CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fragmente >  




Autor: Ion Dogioiu         Ediţia nr. 2973 din 20 februarie 2019        Toate Articolele Autorului

Genunea (fragment)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Fragment din romanul „Genunea” 
  
Eva i-a îndepărta ușor fruntea de pe umărul ei, cu grija cu care atingi o floare delicată, care ar putea să se scuture imediat, și l-a întrebat: 
  
- Dacă ți-aș cere să fugi cu mine undeva, departe, la capătul lumii și să ne luăm viața de la început, ce ai face? 
  
- Dacă tu vrei așa, hai să plecăm chiar acum, i-a răspuns. Da, chiar acum, de ce să mai așteptăm? 
  
- Stai liniștit, nu e nevoie. Era doar o întrebare. Încercam să văd cât de mult mă iubești. 
  
Și i-a apropiat din nou fruntea de umărul ei. În clipa aceea o iubea atât de mult, încât se temea să nu-și piardă mințile. Era așa de frumoasă și așa de delicată, ca un lujer de crin, gata să se frângă sub adierea vântului. Sau cu un înger cu ochi albaștri. 
  
- Eu o să plec într-o jumătae de oră, îi spusese Eva. Dacă vrei, poți să treci să mă iei și pe mine. Nu-mi place să merg singură și poate îmi mai arăți câte ceva nou prin oraș. 
  
- O să trec în zece minute! i-a spus Pamfil, grăbit să strâng hârtiile, întinse demonstrativ pe birou. 
  
- Te aștept! 
  
Și Eva dispăruse, dincolo de ușa care s-a închis în urma ei. 
  
Pamfil n-a mai avut răbdare să aștept zece minute! Deja îi era dor de ea. Abia aștepta să rămână singuri. Prezența, ei parfumul ei, trandafirul de pe umăr începuseră să-i fie la fel de necesare ca aerul. 
  
- Hai să mergem la râu! l-a întâmpinat Eva, cu brațele larg deschise, când a intrat în bibliotecă. E așa de frumos afară! Nu vreau să mergem în altă parte. 
  
Pamfil nu i-a spus nimic, doar a îmbrtățișat-o, de parcă ar fi vrut să se topească cu totul în ea! 
  
S-a desprins ușor din brațele lui, cu un gest care amintea de un dans provocator, și l-a prins de mână. 
  
Şi lui i se părea că seamănă cu un înger, când îl privea cu ochii ca două safire, în care se răsfrângea cerul întreg, un înger care îşi ascunde cu grijă aripile albe ca zăpada de teamă ca oamenii să nu înţeleagă de unde vine şi să-l rănească. 
  
Au ieșit ținându-ne de mână ca doi școlari îndrăgostiți. Fără să știe, poate chiar asta erau! 
  
Au ajuns pe malul râului, unde au rămas câteva ore bune, în dreptul unei bălți, formată la o cotitură a râului. Eva s-a dovedit de neîntrecut în aruncatul pietrelor pe suprafața bălții. Ca să arunce cu mai multă putere și precizie, și-a scos pantofii și a intrat în marginea apei. De fiecare dată când arunca, se apleca ușor într-o parte, urmărind cu privirea piatra și numărând de câte ori țopăia pe suprafața apei. Apoi sărea într-un picior într-o izbucnire de încântare și veselie. Când se apleca să urmărească piatra, rochia i se ridica dezvelindu-i până sus picioarele de un alb nefiresc. Cu toate astea, nu era nimic provocator sau obscen. Eva devenise un copil care se bucura de joc și nu puteai să o privești altfel! 
  
Era un joc pe care Pamfil îl știa din anii copilăriei, căruia îi spunea „rândunica”. 
  
- Eva, de ce se cheamă jocul ăsta „rândunica”? Rândunelele zboară către înaltul cerului, nu țopăie de colo-colo ca pietrele noastre. Ar trebui să-i spunem „vrăbiuța”! Pietrele se poartă ca niște vrăbii! 
  
