CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară - partea a XI-a
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Drumul către unitate a fost neaşteptat de lung. Crezusem că am ajuns când am zărit marginea oraşului pe ferastra autobuzului. Nu aveam nicio noţiune despre cum arată o cazarmă şi imaginaţia plăsmuia un cub uriaş într-o curte gigantică. Mă aşteptam să dau cu ochii de garduri înalte de fier, de câini de pază, de soldaţi cu armele la piept, agitaţie, în sfârşit, cam ce mai văzusem eu la televizor despre lagăre. 
  
Am plecat din parc însoţind un soldat cu nişte trese galbene pe umăr. Doar eu eram din unitatea lui, după ce a consultat ordinele de încorporare. Lumea se tot micşora. Din ce în ce mai puţini oameni păreau să aibe aceeaşi soartă cu mine. Dintr-un tren în care tinerii luau forma spaţiului în care erau înghesuiţi, dintr-o gară ca un furnicar în care se vânturau valize de lemn, dintr-un oraş imens adormit în culcuşurile lui de beton din miez de noapte, iată, rămâneam singur! Cubul începea şi el să fie mai mic, parcă nici gardurile înalte nu-şi mai aveau rostul! 
  
- Mergem să-i luăm şi pe colegii tăi! Cred că eşti printre ultimii veniţi! 
  
Informaţiile date peste umăr din mers m-au liniştit. Da, aveam şi eu colegi, ce naiba! Doar că nu-i întâlnisem! 
  
La parterul unui bloc banal, după ce am rătăcit pe câteva străduţe străine, aştepta un grupuleţ de băieţi plictisiţi, pestriţ în felul lui. Fiecare era îmbrăcat în alt fel, era tuns diferit, avea chip cu trăsături proprii, înălţimi diferite, gânduri diferite, doar valizele păreau să semene între ele. I-am privit cu căldură, ei erau tovarăşii mei! Destinul ne aducea pe toţi pe fundul aceleaşi farfurii din creierii munţilor! 
  
Ordinul de încolonare ni se părea deja firesc, îl mai auzisem noi! Doi câte doi ne-am înşirat unii în spatele altora şi ...la drum! După ce am lăsat în urmă ultimele blocuri începuse să mi se pară iar puţin ciudat. Eu din nou crezusem că am ajuns la capătul expediţiei când îi văzusem pe ceilalţi. Nu puteam fi decât prin preajma curţii imense în care aveam să agităm armele cât de curând, nu!? Nimeni nu dădea nicio explicaţie. Eram doar plăcut surprins să aflu că cel de lângă mine era şi el din Prahova. Nu-mi era total străin, iată, veneam din acelaşi judeţ. Avea şi o prietenă care îl aşteapta (deşi el îi spusese că nu-i cere sacrificii!), voia să lucreze într-un hotel din zona lui (că era din Breaza), se pregătea pentru facultate (că avea să treacă repede şi armata asta!), numai mie îmi era doar foame... O foame care se hrănea cu gândurile, cu sunetele, cu imaginile din jur, absorbind totul într-o incapacitate de a spune ceva. Tăceam şi colegul meu vorbea calm, aşezat, privindu-mă prietenos cu faţa lui de vedetă de cinema. 
  
Unde dracu mergem!? Intrasem pe nişte drumuri desfundate printre holde de porumb. Soarele ne împingea de la spate şi se juca cu firele de praf care se ridicau din pietrişul de sub tălpi. Pădurile ne înconjurau din depărtare şi păreau să ne arate drumul cel bun. Tot înainte!, ne dăm la o parte din calea voastră, doar dacă mergeţi tot înainte!, strigau coamele lor adunate unele în altele. 
  
Îmi aduceam aminte de tata şi de cizmele lui. Ştiam din poze că purta cizme înalte până la genunchi, îmbrăcat în uniforma de miliţian, cu o diagonală trecută peste burta lui mare. Ce rost avea diagonala aia? Îi ţinea burta să nu cadă? Se plângea că picioarele i se umflau, de nu mai putea să le scoată din capcana de piele lustruită. Mergea mult, mult, şi picioarele se tot umflau... 
  
