CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Spiritual >  





RECITINDU-L PE EMINESCU
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
RECITINDU-L PE EMINESCU
In anul 1866 se naște steaua lui Eminescu.
Iosiv Vulcan îi publică primele poezii în ,,Familia’’, apoi Maiorescu în 1870, rămăne surprins de talentul poetului, când Negruzzi îi prezintă mentorului poeziile aduse de la Viena, scrise de tânărul student. Secretarul ,,Convorbirilor literare’’ i le publica imediat. De atunci pâna astazi Eminescu a ramas in conștiința poporului nostrum ,,geniul tutelar al românilor’’, sau cum spune Țuțea ,,românul absolut’’.
Eminescologii din toate timpurile, împotriva rivalității lor, au ajuns la concluzia că există un miraj al eminescianismului, un fel de „ armonie eminesciană” unică, din care iradiază veșnica modernitate a lui. „Ni se pare că oricare ar fi fost temeiurile influenței lui Eminescu, găsim de la început, până azi, un motiv neschimbat, care e armonia eminesciană. Propriu zis, acestă armonie e socotită ca un miracol cultural, e în orice caz unică în spiritualitatea românească, și sub vraja ei stăm cu toții de o jumătate de veac” (Camil Petrescu). Eu continui să cred că și astăzi…
Caracostea atrăgea atenția că factorul muzical este „ elementul primordial” al stilului eminescian. G. Munteanu consideră că edificiul operei eminesciene e structurat pe paradigma a trei „invariante”: sensibilitatea, reflexibilitatea și fantezia, alcătuind cunoașterea hyperionică. Când Maiorescu definea geniul poetic eminescian, „ care pentru noi este și va rămânea cea mai înaltă încorporare a inteligenței române”, el fixa un adevăr etern, o judecată de valoare definitivă despre Eminescu. De la „unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul” până la „ a turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, Eminescu a parcurs un enorm drum de înțelegere a limbii. Descoperirea logosului eminescian a însemnat pentru el cheia boltei cu care a operat în poezie. El și-a clădit un fundament pe timpul și spațiul național, miturile lui sunt luate din spațiul unde a trăit, mitul pădurii ( al codrului), motivul mării, motivul „domei”, dragostea ca idee mito-poetică centală, motivul melancoliei, motivul visului etc.
Emil Cioran, într-o scrisoare către Noica spunea că ,,…făra Eminescu, neamul nostrum ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit.’’
Poezia lui e ruptă din ,,Psalmii lui David’’.
Deschide-ți cartea lui și citiți-l. Citiți-l cu voce tare, singuri în cameră, să vedeți cum vă fuge gândirea pe tărâmuri neumblate. Ascultați-l citit de marii artiști să vedeți cum vibrează inima la sonurile poeziei lui pe un portative de la feeria ușoară la sunetul grav, plin de revoltă.
Mă voi mărgini în cele ce urmează doar la un aspect al poeziei de dragoste, care a încântat atâtea generații. De la „Elena” (1866) până la „Luceafărul” poezia de dragoste a lui Eminescu are o densitate unică, exprimând o aventură existențială și un spirit care fac din poet unul din cei mai profunzi romantici ai noștri. În poezia de dragoste el a coborât din Paradis în Infern. Paradisul a fost poezia de tinerețe. Ibrăileanu a remarcat că poezia din tinerețe a exprimat în ritm trohaic, săltăreț, vesel, sentimentele față de iubită. În poezia maturității, așa zisa epocă veroniană, a trecut la versul iambic, suitor.  
  
„Sara pe deal” este un amestec de imagini vizuale, auditive, cinetice, care dau tot felul de traiectorii spațiului vale-deal, unde se află îndrădostiții. Salcâmul din deal, acest axis mundi, unde trebuia să se desfășoare întâlnirea, devine un paria, deoarece întânlirea nu are loc. Întâlnirea nu se produce nici în „Lacul”, un mic lied în care poetul fantazează construind o întâlnire posibilă, proiectată pe lac la subjonctiv. În „Crăiasa din povești” zâna încearcă să facă să apară prin practici magice chipul iubitului în oglinda apei. Primăvara Erosului la Eminescu e dominată de elemente lunare, acvatice, vegetale, în care iubiții nu se prea găsesc, „Hai în codru cu verdeață”- își cheamă poetul iubita. Sau „Vino-n codru la izvorul…”  
  
În „Povestea codrului” el se cufundă în copilărie și vis. Codrul mitic înseamnă pentru el lumea sustrasă timpului și destinului. În real, realizarea iubirii nu e posibilă, ea se poate produce numai în lumea magică.  
  
Din epoca vieneză, probabil inspirate de frumoasa pe atunci Veronica Micle, (G. Bogdan-Duică) sunt faptele trăite din poezia „Frumoasă și jună”:  
  
„Tu tremuri, tu cauți, tu murmuri, tu râzi,  
  
Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi,  
  
Cu părul tău moale tu viața mi-o legi-  
  
O știi și te faci că nu o înțelegi!  
  