- Ai dreptate, dar e mai frumos „rândunica”. Cu toate că e mai departe de adevăr. Gândește-te că pietrele astea nu se opresc aici, la marginea bălții, ci se pierd dincolo de zare și se ridică până dincolo de nori. Fiecare piatră e un gând bun pe care o rândunică nevăzută îl poartă către cer, aducând înapoi împlinirea unei dorințe. Uite, piatra asta e dorința mea să fiu mereu cu tine! 
  
A sărutat piatra, o lespede mică de râu, și a aruncat-o cu atâta putere, încât s-a pierdut în ierburile care se înălțau dincolo de baltă. 
  
După un timp a obosit și s-a întins în iarba de un verde tare de pe mal. Pamfil s-a așezat lângă ea și stăteau tăcuți, privind cerul, cu ochii pe jumătate închiși, fără să mai ia în seamă curgerea timpului. Timpul nu mai exista pentru ei. Mâna nevăzută a Dumnezeului Atotputernic, a Domnului Dumnezeu care e dragoste, îi ridicase deasupra timpului. În clipa aceea, se aflau atât de aproape de El, cum nu mai fuseseseră niciodată până atunci. 
  
*** 
  
Începuse o nouă zi de luni. Pamfil dormise până târziu și nu avea chef să meargă la serviciu. O sunase pe Mami și o rugase să îl facă pierdut de la birou. Mami l-a asigurat că nu era nicio problemă, cu atât mai mult cu cât Funcționaru’ nu venise nici el la muncă. Era dator să o acopere altă dată. După cum îi spusese Mami, nici Eva nu ajunsese la serviciu. 
  
„Cu atât mai bine, și-a spus Pamfil! Am să o sun și poate petrecem împreună toată ziua”. 
  
Eva nu a răspuns imediat. A trebuit să sune de tre ori la rând ca să afle că nici ea nu avea chef să meargă la muncă, așa că a acceptat imediat să petreă ziua împreună. 
  
- Nu-i nimic, a spus plină de bucurie Eva. Dacă ai ști de câtă vreme îmi doresc să petrecem împreună o zi întreagă! Nu vreau să facem nimic altceva, decât să ne ținem în brațe, să simt că îți aparțin numai ție, cu totul, fără nicio rezervă. Așteaptă-mă! Ajung în cel mult o jumătate de oră. Vezi să nu strângi patul şi nici să-ţi scoţi pijamaua. Dacă ai pijama! râsese Eva. 
  
Râsul ei semăna cu sunetul acela discret, dulce pe care-l scoate un vin bun, vechi, când îl torni într-un pahar de cristal. 
  
Au trecut mai puţin de douăzeci de minute, până când Eva a sunat la uşă. Pamfil i-a deschis şi Eva a dat buzna în holul mic şi luminat de un bec atârnat de tavan, cu o aplică imitând aripile unui fluture, așa cum făcea de fiecare dată când venea la el acasă. A intrat în dormitor, fără să se oprească nicio clipă. S-a aşezat în dreptul ferestrei acoperită de perdea şi-a început să se dezbrace. Era atât de frumoasă, de caldă, de pură, încât era imposibil să nu observi că gesturile ei, neprefăcute, de femeie matură, păstrau ceva din inocenţa unei fetiţe. 
  
- Te rog să te întinzi frumos în pat! Eşti obosit şi vreau să am grijă de tine! a murmurat Eva. 
  
A venit lângă el și i s-a cuibărit la piept, cu o tandrețe care îl făcea să uite de lumea care îl înconjura și pe care, uneori, abia dacă reușea să o mai înțeleagă. A rămas tăcută timp de câteva minute, răspândind în jur un parfum suav de flori. 
  
„Așa miros freziile, și-a spus în gând Pamfil, a primăvară, a dragoste și a viață!” 
  
Apoi s-a întors încet cu fața către Eva, a cuprins-o strâns în brațe și și-a lipit fruntea de trandafirul de pe umărul ei drept. 
  
- Eva, hai să fugim undeva departe, undeva unde nimeni nu ne cunoaște! i-a șoptit la ureche. 
  
S-a desprins ușor din strânsoarea brațelor lui și l-a privit lung, cu dragoste și cu înțelegere. 
  
- Nu știu ce să-ți spun acum. Poate că într-o zi chiar va trebui să fugim undeva, departe, așa încât viața noastră să se desfășoare nestânjenită de nimeni și de nimic. Acum vreau doar să ne bucurăm de ziua aceasta în care putem să fim împreună. 
  
