CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară (partea a VI-a)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Piesele pe care le primeam în lucru la Bucureşti erau complexe şi normate astfel încât numai un priceput cu un strung foarte bine calibrat s-ar fi putut încadra în timpul prevăzut. Mi-au trebuit două săptămâni ca să înţeleg sistemul meşterului, felul cum împărţea el lucrările. Cineva gândise totul, probabil cu mult timp înainte chiar să vin eu pe lume. Existau repere foarte simple, pentru care se atribuia timp generos de execuţie. Cine primea astfel de chilipiruri reuşea să-şi tripleze orele plătite şi obţinea, evident, salariul pe măsură. Nu înţelegeam deloc subsolurile ascunse ale acest edificiu, cert este că eu eram în moţul lui, ca un vrăbioi pe antenele din vârful Casei Presei cu care ne învecinam. Nu primeam, în mod evident, decât ce refuzau ceilalţi şi asta cu oblăduirea bătrânelului în halat albastru.  
 
Cu un an înainte trăisem ceva asemănător.  
 
După reuşita mea întrevedere de la hotelul din Văleni cu omul de la fabrica de bombe, după câteva zile am aflat printr-un vecin care lucra acolo că mi s-a aprobat cererea şi că să mă prezint cu actele pentru angajare. Nu eram deloc fericit, eram doar uşurat la gândul că poate aşa o să mai am linişte cu Baronu, să îmi pot vedea şi eu de ale mele. Pentru că ale mele, nu erau, în mod evident, şi ale lui! Venit din armată, musai trebuia să am şi eu un rost, nu să pierd timpul cu Horaţiu!  
 
Totdeauna tata duşmănise prietenii cu care afla el că mă mai întâlnesc şi îmi interzicea în mod ferm să vin cu ei acasă. Toţi ştiau că Baronul e al dracului şi nimeni nu călca în curtea noastră cu caldarâm, nici picat cu ceară! Un vecin de-al meu, Mari, când voia să mă cheme, ca să nu intre în conflict deschis cu tata (care din curtea lui îşi permitea să te facă cum îi venea la gură, dacă se enerva, şi el era tot timpul nervos!) fluiera uşor pe lângă gard, ca şi cum trecea şi el aşa pe-acolo, în timp ce cu privirea mă căuta printre ţambre. Tata, când îl auzea îi sărea muştarul imediat:  
 
- Iar a venit, mă, ochiosul ăla al lui Pricop!? Ce tot caută p-aici!? Ideea era adică ce caută el pe uliţa noastră şi nu stă la mă-sa în curte!? Cum ar fi trebuit să fac şi eu! Dar semnalul era clar, Mari mă chema la joacă şi eu nu ştiam cum să fac să cer voie să plec. Of!  
 
Echipa domnului subinginer, la care am fost repartizat din prima, era mai aparte. Dar n-am înţeles niciodată de ce. În fabrică existau secţii mari, cu echipe mari, în care se vorbea că se câştigă foarte bine. Era celebră secţia de mecanică fină unde aveam eu să constat cu mare bucurie că lucrau o mulţime de fete frumoase, dulci în salopetele alea albastre ca nişte bombonele sclipitoare, cum atârna mama odinioară în pomul de iarnă. Numai noi eram în toată echipa câţiva bârzăuni, care ne mai şi plimbam de colo-colo prin toate halele, că nu aveam în mod clar un loc al nostru (probabil de aici aveam imaginea depreciativă depre subinginer). Şeful nostru era un tip de statură micuţă, al cărui chip părea mereu să spună: Face-ţi şi voi ce puteţi! Nu vedeţi câţi sunt deasupra mea!? În orice caz, dacă el i-ar fi venit pe undeva pe la brâu inginerului, figurat pe un perete de biserică, atunci Boc ar fi fost desenat în linii aspre mai spre genunchiul lui. Cam pe la glezna lui Boc s-ar fi observat o siluetă subţire de femeie ştearsă şi supusă, aia era nevastă-sa, iar mai jos, spre talpă, veneam noi, restul. Nişte puncte în salopete negre. Dacă cineva ar fi privit cu atenţie, ar fi observat că, totuşi, Mau era cu un cap mai mare!  
 