Șireată și dulce- copil vinovat-  
  
De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat,  
  
De ce-aștepți să-l fur de pe ochi-ți profunzi,  
  
Și-n blondele plete tu capul ți-ascunzi”  
  
De acum poezia lui va deveni un fel de „Cântare a cântărilor” plină de farmec, în dialog cu femeia iubită:  
  
„Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta,  
  
Încetul la o parte șuvițele le-aș da,  
  
Senină să rămâie, curată ca un crin,  
  
Icoana de iubire la care mă închin…”  
  
Epoca veroniană , cum a numit-o Perpessicius.( 1874- 1883) a dat cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De la exaltarea sentimentului de dragoste la lehamite și dezgust.  
  
În „Călin –file din poveste” aventura iubirii se petrece pe ambele tărâmuri, ale realului și idealului. Iubirea dintre Zburător și fata de împărat se desfășoară noaptea în taină, în furișe și fugitive îmbrățișări. Păcatul săvârșit de fată o exilează, din lumea palatului de basm, într-o colibă săracă, unde părăsită de toți, naște copilul Zburătorului. Viața și portul ei sunt acum ale unei femei simple de la țară, iar băiețelul ei paște cireada de gâște. Peisajul e tomnatic, apele sure, semnificând moartea iubirii, despărțirea. Venirea Zburătorului și nunta refac fața lumii, căci nunta e semnul legământului . Acum peisajul cadru e altul. Pădurea e însuflețită („Pare că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”) Apele par în toposul rotund al lacului de o feerie neîntânlită, într-un vers pe care Tudor Arghezi îl crede cel mai frumos, mai eufonic din poezia româmnească:  
  
„În cuibar rotind de ape peste care luna zace.”  
  
Aceste ape devin începutul lumii, stăpânite de imaginea lunii, nemișcată, sugerată de verbul „zace”. Acum Călin devine un Făt-Frumos, iar mireasa o zână:  
  
„Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă  
  
Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă.”  
  
Reunirea perechii de îndrăgostiți, se face la fel ca „nunta” ciobanului din ”Miorița” sub semnul macrocosmosului- nunul mare, mândrul soare, și pe nună- mândra lună.) cu participarea lumii mici, într-o altă nuntă de dimensiuni minuscule, exprimând o unitate reitegratoare în macrocosm. Acest fapt e posibil numai pe tărâmul magico-folcloric românesc, care în real nu s-ar fi petrecut.  
  
”Scrisoarea a IV-a” ne pune în față dramatica incongruență dintre real și ideal privind iubirea. În prima parte proiectată într-un ev mediu românesc, apare cuplul fericit într-o lume frumoasă. Natura văratecă, aromată cu mirosuri florale ( „Iar în iarba înflorată, somnoros suspin-un greier…/ E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul”) într-o dulce somnie se află sub aceeași putere iluzorie a Erosului. Belșugul apelor clare și mișcarea lor și a lebedelor, mișcarea lunii pe cer fac un cadru viu, în care se întretaie lumini și sonuri dulci cu parfumuri delicate într-o armonie universală exprimată fonic, sugerând o pace supremă. Delirul iubirii pătrunde și însuflețește întreg cosmosul, apele, stelele, cetinile, făcându-l să participe la unica aventură a îndrăgostiților, rămași singuri și reintregați în univers:  
  
„Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre  
  
Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre  
  
Și luceferii ce tremur așa reci prin negre cetini,  
  
Tot pământul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prieteni…”  
  
Partea a doua a scrisorii dezminte dureros visul iubirii. Parcă autorul cade direct în „Metafizica amorului” a lui Schopenhauer. Instinctul, iluziile create de speță, unicul Demiurg, pentru perpetuarea ei, oamenii supuși poruncii irezistibile ale voinței de a trăi sunt argumentele violente împotriva iubirii. Vine apoi o pagină iernatică de pierdere a iubirii. Decăderea iubirii ca forță ordonatoare morală, estetică, creatoare, înseamnă un grav dezacord al ființei cu cosmosul. Renunțarea la dragoste înseamnă pierderea ființei, suferință și chiar nebunie. Prin aliterații consonantice, șuierătoare, stridente, poetul își exprimă dezgustul:  
  
„Alfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,  
  
Se împing tumultoase și sălbatice pe strună  
  
Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit  
  
Aspru, rece sună cântul cel etern nwisprăvit…  
  
Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?  
  
Ah! organele-s sfărâmate și maestrul e nebun.”  
  
Sunt anii când poetul dezgustat, se ascunde în eul personal, înfierând femeia care nu este capabilă de o mare iubire. Din zâna de altădată, din crăiasa din povești, din Maria ori Sofia, antroponime simbolice, femeia va deveni o Dalilă din „Scrisoarea a-V-a”, care cumulează atributele negative ale femeii goale, aparent indiferentă, superficială, frivolă, plină de răceală și ifose. De aici nu mai e mult până la concepția „Luceafărului”, când Demiurgul privește de sus lumea muritorilor ( și a femeii) care nu se pooate ridica la înălțimile lui.  
  
  
Fotografia postată de Ion Ionescu-bucovu.  
  
Referinţă Bibliografică:
RECITINDU-L PE EMINESCU / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2546, Anul VII, 20 decembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!