Eva a râs și s-a așezat turcește în mijlocul patului. 
  
- Ai dreptate să simți așa. Am să-ți povestesc, dacă mă lași să pregătesc mai întâi câte o ceașcă de cafea. O să dureze ceva timp. Nu m-am grăbit să-ți povestesc, pentru că am învățat să accept cu greu pe cineva în viața mea și să-i acord încredere, așa cum fac cu tine acum. Am văzut că tu ești tocmai pe dos! Ai o încredere oarbă în oameni, lipsită de orice logică uneori și asta te face vulnerabil. Și adorabil, în egală măsură! 
  
Și Eva râsese cu toată gura, cu tot sufletul. Apoi s-a ridicat, dezbrăcată cum era, și a pornit spre bucătărie, fără să întrebe nimic. 
  
- Lasă-mă să ghicesc unde sunt cafeaua și zahărul. 
  
Scotocea prin dulapul din colțul bucătăriei, ca și cum ar fi știut unde sunt puse toate, dar a uitat între timp. După câteva zeci de secunde a ridicat victorioasă cutiile în care Pamfil ținea cafeaua și zahărul. A aprins aragazul, a pus apa în ibric, după care a adăugat zahărul și cafeaua. Se mișca cu gesturi precise, absolut firești, deși era cu totul dezbrăcată, ducându-l cu gândul la o soție japoneză care, cu chimonoul pe ea, îndeplinea ritualul ceaiului. 
  
Când cafeaua a fost gata a turnat-o în două dintre ceșcuțele pe care le ținea pe un raft deasupra dulapului. I-a făcut semn să o urmeze în dormitor. Eva și-a luat ceașca de cafea în mână și s-a așezat din nou în mijlocul patului, strângându-și picioarele sub ea. 
  
- Ești singurul om din orașul acesta căruia mă destăinui, conștientă că, într-un anume fel, devin vulnerabilă. Dar te iubesc atât de mult, încât pentru mine nu e decât un mod de a mă abandona cu totul ție. 
  
Pentru câteva clipe, Eva a tăcut adâncită în gânduri. Apoi a început să povestească cu glas domol. 
  
- Nu știu prea bine unde m-am născut, pentru că ne mutam frecvent dintre-un loc în altul, iar părinții mei vorbeau foarte rar cu mine, cu toate că eram singurul lor copil. Tata era mai mult beat, lipsea foarte mult de acasă, „plecat cu afaceri”, după cum spunea mama. Nu știu ce afaceri făcea, dar e sigur că în casa noastră era o sărăcie lucie. Când am mai crescut și puteam să înțeleg unele lucruri, am bănuit că tata era parte într-o rețea de oameni, care se ocupau cu afaceri dubioase, dincolo de lege. Auzisem de mai multe ori zvonuri că, atunci când fusese bătut crunt cineva prin orașul în care ne aflam, toată lumea bănuia că tata a făcut-o, dar nimeni nu avea curaj să o spună cu glas tare. Erau paralizați de spaimă și de ideea că autoritățile nu făceau nimic pentru a opri violențele astea cumplite. Mama era și ea aproape mereu amețită de băutură, cel puțin atunci când avea bani. 
  
Aici Eva s-a oprit, aprinzându-și o țigară, după care a scuturat scrumul cu grijă pe marginea farfuriuței pe care era așezată ceașca de cafea. 
  
- Așa! își reluă Eva povestea. Când se întorcea acasă, nu era prea bine să-l deranjezi pe tata. Am învățat asta după ce m-a pocnit de câteva ori, cu o ură pe care nu am reușit să o înțeleg niciodată, doar pentru că încercasem să mă așez în brațele lui. Când nu era beat, deși niciodată nu-mi dădeam bine seama în ce stare se afla, era în căutare de bani, pe care-i cheltuia cu aceiași rapiditate cu care îi câștiga. Mergeam la școală pe apucate, adică atunci când mama îmi dădea voie. Pe tata nici nu îndrăzneam să îl rog. Cu toate astea, învățam destul de bine, din plăcere, nu din obligație, pentru că lor nu le păsa oricum. Probabil că pentru ei era mult mai bine să renunț cu totul. Cu chiu cu vai, ajunsesem în ultima clasă de liceu, după ce schimbasem deja nici nu mai știu câte orașe și câte școli. 
  
