CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară (partea a II-a)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Nicu era şi el magic. Lucra cu norocul oamnilor. Din ce îmi povestea, în discuţiile noastre pe care le-am înfiripat cu mare greutate, era angajat la Loterie. Nu înţelegeam exact ce face el acolo. Nici nu ştiu dacă a fost foarte explicit. Cert este că avea lagătură cu norocul. Pentru mine era suficient. Aveam doi colegi de cameră minunaţi: unul tipărea cărţi, ceva ce mi-aş fi dorit şi eu din tot sufletul să fac (să tipăresc şi eu o carte adică), celălalt imprima zâmbete pe chipul celor care trăgeau lozuri norocoase! Numai între ei doi nu se înţelegeau, dar eu puteam să fiu prieten cu fiecare în parte! 
  
Bucureştiul era la picioarele mele, chit că şi eu eram la picioarele lui! 
  
Căminul de nefamilişti era un fel de casă a nimănui. Se învecina cu alte câteva cămine identice, dar era separat de ele de un gard de plasă. Alea sunt căminele Liceului Poligrafic, avea să mă lămurească Nicu într-o zi. Buruieni costelive creşteau în preajma zidurilor şi gunoaie menajere se iţeau de peste tot, aruncate probabil în silă de la ferestrele care dădeau spre intrare. M-am lămurit repede că dincoace de reţeau liniilor ferate, pe care mai trecea foarte rar câte un tren (Doamne, întodeauna m-ai aşezat pe lângă trenuri!), se afla un dum ca un fel de uliţă a copilăriei mele. Mergând pe el ajungeam la fabrică în câteva minute. Cu siguranţă mai erau şi alţii care lucrează la Mecanică poligrafică şi stau aici, m-am încurajat eu în gând, deşi, acum îmi dau seama, nu avea nicio relevanţă. Fiecare eram pe cont propriu! Nu avea rost să caut comunitatea! 
  
Comunitatea are sens şi tinzi către ea mai ales când eşti singur şi îţi dai seama de asta. În armată, prima întrebare pe care ne-o puneam între noi nu era cum te cheamă, ci de unde eşti? Avea o mare importanţă locul din care proveneai pentru că el te raporta la o comunitate. Erai din Bucureşti, erai cu bucureştenii, erai din Prahova, erai cu prahovenii, apoi, dacă erai din zona Oltului cu oltenii şi tot aşa cu fiecare zonă care se distingea în vreun fel. 
  
Eu eram acum cu strungarii care lucrează, iată, într-un domeniu atât de plin de promisiuni vagi, dar înălţătoare, cum este poligrafia. Ce naiba urma să fac eu acolo? Habar nu aveam! Doar cuvântul poligrafie mi se părea parfumat şi seducător, deşi se asocia dinainte cu un altul dizgraţios, plin de uleiuri şi unsori, cum era mecanica. Cuvântul POLIGRAFIE îmi atrăsese atenţia încă de la început, în anunţul din ziar. Suna ca o promisiune de început de drum. Mult timp, poate şi acum, am rămas prizonierul cuvintelor. Al cuvintelor scrise pe caietele cu hârtia în pătrăţele, despre care eu credeam cândva că ascund dincolo, dincolo de plasa aceea albastru-verzuie, o inimă de cerneală. 
  
...... 
  