După fiecare cotitură a drumului speram să văd limanul... Cubul de beton parcă nu mai avea rost, o baracă, ceva, orice, numai să ne oprim! 
  
... 
  
Eram obişnuit ca ceea ce lucrez azi, mâine să trebuiască să refac! Mă simţeam captiv în legenda Meşetrului Manole şi culmea, n-aveam nici vreo Ană, bună de zidit! Piesele mele erau, evident, respinse la controlul de calitate cu tot felul de observaţii, că nu ştiu ce cotă nu are atâţia microni, că rugozitatea nu e în standard, că filetul interior nu are nu ştiu ce paşi, tot aşa... Osciorul la care trudisem două zile era normat pentru patru ore şi trebuia să o iau de la capăt... Dar cui îi păsa! Ştiam deja că dimineaţa voi găsi pe masa de lângă strung rodul trudei mele din zilele de dinainte! Nici nu-l mai deranjam pe maistru să îmi dea alte cazne! Rectificam cu mare atenţie, încercam să evaluez de unde am erorile, îmi ocupam mintea cu lucruri atât de mărunte în timp ce natura înflorea în jurul meu. Venise vara şi gardul pe lângă care ajungeam la fabrică dinspre căminul de nefamilişti era parfumat. Simţeam că sufletul pluteşte peste deasupra lucrurilor şi eu mă agăţam de fiare, mă lăsam cuprins de menghine, găurit de şpirale ascuţite. 
  
Îmi era teamă de examenul pentru care mă pregăteam. La Drept se înscriau totdeauna foarte mulţi, ştiam din experienţă! Culmea era că mă simţeam ameninţat tocmai de fetele pe care nu le vedem deloc şi care, precis, toceau de rupeau pământul... Învârteam îndârjit ghidajele maşinăriei din reflex, în timp ce gândul era în faţa clădirii cu intrarea de templu roman care mă scuipase afară cu o vară înainte. 
  
Se alesese praful de planul meu de pregătire din armată. Şase luni nici nu atinsesem vreo carte, din grămada inutilă de pe fundul valizei. Era suficient totuşi să le văd din când în când, să ştiu că sunt acolo. Îi scrisesem chiar un text lung unui profesor care anunţa într-un ziar vechi că face pregătiri pentru admitere la facultatea de drept. 
  
Profesor universitar, pregătesc pentru admitere! 
  
Da, voiam şi eu, doar că eram puţin ocupat să servesc patria! Cum aveam să scap din pădurile Haţegului, aveam să îl caut negreşit, e de acord? Spre surprinderea mea am primit răspuns. Da, îmi ura succes şi puteam să îl caut când voi dori! Cât de uşurat m-am simţit! Trăiam sufleteşte prin scrisori! Ele erau legătura mea cu restul lumii, prin ele respiram şi hrăneam mintea cu substanţă. Aş fi corespondat cu Dumnezeu, dacă-i ştiam adresa! 
  
Ajuns în Bucureşti în haine civile, bâjbâind pe drumul către apartamentul fratelui meu, în cap nu frământam decât obsesia că trebuie să îl caut pe maestru, că el mă aşteaptă! Mi-am tras sufletul o zi, m-am lăsat felicitat, că o făcusem şi p-asta! şi, fără să spun la nimeni, am început să caut prin oraşul cenuşiu şi îngheţat la sfârşit de ianuarie 1989 drumul către lumină. Orientarea mea era la fel strâmbă ca întodeauna. Dacă m-aş fi învârtit în cerc şi tot mi s-ar fi părut că văd mereu locuri noi! Mai în sus, mai la vale, m-am apropiat de un părculeţ încremenit în zăpadă. Acolo mă ducea adresa. Am sunat la o poartă de plasă împletită, groasă, vopsită verde. N-a răspuns nimeni! Am insistat, tot fără să primesc răspuns! Nimic! Nici nu ştiam prea bine ce o să spun, dacă mi s-ar fi deschis. Cred că voiam doar să văd un chip de om, pe cineva care să îmi spună atât: va fi bine! Învaţă asta şi asta şi drumurile îţi vor fi deschise! ...Venisem să iau lumină! 
  