Rămăsese cu țigara aproape stinsă ridicată către tavan și cu privirea în gol, de parcă încerca să găsească firul cu care să reînoade povestea. 
  
- Într-o zi, continuase Eva, a venit la noi în casă un bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată. Era un bărbat matur, avea probabil aproape 40 de ani, după mintea mea chiar bătrân. Ca orice adolescentă, consideram că orice om, bărbat sau femeie, nu conta, e bătrân de pe la patruzeci de ani. Avea o privire care impunea respect, unul de care nu prea aveai curaj să te apropii, decât dacă era absolut necesar. Totuşi, duritatea aceasta, care nu avea nimic vulgar, ba chiar inspira o anumită nobleţe, te trimitea cu gândul la o „mână de fier într-o mănuşă de catifea”. Nu știu ce a discutat cu părinții mei, pentru că eu am fost trimisă să mă plimb prin oraș. 
  
M-am întors după vreo două ore de plimbare, știind că dacă revin prea repede îi enervez cumplit, cu atât mai mult cu cât era și tata acasă. Când am intrat în casă, era o veselie de nedescris. Prietenii cei mai buni ai părinților mei, niște nenorociți la fel ca ei, erau așezați în jurul mesei din sufragerie, plină cu sticle de toate felurile și farfurii unsuroase, pline de resturi. Era clar că străinul le dăduse bani, și nu puțini, observând cât fuseseră de lacomi. 
  
Am intrat cu spaima că voi fi lovită din cine știe ce motiv, așa cum se întâmpla de obicei. Tata s-a ridicat de la masă, a venit către mine, m-a luat de umeri și m-a anunțat că o să mă mărit foarte curând cu domnul care venise pe la noi. Eram înmărmurită de rușine și de spaimă, dar nu am îndrăznit să spun nimic. Apoi lucrurile s-au precipitat, fiind grăbiți să-și obțină cât mai repede banii. 
  
A urmat peste doar câteva zile nunta, în ideea că era un nou prilej de a mânca și de a bea pe gratis și, eventual, de a mai obține ceva bani pe deasupra. După miezul nopții, când cei prezenți, adică prietenii tatei, doi bețivani care nu fuseseră căsătoriți niciodată, însoțitori de nădejde oriunde ar fi plecat și încă două familii, la fel ca familia noastră, tata a început negocierile cu străinul, care urma să-mi fie soț. Dacă aș fi putut să fug cu siguranță aș fi fugit, dar ai mei erau cu ochii pe mine, nu cumva să le scape găina cu ouăle de aur. 
  
Tata a negociat la sânge prețul cu care urma să fiu cumpărată, în niciun caz măritată. Au ajuns în cele din urmă la un acord și soțul meu de acum, m-a luat de mână și m-a urcat într-o mașină în care așteptau trei zdrahoni îmbrăcați cu costume elegante. La șoldul unuia dintre ei am zărit pentru o clipă tocul unui pistol. Doi dintre ei au coborât, în timp ce al treilea și-a păstrat locul la volan. Am urcat pe bancheta din spate împreună cu el și mașina a pornit într-o direcție pe care nu o cunoșteam. După toate întâmplările astea, nu am mai auzit nimic despre părinții mei. Se pare că au plecat foarte curând în alt oraș cu banii pe care îi primiseră și nu s-au mai întors. 
  
A urmat o pauză de câteva zeci de secunde, în care Eva, vizibil obosită, s-a odihnit puțin. 
  
- Am ajuns acasă, adică aici, unde locuiesc și acum. Soțul meu m-a condus în sufragerie și m-a rugat să mă așez pe o canapea din piele adevărată, extrem de elegantă, așa cum nu mai văzusem până atunci. Și acum îi mai simt mirosul! spuse Eva, ridicând capul către tavan, parcă în căutarea mirosului despre care vorbea. 
  
