se părea că dacă aş deschide-o, m-aş trezi dintr-odată direct la Polul Nord. Baronu făcea economie la orice şi amâna cât putea momentul în care trebuia să ardă lemne! Erau scumpe, domnule! Aveam în magazie rezerve pe cinci ani, aşezate fiecare pe anul ei, să fie cât mai uscate, şi el tot preţuia fiecare ciot.  
 
Şi muşcata a murit!  
 
Frigul i-a pietrificat inima în ţărâna din oală şi a stins toate florile care ar mai fi putut să explodeze în aerul călduţ de primăvară.  
 
Bătrânul a fost distrus. A păstrat toată iarna cadavrul în casă şi abia când toate reveniseră la viaţă m-a stresat să o scoatem afară. Într-un fel, jubilam! Na, Baroane, flori!  
 
Tata a fost mai trist primăvara aia şi parcă şi mie locul din faţa casei, rămas dintr-odată pustiu, mi se părea urât, ca un mormânt.  
 
Dar, niciodată, acolo n-a mai fost pusă vreo floare...  
 
....  
 
Mă uitam pe lista celor admişi. Sufletul stătea gata să-mi iasă din piept şi să se ridice cât mai sus, de unde să cuprindă întreg universul: de la rădăcina salcâmilor înfloriţi în curtea găinilor, ocolind pieptul de bronz al zimbrului din Haţeg, trecând peste acoperişurile înclinate către cer ale cabanei de munte (unde soldaţi mititei ţin visele în cutii de lemn), ajungând apoi peste tentaculele caracatiţei de beton a oraşului şi oprindu-se stingher în antenele din vârful Casei Presei, în aşa fel încât să vadă înaintea mea rezultatele afişate pe geamul murdar. M-aş fi înghesuit ca să fiu cât mai aproape, dar nu aveam atâta putere. Zarurile fuseseră aruncate...  
 
Mă prezentasem cu inima cât un purice în dimineaţa primei probe. Eram la doi paşi, doar ieşisem din căminul de nefamilişti şi intrasem în curtea invadată de părinţi. Atâta lume adunată mi se părea că aduce sevă în spaţiul acela în care nu se întâmplase niciodată nimic, de când sosisem eu prima oară trecând liniile de cale ferată cu valiza de vinilin în mână. Vedeam chipuri noi!, asta mă emoţiona cu adevărat şi o voce dinlăuntru mă ţinea permanent în alertă, să rămân concentrat şi să nu mă las risipit în detalii.  
 
Abia în faţa foii albe de hârtie mă liniştisem cu adevărat. Eram într-o sală de clasă, aşezat singur într-o bancă, printre atâtea fete frumoase preocupate de viitor. Şi nici măcar nu eram atât de mulţi ca la admiterea la drept! Cred că în şirul din capul meu stăteau acum aliniate doar vreo cinci zâne bune şi apoi urmam eu, balaurul cu şapte capete în stare să le înghită pe toate dintr-o suflare!  
 
Îl căutasem cu privirea pe Nicu încă de la început, dar, în mod ciudat, părea că dispăruse de pe faţa pămânului. Nu mai ştiam nimic de el de când părăsise brusc camera căminului, fără nicio explicaţie. Mi se părea că nu existase niciodată. Dacă fusese doar un înger trimis de Dumnezeu să îmi deschidă ochii printre muritori!?  
 
Intrasem într-o transă magică şi nici nu ştiu ce am făcut cele câteva zile în care timpul nu mai avea scurgere. Nu cred că am ieşit dintre pereţii de beton în care plutea uşor un iz de săpun şi urină, de mâncare gătită şi vise speriate. Mă închisesem între caiete şi gânduri, între speranţe şi disperare.  
 
....  
 
Alina se îmbrăca mereu în alb. Avea pantaloni albi, bluze albe, fuste albe şi mi se păra că e o culoare care i se potriveşte. Eu m-aş fi ferit să port culori deschise, negrul mi se insinua de la buza unghiilor tăiate din carne până la culoarea salopetei ca o piele de drac. N-aş fi ştiut în veci să fiu atât de curat ca sufletul ei... În ochii ei verzi mi se părea că zăresc Paradisul. Lângă ea mă topeam într-o simţire păstoasă alb-verzuie şi acopeream, ca şi cum aş fi fost întins cu o bidinea, tot urâtul lumii. (va urma)  
 
Referinţă Bibliografică:
Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară - XXVII / Ion Mihaiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3577, Anul X, 16 octombrie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Ion Mihaiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Mihaiu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!