Boc era important pentru că era finul tovarăşului subinginer! Lucra cu nevastă-sa în tandem, pe principiul sănătos eu strunjesc, tu găureşti! Era mărunţel de statură, vioi şi cu spirit de glumă, foarte priceput şi ordonat. Apreciam mereu felul în care Boc îşi menţinea curăţenia la strung şi felul în care aşeza piesele executate. Avea o mulţime de scule curate, ascuţea perfect capetele vidia şi burghiele la polizor, era, cum s-ar zice, adaptat pentru mediul în care trăia. Naşul îi lăsase total în mână sarcinile echipei. Nici nu prea îl vedeam la faţă! Cu Boc trebuia să te ai bine! Şi nu era deloc un om rău. Avea chiar orgolii profesionale, îi plăcea să iasă lucru bun din mâna lui şi te dispreţuia pe faţă dacă vedea că eşti vreun nepriceput. Soţia lui era mai înaltă decât el şi slăbuţă. Nu prea o auzeam vorbind. Boc era tot timpul cu ochii pe ea şi-i dădea grijuliu sarcini, îi explica ce şi cum trebuie să facă, o ajuta imediat dacă nu se decurca. El vorbea şi în numele ei!  
 
Mau era strungar bătrân, deşi nu cred că avea mai mult de 45 de ani. Pielea de pe mâinile lui groase se întărise şi se înegrise de la mizeria în care lucra în fiecare zi. Când se pregătea să mănânce ceva, supremul act de îngrijire sanitară pe care îl făcea era să se spele iute la robinetul strungului cu nişte lichid de răcire îmbâxit cu uleiuri. Îşi freca mâinile puţin una de alta cu nişte gesturi graţioase, se ştergea cu o lavetă şi, gata, era pregătit de masă. Ce naiba!, n-avea să se murdărească oricum la loc?!  
 
Purta pe cap un fes jegos maroniu, n-am văzut să-l fi schimbat vreodată, şi asta îi dădea tot timpul un aer de somnoros. Poate contibuia la impresie si ochii lui puţin oblici, blajini şi cu reflexe verzui. Poate de aici, mă gândeam eu, l-or fi poreclit aşa, i-or fi spus că-i din neamu lui Mao şi după aia i-au sucit ultima literă. Dar n-am îndrăznit să îl întreb niciodată, deşi era prietenos. Cred că era mai priceput decât Boc în meserie, pentru că uneori era consultat, dacă putem să facem noi aia şi aia... Mau vorbea în fraze scurte, nu făcea el risipă de vorbe! Era flăcău bătrân, ce dracu!  
 
Cu adevărat nu se spăla decât când trebuia să plece. Se freca insistent cu săpun, dar niciodată, niciodată, pielea mâinilor lui nu devenea albă. Numai un aer de prospeţime îl învăluia discret şi da!, ai fi zis că parcă s-a mai trezit puţin!  
 
Mă primiseră în lumea lor fără focuri de artificii, dar simţisem un fel de prietenie caldă încă de la început! Ştiam că mă pot bizui pe ei la necaz, că pot primi o îndrumare.  
 
Acum era altfel. Un zid de nepăsare învăluia chipurile oamenilor şi nimeni, absolut nimeni nu ar fi observat dacă pur şi simplu dispăream de la strung într-o perdea de fum. Poate într-un târziu maistrul s-ar fi uitat prin gemuleţele lui şi ar fi zis:  
 
- Bă, nu era unul care chinuia o piesă la SN 500?  
 
....  
 