Nici nu îmi amintesc prea clar prima zi în fabrică. Cred că am început-o cu acelaşi sentiment pe care îl aveam şi acasă, la Teişani, adică, fie ce-o fi, oricum n-am să stau eu mult pe-acolo! Pregnant îmi rămâne doar sentimentul de străin, greţos şi cu vagi ameţeli care mă făceau să fiu permanent în alertă, cu simţurile treze, ca un arc răsucit la maxim fără niciun rost. Îmi erau străine drumul acela ca o uliţă, pe lângă nişte garduri sufocate de verdeaţă de nici n-ai fi zis că te afli în ditamai oraşul, firma aceea mare cu ceva legat de artă în ea (Turnătoria de artă, ca să vezi, şi aici e o artă...), pietrele pe care le întâlneam şi care nu aveau nimic din înţelepciunea caldarâmului de la mine din curte (pe care tata mă chinuia întotdeauna să-l curăţ de ierburi, mai ales când voiam ceva de la el), salopeta aceea pe care mi-au dat-o de la magazie pe semnătură şi care, culmea, şi ea mirosea a şcoală! Totul îmi era străin, dar în mintea mea exista miracolul. În mintea din mintea copilului care am fost, în visele lui, se afla gogoaşa aceea albă care ascunde un fluture. 
  
..... 
  
Horaţiu era colegul meu de vise. Era suficient să fim împreună, ca lumea să se întindă dintr-o dată caldă şi umedă la picioarele noastre. Urma să facem o formaţie de muzică specială (spun aşa pentru că habar nu aveam de genuri, formaţii, etc.) care avea să zguduie toate fetele de vârsta noastră, cel puţin. Aveau să ne aduleze şi noi, vedete pe o scenă abstractă, aveam să cântăm la chitarele noastre electrice netulburaţi. Nişte artişti serioşi! 
  
Discutam despre gânduri, asta făceam noi doi. Ne lăsam aninaţi între fantezie şi realitate şi amândoi desopeream un echilibru pe care fiecare în parte nu ar fi putut să il aibe. Eram ca doi ţânci pe un balansoar, unde trebuie să fie cel puţin doi pentru a descoperi farmecul jocului. Nici nu ne trebuia mai mult! Eram chiar conştienţi de defectele şi limitele noastre. Dar, fiecare, pentru celălalt! Eu ştiam că Horaţiu, deşi se visa un artist mondial, nu era capabil să invite o fată la dans în amărâta aia de discotecă de sîmbătă seara din Căminul cultural. Stătea închipuit şi grav într-o bancă lipită de perete şi pentru nimic în lume nu ar fi îndrăznit să invite vreo fată. Sunt convins că aveam şi eu defectele mele în ochii lui, dar nu pot să le spun, căci Horaţiu nu mi-a vorbit niciodată despre ele. 
  
În orice caz, eu mă simţeam distrus dacă trecea o melodie lentă şi nu făceam cel puţin o cucerire. Adică, dacă nu invitam o domnişoară să se legene puţin cu mine pe muzica aia chinuită de magnetofon uzat, sunând spart în încăperea cu tavan înalt şi podeau puţin înclinată. 
  
Profitam de faptul că mama lui Horaţiu lucra la centrala telefonică şi uneori stăteam de vorbă cu el o noapte întreagă. Când era de serviciu, era suficient să o rugăm frumos şi în tabloul acela mare din clădirea poştei din fosta casă a unei familii boiereşti introducea o fişă magică şi conecta visele noastre în difuzoarele mici ale aparatelor. Descopeream atâtea lucruri despre care să vorbim, lucuri pe care distanţa relativă dintre noi le făcea să sune altfel în plasticul telefonului, decât dacă am fi fost faţă în faţă. 
  
Vorbeam puţin şi despre fete. Amânoi eram interiorizaţi într-un fel dureros. Ne împiedicam în propria noastră piele. Înotam pe oceanul infinit al fanteziei, care nu era mărginit cu exteriorul decât de fragilitatea epidermei, de sclipirea globilor oculari, de smalţul dinţilor. Dincolo eram fiecare rătăciţi pe câte o bărcuţă, vâslind timid cu spaimă de valuri, încurajaţi doar de vocea caldă pe care o auzeam la celălalt capăt al firului. 
  