Am plecat într-un târziu rătăcind pe străzi pustii, pe lângă vitrinele goale ale magazinelor de la parter. Mă feream de tramvaie şi troleibuze, cine ştia unde duc drumurile lor?! Mi-era şi frig! Aveam pe mine hainele cu care plecasem în toamna lui 87 către creierii munţilor. Geaca maro de fâş pe care o purtasem în serile în care mă întorceam de la liceu se lipea acum uşor, uşor, de oase. Lumea părea la fel, doar eu mă schimbasem! 
  
... 
  
Ajuns la Teişani, încercasem să învăţ după mintea şi puterile mele. Mă lipsisem de îndrumător! Dar, pe lângă gerul din casă, tata sufla crivăţ în suflet. Ce şcoală!? Cine mă ţinea pe mine în facultate!? Trebuia să câştig bani! 
  
Când m-am ambiţionat şi am venit totuşi în Bucureşti spre miezul verii, cu primul tren, hotărât să îmi depun dosarul la Drept, mulţimea fetelor care aşteptau la coadă pe holul întunecat al clădirii cu statui şi coloane ionice m-a uimit. Toate erau frumoase! Pe toate le-aş fi primit la mine în suflet! Le priveam cu ochii soldatului care se stingea din carnea mea şi tânărul dornic de viaţă îi lua locul. După câteva ore de aşteptare, mi s-a părut o mare realizare că am reuşit să mă înscriu! Primisem o legitimaţie şi asta îmi dădea curaj, da!, oficial eram pe drumul cel bun! Uite, aici nu te întreba nimeni dacă eşti premiat la Cântarea României, te lăsau măcar să-ţi încerci norocul! 
  
Îi cerusem lui Boc câteva zile de concediu, fără să-i spun din ce motiv. Nu prea aveam dreptul, dar ce mai conta prezenţa mea exilată şi aşa în tura de noapte! A desfiinţat schimbul trei, l-a chemat pe Daniel de dimineaţă şi mi-a dat o săptămână liberă! Pe Baronul îl ameţisem că plec câteva zile la Adi, să mă odihnesc! Refugiat în oraş, am tocit şi eu cât am putut, urmărit de imaginea pe care mi-o crease mama demult, când îmi spusese ca o constatare: 
  
- Îngraşi şi tu porcul în ajunul Crăciunului! 
  
Cincisprezece pe un loc!, îmi suna trist în cap cifra pe care o auzisem în gura cuiva în preajma facultăţii. Vedeam paisprezece fete şi pe mine, ultimul în rând, înşiraţi ca să fie ales numai unul. Îmi umflam pieptul, să par mai important, dar, hăt!, m-am trezit pe la jumătatea şirului. M-am căutat îndelung pe listele cu admişi, căci aici nu erau decât vreo câteva pagini, pe când la respinşi erau vreo cinci pereţi! La un moment dat nici nu mai eram atent la numele meu, mă interesa doar câţi băieţi se strecuraseă printre norocoşi. Puţini, dar erau şi norocoşi! Eram trist! Nu ştiam cum să privesc lucrurile, să mă uit la jumătatea care era sub mine, sau în sus, către sfertul care mă despărţea de ultimul admis? 
  
Clar! La anul aveam să dau lovitura! 
  
Apăsam manetele şi butoanele cu ciudă, îmbrăcat în pielea cenuşie a salopetei. Câştigam mai puţini bani la Bucureşti decât reuşisem să încasez sub regimul lui Boc, la fabrica de bombe!, îmi digeram singurătatea într-un cămin azvârlit de oraş peste calea ferată din spatele Casei Presei, cheltuiam văzând cu ochii economiile copilăriei, dar eram aici, aproape de visele mele! 
  
... 
  
Tocmai când renunţasem să-mi mai închipui că următoarea cotitură a drumului ne va alinia în faţa cubului imens de beton, drumul prăfuit a lăsat să se vadă într-o despicătură a pădurii silueta zveltă a unei clădiri care nu avea nimic fioros în ea. Două acoperişuri înclinate se uneau către cer, unul sub protecţia celuilalt, şi ferestre din loc în loc erau aliniate unele sub altele în zidurile cupinse la bază cu brâu de piatră. Părea o cabană de munte, un loc în care te-ai fi retras ostenit cu rucsacul în spate. Eram neîncrezător. N-avea cum să fie aia cazarma! Probabil că mai aveam de mers! 
  