Într-una din zilele în care colindam peste liniile de cale ferată care pentru mine despărţeau acum oraşul în două: aici şi dincolo, am descoperit o minune, ceva care putea să aducă în sfârşit puţină sevă imaginaţiei mele. Lângă un hotel mare, pe care scria sus cu litere mari de plastic PARC, exista o grădină de vară cu acces de pe trotuar. Nu era nimic spectaculos acolo, vegetaţia crescuse neîngrijită peste tot, buruienile ajungeau până la brâu în anumite locuri, copăcei îşi făceau loc spre lumină din margini de garduri, dar mai în spate, în capătul unei potecuţe pe care eu o primeam cu dragoste, ca pe ceva ce venea direct din copilăria mea, ajungeai la o tribună în aer liber, pitită în spatele unui ecran mare de beton. Acolo se făceau proiecţii de filme de cum se însera. Cum soarele devenise prietenul nostru de ceva vreme, organizatorii şterseseră de praf mecanismele magice ale aparatelor de proiecţie şi dăduseră drumului primei afaceri de sezon de după Revoluţie. Filme noi, de care nu mai auzisem, umpleau betonul rece cu cioburi de vise, cu aventuri colorate, cu sunete ample care se rostogoleau peste crengile copacilor şi se pierdeau în bezna călduţă.  
 
Copilăria mea îşi hrănise fantasmele cu personajele de pe ecranul de pânză de la Căminul Cultural. Eram nelipsit în fiecare seară de sâmbătă şi duminică şi strângeam bani toată săptămâna. Şi acum ştiu cât costa un bilet, fix un leu şi douăzecişicinci de bani. Sumă importantă, pe care nu ajungeam să o strâng decât rugându-mă de tata cu lacrimi de crocodil. Niciodată Baronu nu era receptiv la rugăminţile mele, mai ales când era vorba de bani. Se mai înmuia mama uneori şi-i mai zicea şi ea:  
 
- Dă-i, mă, copilului bani de film!  
 
Dar cel mai adesea rugăminţile rămâneau fără răspuns. Tata îmi spunea sec că nu are! şi o ciudă nemăsurată mă cuprindea, la ce dracului mai era bună pensia aia a lui dacă nici pentru un film nu ajungea!? Dar într-o zi am făcut o mare descoperire. Pentru că mă obişnuisem să îl caut pe Bebe prin buzunare după obiecte miraculoase şi pentru că el venea din ce în ce mai rar pe acasă de la o vreme, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la pantalonii lui Baronu. Nu erau cei peticiţi pe care îi purta în fiecare zi, erau unii buni, cu care s-ar fi schimbat dacă trebuia să plece undeva. Îi purta foarte rar, dar ei stăteau pregătiţi tot timpul în cuierul de lângă patul lui. M-am apropiat cu o teamă imensă. Parcă le simţeam şi mirosul în timp ce mă apropiam. M-am asigurat de o mie de ori că tata e prin curte şi fluieră pe scaun la umbră, cum făcea el deseori, şi am băgat o mână tremurătoare în buzunar. O mulţime de monede stăteau acolo atârnând inutil în pânza pantalonului. Nu-mi vene să cred. Era o comoară! Atâtea tractoare şi răsărituri de soare se lăfăiau acolo şi el n-avea bani să îmi dea şi mie pentru un film! Asta mi-a zdruncinat încerederea în cuvântul celor mari! Mi-am făcut imediat socoteala, că doar n-o şti el câţi bani are exact, şi am luat o monedă de trei lei. Rezolvasem intrarea pentru două seri dintr-un foc!  
 
Mă umpleam de tristeţea filmelor indiene şi mai ales vietnameze, respiram lumea fascinantă a călăreţilor în preerie, râdeam în hohote şi dădeam pumni în stânga şi în dreapta cum îl vedeam pe îndrăgitul Piedone, dar cel mai mult iubeam Războiul Stelelor. Cred că aş fi stat ani în şir să mă uit necontenit la seriile care ajunseseră la Teişani. Lumea lui Luck nu mi se părea deloc străină, ba chiar aş fi putut să am şi eu o contribuţie de partea rebelilor! Imaginile continuau în capul meu în timp ce alunecam la vale, spre casă, de-a lungul canalului cu dale de beton pe care mai curgea din când în când un firişor de apă. Mergeam direct spre Lună!  
 
