CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară - XXIII
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Când eşti mic, mic de tot, o nevoie vitală pentru existenţă este să afli cu adevărat cine-i ăla mare. Să ştii cum să te raportezi la o adică, să nu nimereşti cumva, absolut din întâmplare, sub talpa lui gigantică. Şi asta era foarte complicat pentru noi, pletoşii pletoşilor, bibanii de uscat cu uniforme kaki şi cuc la bonetă. Era complicat pentru că, în principiu, toţi erau mai marii noştri! Orice soldat care avea câteva luni de armată la activ îşi aroga un aer superior, dar vag inofensiv, erau apoi gradaţii, răi ca nişte vulpi scăpate în curtea cu găini, care se simţeau datori să urle din principiu şi să aplice comanda Culcat! după fiecare alte trei ordine răstite, deasupra lor creşteau tan-majorii, un fel de curcani umflaţi, cu chipiu pe creştet, de care era foarte bine să te fereşti, peste ei pluteau câţiva ofiţeri superiori, care mie mi se părea că merg nepăsători fix pe deasupra ţestelor noastre, fără să le atingă şi, în sfârşit, peste toţi, ca un balon umfalt plutind prin atmosferă, colonelul cu părul alb şi voce gravă. Un loc aparte în ierarhia asta îl aveau doi oameni, după cum mi-am dat seama cu timpul, locotenentul-major Arghire, de care ştiau de frică toţi curcanii cu chipiu (că mă umlpea fericirea când îi vedeam şi pe ei cum tremură sub talpa altuia, mama lor de APV-işti!) şi CI-stul. CI-stul părea să fie încărcat cu un fel de magie neagră pe sub manta, cel puţin o sabie laser trebuie să poarte la centură!, pentru că apropierea lui înmuia tablele de pe umerii tan-majorlior şi le ascuţea vocea în înflexiuni mieroase. Până şi Turcin, cu burta lui mare ţinută de diagonală şi chipiul ridicat pe creştet, părea un copil scos la lecţie. Ochii lui priveau fix înainte, fără expresie, într-o atitudine umilă şi serviabilă din care nu l-ai mai fi ghicit pe eroul care tuna cu vocea lui piţigăiată către soldatul neinstruit: Cine sunt eu!?  
 
...  
 
Uneori mă gândeam, proptit printre lemnele din curtea găinilor cu vreo carte în mână, că undeva în lume, chiar în lipa aceea trebuie să respire undeva pe pământ cea care îmi e sortită. Cum râde ea?, cum e chipul ei?, știe ea că eu exist? Mă scuturam cuprins de speranță și neîmplinire. Eu trebuia să fac un pas înspre ea! Din patul meu din cubul de beton, peste liniile ruginite de cale ferată pe care nu mai trecea niciun tren, rănit în coaste de antenele și ascuțișurile clădrii mărginind orașul așezat ca o meduză, din înălțimea cerului spre care mă ridicam ca un balon cu o valiză legată de picior, o vedeam clar, o plăsmuire de cuvinte așezate pe un caiet, nutrind speranța unui trup.  
Îmi făcea bine singurătatea dinaintea examenului. Intimitatea cu gândurile mă liniștise pe dinlăuntru și făcea ca regulile atât de stricte ale limbii române să înceapă sa aibă un sens. Cărticica de analize gramaticale se umpluse de cuvinte subliniate și de însemnări direct pe fila imprimată. La literatură, ca de obicei, nu îmi făceam mari probleme, mă descurcam din principiu!  
 
...  
 
Emi avea o soră. Era ca și cum muza poeziei avea o soră.... Era mai mare cu cel puțin un an deacât noi toți și mi se părea puțin stranie prezența ei în balansoarul pe care cu greu acceptasem, înspre partea lui Horațiu, insinuarea ochilor verzi de peste care o șuviță rebelă de păr trebuia mereu dată la o parte.... Mi-era dragă sora lui Emi pentru că aproape în mod firesc ea se așezase lângă mine și balansul devenea mai alert, echilibrat cumva pe dinlăuntru cu lumina ochilor ei veseli, a râsului cristalin revărsat din tot sufletul. Citise tot ce scrisesem în Caietul albastru și asta o făcea parte din vise. Simțeam că își dorea să se joace cu noi și inima îmi creștea când îi zăream pieptul umflând sarafanul belumarin. Era mică de statură și foarte vioaie. Un singur lucru mă umbrea și îmi producea stângăcie în mișcări, gândul că ea avea să termine foarte curând liceul și avea să înceapă o poveste nouă, de viață, pe când noi, ca niște copii, aveam să rămânem prizonieri în uniformele noastre încă mult timp....  
 
...  
 