Comentariile colegilor păreau să contrazică totuşi impresia mea. Gradatul în uniformă care era în frunte ne-a încurajat: 
  
- Hai, mişcare, veselie! Mai e puţin! 
  
Era clar! Îmi făcusem atâtea griji degeaba! Armata nu părea să fie un loc chiar aşa de grosolan. Aveam să fac mişcare, să respir aerul curat, să mă las mângâiat de soarele călduţ, să mă împrietenesc cu atâţia băieţi de vârsta mea! Cât de rău poate fi într-o cabană la munte!? Mă destinsesem puţin şi nici foame nu-mi mai era, o căldură se ridica în piept peste oboseală şi alte senzaţii şi adăuga vigoare paşilor elastici. 
  
Pădurea venea spre noi pe măsură ce înaintam. Ai mei sunteţi!, râdea prin coamele copacilor adunate unele în altele! Ghearele care legănau semne prieteneşti se opreau însă brusc într-o poartă de metal, din care dincolo pornea o limbă de beton. O ţesătură de plasă ghimpată se avânta obraznic în stânga şi în dreapta către trupul verde, părând să spună hotărât: până aici! Gardul descria un contur uriaş, necuprins de privire. Dispărea printre copaci în sus după reguli neştiute. 
  
La vreo sută de metri de intrarea în cazarmă, tolănit pe iarba verde în umbra pădurii care nu îndrăznea să mai înainteze, un om gol de la brâu în sus se uita plictisit la noi. Se sprijinea într-un cot şi ne priva cu ochi de evaluator. 
  
- Să trăiţi! I-am adus! 
  
M-a uimit felul protocolar în care soldatul a salutat bărbatul dezbrăcat şi tonul scurt şi precis cu care îi vorbise. Ne oprisem în faţa lui, la o comandă scurtă, neaşteptată: 
  
- Pluton, stai! 
  
Nu eram noi atenţi, dar toţi am presupus că trebuia să ne oprim! 
  
- Balaurilor! Bine aţi venit! Omul ne vorbea în timp ce îmbrăca moale o cămaşă kaki, cu însemne roşii pe ea. Două table argintii îi sclipeau agăţate pe urechile din dreptul umerilor. Când şi-a pus pe cap şi chipiul cu dungă roşie de jur împrejur, cred că ne-am dat toţi seama că avem de-a face cu un om important. 
  
- Balaurilor, rostea cuvintele blajin, prietenesc şi chiar avea ceva din aspectul generic al unui tată, cu părul puţin grizonat şi privirea aşezată, eu sunt comandantul vostru! De mine ascultaţi! Vă ia mama dracului, dacă nu respectaţi ordinele! Înainteee, marş! 
  
Dincolo de poartă limba întinsă de beton ne ducea către o gură mare deschisă. În lungul ei stâlpi de electricitate se înălţau ca nişte dinţi ascuţiţi şi când am ajuns mititei şi stingheri pe platoul pustiu din faţa zidurilor, cabana de munte nu mi se mai părea chiar aşa de prietenoasă! 
  
... 
  
Simţeam că lucrurile încep să se schimbe în jurul meu, că se lepăda pielea care înghesuise toate oasele până atunci la un loc într-un trup diform, uscat şi fără speranţe. Îmi aminteam gândurile de copil căruia nu i se hrănea imaginaţia. Oare ce se va întâmpla când va muri Ceauşescu? În locul ecranelor televizoarelor vom avea o gaură neagră? Vom plânge de dimineaţa până seara? Şi cât timp!? Se vor mai da vreodată desene animate? Asta era îndoiala mea cea mai mare! 
  
