SCURT ISTORIC DESPRE ÎNVĂȚĂMÂNT
COMUNA ROȘIILE
Învățământul, după cum știm, se dezvoltă pe anumite trepte ale istoriei,
coordonate și organizate pe legi, regulamente, instrucțiuni etc.
Între 5-7 decembrie 1864 apare Legea Instrucțiunii care stabilește că învă-
țămîntul de 4 ani în Principatele Unite Române este obligatoriu.
Ca obiecte de învățământ erau cunoscute ca și azi: Aritmetica, Gramatica,
Caligrafia, Istoria României, Geografia județului, a țării și a continentelor,
Științele naturale, Desenul, Muzica, Gimnastica și Lucrul manual.
O altă Lege din 26 iulie 1924 prelungește durata învățământului de la 4
ani la 7 ani cuprinzând două cursuri:
1) Cursul primar – 4 clase;
2) Cursul complementar – 3 clase.
Reforma Învățământului din 1948 prevede predarea obiectelor de învă-
țământ la clasele V-VII de către profesori. Până în acel an predarea se făcea
efectiv de către învățători – adevărați apostoli. De dimineață predau la cla-
sele primare, iar după amiază până seara la cei de la cursul complementar.
În lucrarea Învățământul Obligatoriu în România și în alte țări – Edi-
tura Didactică și Pedagogică (1972), autorii: Valentin Filipescu și Olga O-
prea notează: „În anul școlar 1937/1938 din 514 841 elevi înscriși în clasa
I pe țară, numai 36 096 elevi ajungeau în clasa a III-a promovând foarte pu-
țini”. Acest fenomen s-a menținut până în anul1947.
Când Petrache Poenaru, la numai 34 de ani, era numit în 1833 Director al
Școlilor din Țara Românească, a încercat să înfințeze câte o școală în fiecare
sat din România, în care să funcționeze un învățător; n-a reușit în totalitate
datorită greutăților economico-sociale de atunci și a unor adânci transformări
din punct de vedere politic. Avem totuși documente care atestă că și înainte
de anul 1838, anul organizării învățământului sătesc, au existat școli sătești
care funcționau pe lângă biserici, pe moșiile acestora.
Nici în Regulamentul Organic, nici în Regulamentul Școalelor din 1832
nu se prevedea nimic despre învățământul sătesc. Un an mai târziu, 1833, prin
modificarea unor articole din Regulamentul Organic, se adaugă un nou para-
graf la art. 302 din capitolul VIII care se referă la școlile sătești.
În Țara Românească, în 1833, erau 16 școli publice. 12 erau în capitale de
județ cu câte 4 clase începătoare.
Importanța învățării la sate era o mare necesitate pentru dezvoltarea socie-
țății. De aceea, prin Ordinul „EFORIEI„ din 28 octombrie 1838, toți cei ce
învățaseră puțină carte la oraș erau obligați să se întoarcă la țară și să învețe co-
piii carte.
Peste cinci ani, în septembrie1843, Petrache Poenaru a elaborat două docu-
mente foarte importante pentru dezvoltarea învățământului sătesc:
1) Reguli privind tipul alegerii învățătorilor pentru școlilor comunale cu drep-
turile și îndatoririle lor;
2) Reguli după care sunt întocmiți subrevizorii plășilor pentru privegherea
școlilor comunale.
În același an, la 1 octombrie, Petrache Poenaru scoate ziarul „Învățătorul„ care
apare numai până în 1947, când se încheie această perioadă fructuoasă pentru dez-
voltarea învățământului românesc, când prin Legea privind instrucția publică dată
de Gheorghe Bibescu, domn al Țării Românești (1 ian. 1843 – 25 iunie 1848), în-
vățământul este oprit în dezvoltarea sa, deși, personal încercase să introducă limba
franceză, ca obiect de studiu, în școlile superioare.
După evenimentele de la 1848, mulți învățători, socotiți instigatori, au fost înde-
părtați din școli, iar alții au fost arestați.Școlile normale au fost desființate, iar școli-
le sătești au fost închise, urmând să-și reia activitatea după 1864, în timpul domniei
lui Alexandru Ioan Cuza.
Elevilor din zilele noastre și chiar părinților acestora doresc să le spun că cititul
și scrisul se învăța folosid lada cu nisip, tăblița de scândură, iar mult mai târziu tă-
blița cu ardezie. Și ce carte se învăța! Ce mari personalități a dat învățământul ro -
mânesc!!!