Fiecare iubeam altfel. La concluzia asta am ajuns abia acum, în timp. Atunci conta mai puţin. Erau importante fetele pentru noi pentru că exercitau un magnetism iraţional. Am fi putut să le urâm cu toată conştiinţa noastră, să fim răi cu ele, să le arătăm dispreţul nostru superior, dar, undeva înlăuntrul corpurilor tânjeam după corpurile lor, am fi dorit să ne contopim, să le cuprindem sub piele şi să le plimbăm pe oceanul acela întunecat al propriei fantezii. 
  
Eu mi-aş fi umplut bărcuţa, dar Horaţiu cred că visa la un singură! 
  
..... 
  
George era tipograf şi om de afaceri. Mi-am dat seama de asta într-o zi, la scurt timp după sosirea mea vertiginoasă la Bucureşti şi cazarea mult visată în căminul de nefamilişti. Ce-i drept, încă de când intrasem prima dată în cameră mă frapase un miros intens, puţin înţepător şi vag respingător. Era evident altceva decât mirosurile de pe hol, unde era pregnant izul de urină şi de mâncare gătită. Peste ani, acel parfum avea să îmi devină atât de familiar, dar în acea clipă şi el era străin pentru mine. Era mirosul de cerneală tipografică, amestecat cu cel de hârtie abia scoasă din rotativa offset. 
  
Sub patul lui, George avea o comoară. Aducea de la serviciu, pe sub haine, în fiecare zi, câteva coli tipărite şi le aşeza sub reţeaua metalică de sub saltea, într-o anumită ordine, numai de le ştiută. Făcea lucrul ăsta cu oarecare fereală. Mi-am dat seama imediat, dar nu prea înţelegeam de ce. Nicu se uita la el cu o privire dispreţuitoare pe sub ochelarii mari de vedere, tolănit în patul din care nu s-ar fi dat jos decât dacă trebuia să să se aşeze cumva la colţul lui de masă. 
  
- N-aveţi voi treabă aici, ne-am înţeles? 
  
Din punctul meu de vedere totul era în regulă. Ce rost aveau atâtea avertismente şi restricţii? Dealtfel, împreună nu eram decât în unele după amieze şi spre seară, când ne adunam în cameră după treburi. Şi atunci citeam. Aveam cu mine mai multe cărţi decât haine în valiza pe care o pusesem sub pat. Dacă invidiam ceva, era veioza lui Nicu, pe care o observasem din prima clipă. Ea îl ajuta să citească nestingherit când George stingea lumina, fără să-i pese de ceilalţi. El trebuia să doarmă, era un om ocupat cu treburi misterioase! Nu ca noi, ăştia care citim în loc să ne culcăm! 
  
Nicu era slăbuţ. Atât de firav încât toată dîrzenia trupului lui se adunase în expresia feţei, care părea să spună tot timpul Atenţie! Sunt eu mic, dar muşc rău! Probabil că fusese ţinta multor glume proaste în viaţa lui despre care nu vorbea niciodată! Tot ce-mi doresc este să mă lăsaţi în pace! spunea privirea lui de sub ochelarii de care atârna. 
  
Desigur, George interpreta asta ca o provocare. Dar doar când avea el chef. Era suficient să insinueze că îi lipseşte o şosetă şi Nicu se isteriza imediat. 
  
- Dispari cu jegurile tale! Cine pune mâna, mă, pe dihorii tăi împuţiţi! 
  
- Voi, ăştia, ochelariştii!, mijea George ochii la el. Zi, ca să ţi-l dau măcar şi pe celălalt! 
  
- Du-te mă dracului, cu ciorapii tăi cu tot! 
  
Aproape că nu îl înţelegeam pe Nicu. De ce lua el atâta în serios şi în tragic glumele lui George? 
  
Se răsucea în pat, arunca cât colo cartea şi rămânea supărat toată seara. Nu era de glumă cu el! 
  
În prima sâmbătă am lămurit esenţa afacerii pe care o avea colegul meu de cameră. De dimineaţă şi-a scos tacticos teancurile de hârtii de sub pat şi a început să le introducă unele în alte după o schemă repetitivă. A observat că mă uitam curios la el el şi a acceptat să îmi arate. 
  