La fel simţeam şi când plecam noaptea târziu de la grădina de vară către căminul de nefamilşti, peste liniile de cale ferată care îmi fixau copilăria, conştient că lumea din jurul meu mă vrea strungar, unul pregătit ca a doua zi de dimineaţă să trudească la vreun oscior de maşină tipografică! Eram atât de singur!  
 
...  
 
Horaţiu îşi pregătise şi el valiza de lemn. Nu ştiam de ce, dar aşa era tradiţia pentru tinerii încorporaţi, să plece cu o cutie cu lacăt după ei. Poate existau prevederi regulamentare, Baronul ştia mai bine! Eu îmi aminteam de demult, din copilărie, cum am primit acasă de la poştaş un pachet mare, cusut în pânză, cum nu mai văzusem în viaţa mea. Muream de curiozitate să văd ce-o fi acolo. După ce tata l-a desfăcut cu cuţitul, am descoperit că erau hainele civile ale lui Bebe, trimise din armată după ce fusese încorporat la vânători de munte. Mi-l şi închipuiam pe Bebe cu o pălărie de vânător cu pană, urcând pe un munte cu o puşcă în mână, alergând după vulpi, sau ceva. Mai târiziu aveam să constat, când ne-a trimis primele poze, că pălăriile alea arătau altfel. Erau turtite rău şi se ţineau într-o parte, mai degrabă ca un fel de bască! Am băgat mâna prin buzunarele hainelor într-un gest firesc şi într-unul am găsit căteva monezi de un leu şi în altul o cutiuţă cunoscută, cu fluturele pe ea. Iniţial crezusem că e gumă de mestecat... Banii erau buni pentru filme, celălalt obiect nu prea ştiam ce să fac cu el, dar l-am pitit repede, să nu-l vadă mama.  
 
Lumea viselor se subţia, dar toate proiecţiile noastre făceau acum o buclă de un an şi patru luni în timp. Horaţiu plănuia să dea în continuare lovitura la regie, deşi mie mi se părea mai sigură altă cale... Defapt oscilam, dar nu prea vedeam cum voi reuşi să mă înscriu. El se bizuia pe nişte promisiuni de la tatăl lui (care avea o altă familie şi desprea care doar ştiam că există) că îl va ajuta să facă rost de o adeverinţă de participare la Cântarea României. Era ceva ce eu n-aş fi putut spera în veci de la Baronu. Demersurile lui Horaţiu au ajuns până acolo încât aflase adresa unui tip din Ploieşti, care era cunoscut ca un candidat permanent la Academia de teatru şi film. Fusese respins de şapte ori! Deşi nu vedeam cu ce ne ajută asta pe noi, am fost totuşi de acord să-i facem o vizită prietenească omului. Horaţiu cred că voia mai degrabă să nu fie singur, pentru că îi explicasem punctul meu de vedere!  
 
Am hălăduit prin Ploiești pe nişte străduţe mărginaşe, descoperind că sunt totuşi multe case într-un oraş cu blocuri! Ne feream de câini cum puteam şi o teamă nedefinită ne pătrundea în suflete înfruntând necunoscutul. Dar frământam şi puţină speranţă, poate că aveam să aflăm lucruri extraordinare, în fond personajul avea experienţă, apucase să treacă de gangul ăla boltit în care noi ne frânsesem aripile. Cunoştea problemele din interior, nu era puţin lucru să stăm de vorbă cu el!  
 
