zări răsturnate
de-atâta umblet peste timp mi s-au bătut călcâiele,
s-au rătăcit cărările tot urcând drumuri de fum,
mi-a căzut un pui de stea pe orizont în depărtare,
mă-mpingea nemărginirea spre alte lumi din univers,
călcam pe mări şi peste fluvii în nesomnuri ancestrale,
distrugeam mitologii, ucigând înţelepciunea,
eram şi eu un Don Quijote îmbătat de-a vieţii vrajă
ce credea că toată lumea la picioare i s-a pus,
cuceream zădărnicii dintr-o lume ne-mplinită,
levitam spre lumi albastre printre sfincşi şi printre clovni;
istoria îmi dezlega destinul calp din Zen-Avesta,
din absurd veneau femei luminate-n clar de lună,
ce se prefăceau în nuferi cu rochii albe de cristal,
înflorindu-le picioare pline de virginitate,
cu genunchii ca obrazul unei frunţi de filozof,
rătăcit printre boemi nu ştiam că-i o poveste
toată acestă încrengătură cu de vise ne-mplinite,
sidefat azur de-albastru dintr-o carte cu poveşti
ce lunatecul din mine izgonit din Paradis
le credea, răsturnând zarea peste umbrele din noi;
înveşmântat în ploi şi ceaţă tot aştept iluminarea
care învăluie speranţa, prin amurguri ce topesc
zări albastre în întuneric ,nu ştiam că doar ursita,
cată-n beznă o cărare peste ruga unui Crist;
unde-i veşnica vedere, ochiul cel prevăzător,
unde-s sfintele cuvinte care caută izvoare,
unde-i lumea fără nume ce s-a stins pe-acest pământ,
cine ne-a furat pădurea, râul, doina şi cu dorul,
rămânând săraci cu duhul într-o lume de străini,
bieţi orfani rămaşi pe drumuri ce-au văzut iadul în viaţă
dorm pe vise ancestrale peste veşnicul mormânt…
duminică, 12 iunie 2016