- Uite, ieri am adus şi coperţile. Cred că am vreo 50 de reviste. Mai trebuie doar să le capsez şi să le tai! Merg foarte bine pe piaţă! 
  
Mă uitam fascinat. De sub pat a mai scos un teanc. Erau coperţile. REBUS, scria mare pe ele. 
  
Sub mâinile lui fermecate revista prindea contur, avea chip şi expresie. E adevărat, nu le punea decât o capsă şi le tăia puţin mai strâmb cu caterul lui tocit, dar existau! Erau acolo! Reviste noi nouţe! 
  
Doamne, când eram în armată aş fi muncit o săptămână pe brânci pentru o revistă ca asta. Mă împrietenisem cu un angajat civil din unitate şi-i scriam caiete întregi cu citate din Al nu ştiu câtelea congres, numai să îmi aducă Rebusul lui parţial completat. Eu îl sorbeam din scoarţă în scoarţă. Ce altceva mai bun aş fi avut de făcut!? Ajunsesem un fel de scrib pentru toţi tan-majorii din unitate, pentru că, na, nu-i interesa pe ei ce dracu a mai spus Ceauşescu pe la vreo plenară, sau pe undeva, important era să fie scris frumos în caietul lor de instruire politică, să dea bine în faţa comandantului, fira-ar el al dracului de colonel bătrân! 
  
- Rebus!, am exclamat eu plind de admiraţie. 
  
- Da, se vând bine! Le dau imediat la jumătate de preţ. Câştig ceva cu ele! 
  
Mi-am dat seama că pentru George revistele nu erau până la urmă decât o marfă de contrabandă, nu aveau nimic din magia pe care o exercitau asupra mea. Nu citise în viaţa lui nici măcar una. La ce i-ar fi folosit? Important era că aveau cumpărători (ca mine de exemplu) dispuşi să dea ceva la schimb pentru pătrăţelele alea albe şi negre, cu texte pe lângă ele. 
  
.... 
  
Din prima zi în fabrică am ştiut că nu e locul meu acolo. Nici nu venisem dealtfel cu gândul să rămân. Fugeam de undeva şi ajunsesem acolo. Era cel mult un refugiu. Temporar. 
  
Cred că mi s-a făcut instruirea aia seacă cu ai şi tu grijă p-aici, vezi ce faci să fie bine, şi m-a luat în primire un bătrânel antipatic învăluit într-un halat albastru. Cred că nici eu nu prezentam pentru el vreun mare interes, căci n-a scos o vorbă tot drumul de la birourile care se aflau într-o curte interioară a fabricii către holul mizerabil şi întunecat, ca o gură deschisă de balenă hulpavă, ce ducea în hala de producţie. De cum am intrat m-a izbit un zgomot de fiare care se ceartă între ele, se sugrumă şi-şi leapădă în urechile oamenilor burţile lor pline cu aşchii. Era un semiîntuneric spălăcit de cîteva neoane prăfuite, spânzurate de un tavan înalt. Miros de fier încins, apă stătută şi un iz dulceag de cofetărie m-au învăluit într-un fel neaşteptat. Treceam pe lângă o uşă deschisă, deasupra căreia scria mare CANTINĂ. 
  
- Aici poţi să mănânci. Ai bani, cumperi ce găseşti şi aia e! Nu se face cu programare şi nici cu plata la leafă! 
  
Detaliile astea m-au siderat. Pentru mine cuvântul cantină era următorul ca importanţă după cuvântul cazare. Îmi scăpase însă din vedere total un alt cuvânt important: BANII! 
  
Când plecasem de acasă aveam câteva sute de lei. Cred că aş mai fi avut ceva de luat şi de la caseria de la Seciu, unde lucrasem câteva luni după ce m-am întors din armată. 
  
Dar venise Revoluţia asta şi parcă toate o luaseră razna în jurul meu. 
  