Ajutaţi de spiritul de orientare al lui Horaţiu, de plăcerea mersului pe jos cu care eram atât de obişnuiţi, de glumele pe care le mai făceam eu, am ajuns într-un târziu la ceea ce părea se fie adresa indicată. Era o căsuţă dărăpănată cu etaj, cu un acoperiş ponosit, galbenă şi gârbovită de vreme. Ne cam codeam să intrăm în curte. Pentru noi curtea era teritoriu particular, nu puteam intra aşa, neinvitaţi. Am fi strigat de la gard, dar ni se părea ridicol. Ştiam numele învăţătorului nostru şi într-un târziu am întrebat o babă care ieşise dacă îl cunoaşte.  
 
- Vedeţi la mansardă! Parcă e unul Neagu Viorel acolo!  
 
Am respirat uşuraţi. Iată, exista în carne şi oase!  
 
Am urcat o mulţime de scări înguste până am ajuns în ceea ce la noi la Teişani se cheamă pod. Era acolo un fel de holuleţ îngust şi prăfuit, aglomerat cu lucruri, din care se făceau trei uşi identice. Asta provocare! Pe niciuna nu scria nimic. Am bătut la întâmplare şi ne-a deschis destul de repede o femeie cam pe la treizeci de ani, cu păr spălăcit în care se mai ghiceau nişte bucle. Purta un halat de casă înflorat, care deşi era lung nu era strâns bine în cordon şi lăsa să se vadă o pulpă rotundă şi albă. Ne-a arătat indiferentă cu degetul exact uşa de vis a vis şi noi i-am mulţumit vizibil emoţionaţi.  
 
Ne-am luat inima în dinţi şi am bătut. Aproape că ne venea să o luăm la fugă pe scări, dar ne-a deschis un flăcău plictisit, şaten, ciufulit, aparent destul de prietenos. Horaţiu i-a expus repede situaţia şi a fost de acord să ne invite înăuntru. Camera era îngustă şi ocupată aproape în întregime de un pat. În dreapta cum intrai era un dulap cu rafturi acoperite cu o perdea, unde probabil că ţinea borcanele cu mâncare. La capul patului era o măsuţă îngustă de lemn şi un scaun fără spetează. Nu exista fereastră, doar lumina galbenă a unui bec din tavan. Avea hârtii şi cărţi aşeate pe jos peste tot. Dealtfel, totul părea un haos! Pe masă era un maldăr de farfurii şi recipiente.  
 
S-a aşezat pe pat cu acelaşi aer plicisit.  
 
- Aţi bătut în uşă la vecina? E foarte de treabă, mai prestează din când în când servicii sexuale!  
 
Amănuntul ăsta m-a făcut să iau loc repede pe singurul scaun care exista. Horaţiu n-a mai avut de ales şi s-a lipit de o margine de pat, părea că nici nu atinge salteaua.  
 
Am aflat că şi el scrie poezie, că la examene totul este aranjat, că aproape de fiecare dată se ştie cine o să fie admis dinainte, că sunt pile ale regizorilor, că ne recomandă să luăm legătura cu Saizescu (că pare mai de treabă şi poate ne primeşte), că se fac nişte cursuri chiar în facultate şi sunt şi proiecţii cu filmele care sunt în programa de examen, că el s-a săturat să tot fie respins de căcănarii ăia, dar că o să mai facă o încercare.  
 
Avalanşa de informaţii mă făcuse mic pe scaunul pe care eram şi mi se părea că masa e mai înaltă decât mine, că un maldăr uriaş de farfurii nespălate îmi stau pe cap. Păi, noi eram nişte puţoi pe lângă uriaşul ăsta! Se apucase să ne citească din creaţiile lui, dar mintea mea refuza să îl asculte. Eram copleşit, dar dacă îl invidiam pentru ceva, nu era decât pentru că avea o vecină atât de prietenoasă care i se strecura noaptea în pat, învăluită în capotul ei lung!  
 
Da, acum eram pregătiţi să plecăm în armată!  
 
(va urma)  
 
Referinţă Bibliografică:
Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară (partea a VI-a) / Ion Mihaiu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2669, Anul VIII, 22 aprilie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Mihaiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Mihaiu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!