Marele om politic român, istoric și scriitor, Vasile Alexandrescu Urechia (15 fe-
bruarie 1834 – 21 nov.1901) scria în Istoria României pag. 34-35: „Copiii pătimesc,
sunt lipsiți de învățătura cărții”.
Și... odraslelor de azi ce le lipsește ? După ce pătimesc???
*
Trecând la învățământul din comuna Roșiile, amintim că el s-a desfășurat cu res-
pectarea legilor și ordinelor în vigoare de la acea vreme până în zilele noastre; dar,
mai întâi trebuie să informăm cititorii că din noianul de documente studiate, Școala
din localitatea Roșiile este atestată din anul 1894 cu 45 elevi înscriși în clasa I. Pro-
babil că erau înscriși elevi de diferite vârste, care doreau să învețe carte. Din păcate,
au promovat doar 15 elevi.
Școala din satul Romanești a fost înfințată în anul 1900 cu 26 de elevi în clasa I,
din care au promovat 7; clasa a II-a 8 elevi, promovați 5; clasa a III-a 2 elevi, promo-
vați 1; clasa a IV-a 3 elevi și clasa a V-a 1, toți repetenți.
Aceste rezultate demonstrează că în satele Roșiile și Romanești s-a învățat carte și mai
înainte, ceea ce ne duce cu gândul la preoți, oameni cu temeinice conoștiințe de religie,
greacă, latină, slavonă, istorie, matematici (geometrie, algebră, trigonometrie) etc. și, că
în bisericile în care slujeau, au și învățat carte pe copiii enoriașilor din parohia respectivă.
Acest fenomen este cunoscut și în alte dimensiuni geografice în multe centre parohiale.
În anul 1910 la Școala Roșiile este încadrat ca învățător Ion Teodorescu,iar la Roma-
nești preda preotul Nicu Constantinescu.
Dintr-un profund respect, cu osârdie și evlavie trec într-un pomelnic pe primii învăță-
tori din comuna Roșiile: Constantin Presură, Gheorghe Ionescu (Gilică), Gheorghe Mi-
hai, Dumitru Dinculescu, Constantin Ilinca, Angela Mihai, Petre Rusănescu, Mihail Ur-
suleac, Constantin Săndulescu – „bătrâni magi”, cum numai marele poet Octavian Goga
a puput să-i întrupeze într-un Apostol elogiindu-i în „Dascălul” și „Dăscălița”.
Considerând că mulți suferă de lipsa de informații, am scos situații din anii școlari:1910,
1930, 1947, 1960 și 1978 cu elevii înscriși în fiecare clasă, cu promovații, pentru a nu se
pierde în negura uitării, cum numai la noi se întâmplă.
Poate aceste tabele în detalii ar plictisi, de aceea am recurs la un calcul mai simplu. Am
să dau numai numărul total de elevi și promovații, comparativ, de la școlile Roșiile și Romanești.
1910: Total elevi Promovați
Roșiile 158 56
Romanești 87 49
1930:
Roșiile 201 65
Romanești 1o6 46
1947:
Roșiile 221 109
Romanești 139 62
1960:
Roșiile 286 258
Romanești 202 188
1978:
Roșiile 321 312
Romanești 172 163
Din situația prezentată mai sus se poate observa că pe parcursul a 68 de ani numărul ele-
vilor a fost în continuă creștere, iar numărul elevilor repetenți în descreștere. Acest fenomen
poate avea două explicații: a) Fie că toate cadrele didactice s-au implicat cu mare responsa-
bilitate etalându-și pregătirea profesională; b) Fie că a fost „o sarcină de partid” din motive
de „orgolii externe”.
Cu promisiunea că pe viitor veți afla date despre fiecare școală care a funcționat în satele
comunei, am să le nominalizez, să nu rămână o tristă amintire pentru multe generații.
1) Școala Roșiile cu clasele I-VIII; Între anii 1980-1992 a funcționat cu clasele I-X;
2) Școala Romanești cu clasele I-VIII;
3) Școala Zgubea cu clasele I-VIII;
4) Școala Balaciu cu clasele I-IV;
5) Școala Cherăști cu clasele I-IV;
6) Școala Hotăroaia cu clasele I-IV;
7) Școala Păsărei cu clasele I-IV și
8) Școala Pertești cu clasele I-IV. Între anii 1966-1970 a funcționat cu clasele I-VIII.
Din motive bine cunoscute: politice din care se desfoliază celelalte; economice, sociale,
sănătate, cultură, religie, învățământul în Roșiile e pe cale de dispariție ca o specie rară din
flora și fauna României; întrucât, azi funcționează numai două școli: Roșiile și Romanești.
ION I. PĂRĂIANU