Dacă eram supărat de ceva pe tovarăşu, la o vârstă aşa fragedă, era pentru că existau prea puţine emisiuni pentru copii. Aşteptam vara cu nerăbdare şi bucurie doar pentru Ecran de vacanţă, de două ori pe săptămână! Duminicile o urmăream cu sufletul la gură pe Viorica Bucur, şi abia aşteptam să termine ce-o avea ea de zis, să înceapă desenele! Mi se părea că aşa trebuie, că cineva vorbeşte înainte şi abia după aia ne uităm! Îmi era totuşi mai simpatică, după ce, într-o zi, mama mi-a spus că Viorica e o verişoară a ei, că e fata lui unchiu nu ştiu care (pe bunicul cu mustăți de cotoi îl chema tot Bucur)! Ciudate mai erau şi legăturile astea de sânge, iată!, eram rudă cu desenele animate, şi tot degeaba! 
  
Oraşul dădea semne de dezmorţire după Revoluţie. Nu eram cea mai avizată persoană să constat astfel de lucruri, dar vedeam că, de exemplu, la cofetărie apăruseră sucuri la dozatoare, că prin vitrinele magazinelor alimentare mai găseai ciocolată, că rulau filme americane la cinematografe, că ici-colo se deschidea câte o pizzerie... Ce nu pricepeam eu era de ce preţurile aveau tendinţa să crească... Câştigam abia jumătate din salariul de bază la Mecanică Poligrafică şi după prima lună la cămin eram deja sătul de ciorbe şi pâine uscată. Colindam oraşul pe traseele bine stabilite şi înregistram pe retină schimbările mici care mai apăreau. Luam autobuzul şi coboram fix la capăt, în Piaţa Romană. Singurul drum pe care îl făceam fără emoţii. Mă fascinau afişele filmelor, căscam ochii la vitrine, exploram puţin zona şi mă întorceam în lumea mică, la etajul unu din căminul de nefamilişti, atins dintr-o dată de revelaţia că banii pe care îi aveam eu în buzunar sunt ei ai mei, dar sunt cam puţini! Păstram carnetul de economii neatins, numai că-mi era din ce în ce mai greu să mă abţin. Din educaţia pe care o primisem de la Baronu banii nu erau ca să-i cheltui, ci ca să-i ai! Nu mă dumiream deloc. Simţeam că dintr-o dată substanţa viselor se subţiază, parcă nu mai erau chiar aşa de uşor realizabile ca odinioară. Mi se lipea burta de şira spunării şi eu tot cu capul în nori rămâneam. Nu trăiam ziua de azi, refuzam!, mintea mea se refugia în ziua maine, unde va fi mai bine! 
  
Începeam să îl înţeleg pe George. Da, el trăia în lumea reală. Strângea bani pentru o casă, avea o fată pentru care construia o curte, se pregătea pentru o familie. La ce i-ar fi trebuit altceva, ăsta era visul lui! Şi strângea sume frumoase din vânzarea revistelor pe care le fabrica în cameră. Câştiga într-o zi, cât încasasem eu după o lună de strungărie! Asta mă dezarma! 
  
Mă uitam la Nicu şi nu mai înţelegeam de ce e el aşa îndârjit. N-are frate nimeni nimic cu tine, îmi venea să-i zic, nu poţi să fii şi tu mai relaxat!? 
  
... 
  
Îl priveam pe Horaţiu cum îşi spăla picioarele într-un lighean cu apă rece. Venisem într-o fugă de la Bucureşti, dădusem repede pe acasă şi imediat mă cocoţasem pe urma viselor mele vechi, înşirate de-a lungul canalului cu dale de beton pe care plimbasem de atâtea ori corăbii de hârtie. Lăsasem grăbit în urmă şi şcoala, pitită după brazii înalţi din curtea omului misterios pe care nu îl văzusem niciodată. (Auzisem că trăieşte cineva acolo, în casa din fundul curţii cu copaci, că avea cărţi multe, multe, şi că îi plăcea să le împrumute celor pe care îi cunoştea. Ţinusem şi eu în mână într-o zi un volum din biblioteca lui, pe care îl găsisem la mama lui Tini, vecinul meu. Arăta ca şi cum abia atunci îl atingea mână de om, păstra în el ceva din spiritul casei care se învecina cu biserica şi cu şcoala, păstra îmbibată în hârtia tare şi puţin îngălbenită esenţa unei fantome. Aşa mi se păruse dintotdeauna, că lângă biserica satului locuieşte un spirit, că e pitit acolo şi priveşte babele care vin să se închine şi copii care ridică două degete.) 
  