Parcă şi acum îmi suna în cap anunţul ăla grav la televizor: Dictatura a căzut! 
  
Care dictatură, frate? Auzisem eu de dictaturi în liceu. Bocioacă, profesorul de istorie care avea nişte mâini mari şi groase cu care îi plăcea să te strângă de-ţi ieşeau ochii din cap, dacă aveai curaj să dai noroc cu el când nu ştiai răspunsul corect, ne vorbise de Anonescu, de Carol. Dădusem chiar noroc cu domn profesor de câteva ori pe tema asta! Ştiam de dictatură, şi nu era un lucru frumos! Oamenii erau chinuiţi pe vremea aia. De Hitler ştiam încă de cînd eram mic şi mă uitam la filmele cu nemţi, că a fost un om rău, dictator şi el! Şi atunci!? Trăisem eu în dictatură şi n-am ştiut? Asta chiar că mă dezorientase puţin! Nu-mi era mie destul că-l aveam pe Baronu pe cap (e vorba de tata, asta era porecla pe care o avea în capul meu, când nu era el de faţă), mai fusesem şi chinuit atâţia ani fără nicio vină! 
  
Mi se făcuse milă de mine! Dar cred că toată lumea în jurul meu era puţin dezorientată. Tanti Florica, vecina de peste gard de la Teişani, mi-a destăinuit îngrozită peste plasa de sîrmă care despărţea teritoriile noastre: 
  
- Ai auzit, Nelu? S-a sinucis ministerul! 
  
Am rămas puţin descumpănit. Cred că tocmai venisem de la fabrică de la Seciu, unde lumea zicea că se fac bombe, dar unde eu mai mult de nişte amărâte de flanşe nu făcusem niciodată. Eram destul de obosit, căci parcurgeam zilnic pe jos peste cincisprezece km peste dealuri şi văi, cufundat totdeauna în gândurile mele. Cred că mergeam mai mult în capul meu decât în realitatea care mă învăluia. 
  
- Păi cum, mă Tanti Florica. De unde ştii! 
  
- Zic unii la radio! 
  
Aşa începuse o lume nouă! 
  
Acum trebuia să mă concentrez la ce avea de spus domnul maistru. Care nu părea că are de gând că vrea să-mi destăinuie prea multe. 
  
- Ăsta e strungul tău! Scule iei de la magazie pe semnătură. Primeşti proiectul, materialul brut şi execuţi cu fineţe. Atenţie mare la cote, că ţi le respinge CTC-ul. Lucrarea o iei întotdeauna de la mine! 
  
Linia de producţie unde fusesem plasat avea strungurile aşezate ca băncile într-o clasă la şcoală. Unele în spatele altora, la distanţă şi paralele între ele pe trei rânduri. Hala era imensă şi existau în mod evident şi alte ateliere care făceau altceva decât noi, dar fără să fie separate de vreun perete. 
  
Oameni cenuşii cu ochelari pe faţă stăteau aplecaţi peste maşinile alea zdrăngănitoare. Peisajul nu îmi era total străin, văzusem eu la fabrica de bombe ceva asemănător, dar un sentiment de greaţă lăuntrică îmi împingea intestinele spre gât, sentimentul că sunt pe o altă planetă, singur, îmi răscolea simţurile şi parcă mă mişcam într-un aer de vată, care mai păstra câteva secunde în el mişcările pe care le făceam. Dacă aş fi făcut brusc un pas înapoi aş fi întâlnit urma mea caldă, întipărită în cenuşiul lăptos şi m-aş fi potrivit cu ea ca într-o îmbrăţişare. 
  
.... 
  
Referinţă Bibliografică:
Paradisul va fi atunci când, îndrăgostiţi, vom uita lângă noi iadul ce ne înconjoară (partea a II-a) / Ion Mihaiu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2599, Anul VIII, 11 februarie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion Mihaiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Mihaiu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!