Chioru avea un fel aparte de a răsti comenzile. Puțin afectat și superior, dar și disprețuitor în același timp. Reușea cumva să transmită prin fiecare inflexiune ideea: vedeți voi, mă bibanilor, eu sunt deasupra voastră și fac ce vreau eu! Altfel, mie mi se păruse de la început un băiat de treabă. Îmi închipuiam că dacă n-ar fi avut nenorocitele alea de trese pe umeri, totul ar fi fost normal. Mă obișnuiam destul de greu cu ideea că totul se datora unui nenorocit de regulament, de care trebuia să ne fie frică la toți. Bă, trebuie să asculați tot ce zic eu, că altfel aplic regulamentul!, cam asta spuneau și gradații și o parte din tan-majori. O să vă futem regulamentar!, îmi cer scuze de expresie! Atunci însă îmi închipuiam că undeva stă scris cu litere de aur chiar așa: soldatul neinstruit se află la mila inițiaților și dacă nu se execută întocmai și la timp cam tot ce dorește superiorul, păi!, atunci să vezi probleme!  
Partea bună mi se părea că, indiferent de câte regulamente funcționeau prin cazarma aia, exista o regulă de bază, că noaptea toată lumea doarme. E adevărat, puteai avea ghinionul unor plantoane, sau alarme!, dar odată ajuns sub pătură, salteaua devenea una cu șira spinării, pantalonii strecurați strategic sub cearșaf prindeau o dungă vagă și gândurile toate erau ale tale.... Somnul venea ca o alinare peste o rană vie...  
Într-o dimineață de duminică, încă neobișnuiți cu subtilitățile regulamentare și încă speriați de ideea că am depus jurământul și am cam sfeclit-o!, Chiorean intră în dormitorul nostru cu o cămașă militară în mână. Poate întâmplarea, poate vreo pată care i se pusese pe Mihai, prietenul meu prahovean, a făcut să-i arunce lui cămașa pe care o adusese și să-i spună disprețuitor, dar și poruncitor:  
- Vezi să fie lună până diseară!  
Prieneul meu înmărmurise în poziția în care se afla și până să aibe vreo expresie pe chip, caporalul și dispăruse. În urma lui a ridicat ușor mâna dreaptă la care un bandaj alb-gălbui îmbrăca degetul mare ca la o mumie. O unghie i se infectase și un tratament cu rivanol, panaceu universal în cazarma noastră!, i se aplicase la infimerie. Toată viața mea de până atunci nu auzisem cuvântul RIVANOL. Mama folosea spirt acasă, dacă voia să dezinfecteze ceva. Turna direct pe juliturile mele de la genunchi și nu pricepeam de ce naiba ustura așa de tare. O fi avut în el esență de ardei iute? Apoi, când mă durea capul îmi dădea alvocalmin, iar dacă aveam temperatură primeam piramidon. Cam astea erau tratamentele de care beneficiasem toată copilăria....  
Mihai stătea trist pe marginea patului și se uita la cămașa lui Chiorean. Probabil se gândea el cum să facă să o spele fără să strice bandajul de la mână și un impuls camaraderesc m-a împins dintr-o dată către el.  
- Lasă, Mihai, că o spăl eu...  
Și n-am acceptat nici un refuz. Nu că eram vreun priceput în ale curățeniei, dar mă înduioșa soarta tristă a camaradului meu care avea și o soră. Așa că am pus-o într-o chiuvetă din spălătorul comun, împreună cu ciorapii mei (pe vremea aia încă nu făcusem rost de șapte perechi, aveam doar două, dar tot duminica îi spălam...). Instinctul îmi spunea că dacă îi las mai mult să stea în apă aveau să fie și mai curați. După un timp, am scos cămașa din apa neagră, am dat-o bine cu săpunul fără miros cu care ne și spălam, și am mototolit-o bine, bine, până a început să facă spume. Apoi am trecut la ciorapi. La naiba!, cam așa făceam toți, că nu inventasem eu nimic. Am limpezit cum am putut mai bine și am stors cu toate puterile. Eram foarte mulțumit. I-am dat cămașa lui Mihai, să o pună el la uscat și să i-o dea chiorului.  
Treaba e că, mai spre seară, tocmai când până și celebrul Regulament prevedea că bibanii au și ei program de voie, dând ușa dormitorului cu putere de perete intră caporalul cu o falcă în cer și cu una în pământ:  
- Bibanilooooor! Voi vă bateți joc de mine!  
Toată lumea încremenise. Acuzația era foartă gravă și mai avea și o notă personală.  
- Așa se spală mă o cămașă? Uite! La guler e neagră! E neagră, bă!  
Se proptise în fața lui Mihai și urla la el băgându-i nenorocita de cămașă în ochi. Sistemul de autoprotecție al colegului meu cred că adoptase strategia chinuitului fără vină, că avea mereu o față tristă și ușor gânditoare. A ridicat încet, încet, mâna cu bandajul și a articulat cu o voce de om sfârșit:  
- Permiteți să raportez! Nu am spălat-o eu!  
Chioru a rămas peplex!  
- Cine a spălat, mă, cămașa asta!?, a urlat ridicând bucata de pânză în sus cu brațul, ca pe un trofeu.  
- Permiteți să raportez, eu!  
Mă ridicasem de pe saltea și stăteam în poziție de drepți printre paturi, ca toți ceilalți. S-a uitat la mine cu niște ochi tulburi, de parcă atunci mă vedea prima oară în viața lui și nu!, nu arătam tocmai bine...  
De undeva din spatele ochilor camaradului meu, ochii surorii lui așteptând un cavaler înaripat să o răpească mă priveau cu tandrețe.... (va urma)  
 
Referinţă Bibliografică:
Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară - XXIII / Ion Mihaiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3369, Anul X, 22 martie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Ion Mihaiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Mihaiu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!