După câteva curbe în sus zăream gardurile de lemn putrezit de la curtea lui Horaţiu. Şoseaua îşi urma sinusoida şi eu coboram câteva trepte până la peluza din faţa casei. Terasamentul drumului urca drept prin dreptul balconului, încât părea că pămâtul înghiţise în sine temelia zidurilor, când te uitai de sus. 
  
Stătea aplecat peste genunchi si cu palmele îşi mângâia degetele picioarelor. Pantalonii erau suflecaţi pînă spre genunchi. 
  
- Salut! 
  
Ochii lui mă priveau expresivi. Noi totdeauna continuam de acolo de unde rămăsesem, oricât de mult timp trecea. 
  
- Mă gândeam că sunt atâtea păduri în zonă. Ale cui or fi? 
  
- Ale lui Dumnezeu! 
  
Răspunsul meu venea firesc, cum ale cui or fi?, ce, oamenii au viaţă să crească o pădure? 
  
- Zic, pentru că tata spune că are nişte acte de la Arnăutu ăla bătrân, că avea pământuri şi pădure, până la comunişti. Vrea să le revendice. Sunt atâtea păduri! 
  
Păduri, pământuri.... Îmi erau atât de străine, ce aveau ele cu gândurile noastre? Puteau numai să se agaţe, iată, de picioare şi să nu te mai poţi spăla nici cu toată apa din lume. Clar, eu frământam altceva în cap... 
  
- Mă gândesc să nu mai dau la drept anul ăsta, poate mai încolo... Am auzit că se înfiinţează o şcoală postliceală chiar lângă mine, unde stau la Bucureşti... 
  
Ochii lui priveau înainte peste gardurile şi coamele caselor care se duceau unele în altele spre vale, dar păreau că mai degrabă văd înlăuntru. 
  
- Eu mă gândesc să fac şcoala de şoferi. Îmi rup picioarele pe coclauri. Nu mai merge, îmi trebuie maşină! 
  
Mă aşezasem chiar pe treptele de beton care duceau în veranda casei şi-l aşteptam să vină lângă mine. Copilăria noastră era şi ea pitită pe undeva, stătea zgribulită prin vreun ungher întunecos, aştepta acordurile muzicii lui Andrieş ca să se scuture de apăsarea oamenilor mari şi să dea fuga la balansoarul care începuse să ruginească. 
  
... 
  
Intraţi în gura balaurului, mi se părea că în jur sunt numai organele unui stomac gigantic. Dealurile împădurite ne încercuiau din toate părţile şi dincolo de marginea platoului, în dreapta cum stăteam cu faţa la cazarmă, peste un şanţ care mirosea ascuţit a nămol şi urină, copacii se înghesuiau aproape de noi, drepţi unii în alţii ca la comandă. În stânga era o clădire joasă cu uşi mari de metal şi lângă ea, vedeam parţial o curte interioară în care zăceau vehicule militare. În aleea lungă de beton care venea dinspre poartă se sprijinea panta unui deal cu iarbă şi buruieni ce urca abrupt către picioarele înfipte ale pădurii. Ciudat mi se părea că nu este agitaţie, că nu mai sunt şi alţi soldaţi. Nu ştiam atunci că o mulţime de ochi erau îndreptaţi asupra noastră. 
  
Aşteptam de o oră înşiraţi pe betonul alb, cu valizele la picioare, când am auzit zăngănitul porţii de metal care rămăsese în spate. Un alt grup de flăcăi venea vesel să ni se alăture şi dintre ei mi-a atras imediat atenţia unul care era ras în cap. Conturul ţestei de sub pielea albă întinsă direct pe os îi fura expresia feţei, parcă era un ou de găină căruia cineva îi desenase două puncte şi sub ele a mai tras o linie. Când s-au aliniat lângă noi am aflat imediat că sunt din Satu Mare. Noi eram prahovenii, vreo zece flăcăi bruneţi adunaţi de prin tot judeţul, arşi de soare şi cu părul la locul lui. Numai unul era mai mic şi blond. 
  
(va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară - partea a XI-a / Ion Mihaiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2718, Anul VIII, 10 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Mihaiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Mihaiu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!