- Nu știam nimic despre ce înseamnă o căsnicie, a continuat Eva, după ce a făcut un gest cu mâna, încercând parcă să alunge un gând care o preocupa. Ca orice adolescentă, purtam în inimă dorința de a avea parte de o dragoste nemaivăzută, or, în condițiile astea, un asemenea gând îmi era interzis definitiv. La început mi-a fost cumplit de greu, apoi m-am obișnuit cu situația și am înțeles că trebuie să dau totul în schimbul a ceva. Așa că am început să pun tot felul de condiții și să am o mulțime de mofturi, prin care încercam să-l țin departe de mine. Trebuie să recunosc faptul că, dincolo de imaginea asta de om dur, reală de altfel, e un om civilizat și extrem de politicos. N-am să știu niciodată dacă a fost vreodată îndrăgostit de mine sau am fost, pur și simplu, ceva cu care se putea mândri printre ceilalți snobi plini de bani printre care se învârtea. 
  
S-a oprit o clipă și apoi a continuat. 
  
- Dacă ai un obiect de preț, așa cum sunt eu pentru el, trebuie să-l faci cât mai strălucitor. Un diamant neșlefuit nu se deosebește prea mult de o piatră oarecare, motiv pentru care a avut mereu grijă să mă încurajeze să citesc, ceea ce era în firea mea, nu aveam nevoie de niciun impuls venit dinspre el. Am călătorit mult și am cunoscut oameni deosebiți. E un om cult, școlit și citit. Sunt sigură că s-ar fi plictisit repede cu cineva fără o anumită educație, o femeie cu care să nu poată discuta despre treburile casei, dulcețuri și murături. Uneori am impresia că știe totul despre noi, dar ori că îi pasă prea puțin, atâta timp cât povestea nu devine subiect de bârfă, ori se teme că mă va pierde. În lumea lor, adulterul e o adevărată obișnuință, chiar și el fiind cuplat în mai multe rânduri cu soțiile unora dintre prietenii lui. 
  
A tăcut câteva clipe în care Eva l-a privit lung pe Pamfil, drept în ochi, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva la care nu se putea aștepta. 
  
- Ca să fiu sinceră până la capăt, te-am remarcat cu mult înainte să ajung la registratură. Soțul meu a participat de câteva ori la ședințele revistei unde ai publicat și tu câteva poezii, care m-au impresionat așa de mult. Fusese invitat de către doctorul orașului, cu care suntem prieteni buni, pasionat de scris. De atunci eram îndrăgostită de tine, ajunsesem să am impresia că toate poeziile tale sunt scrise special pentru mine. 
  
Pamfil era atât de uimit și fascinat de povestea Evei, încât nu a putut să o întrerupă deloc. 
  
-Dacă vrei să mă întrebi de ce nu m-ai văzut până când am apărut la registratură, trebuie să-ți spun că ieșeam extrem de rar în oraș înainte să te cunosc pe tine și, de regulă, în locurile unde merg snobii cu bani, adică acolo unde era foarte puțin probabil să fii și tu. La registratură am ajuns doar pentru că Doctrul a insistat pe lângă soțul meu. Deseori îi spuneam Doctorului că mă plictisesc îngrozitor, fără să fac nimic toată ziua. Dincolo de asta, a fost mâna destinului să ajung atât de aproape de tine. 
  
- Când mă gândesc ce puțin a lipsit să nu ne vedem niciodată! 
  
- Dragul meu, spuse râzând Eva, ne întâlneam oricum, crede-mă! Dumnezeu a așezat astfel lucrurile, încât să ne întâlnim. În privința asta nu puteam schimba nimic. Singurul lucru care a depins numai de noi, și pe care nici Dumnezeu nu putea să-l facă, a fost să alegem să ne iubim, să trăim cea mai frumoasă poveste de dragoste, despre care probabil nu o să scrie nimeni nimic și pe care foarte puțini o vor înțelege. Nu vom ajunge la fel de celebri ca Romeo și Julieta, dar vom fi cel puțin la fel de fericiți ca ei. Povestea noastră de dragoste va rămâne scrisă în sufletele noastre și noi știm că nimeni nu a mai trăit și nu va mai trăi o poveste la fel. Înțelegi? În clipa asta, în întregul univers suntem numai noi, diferiți, separați de toți și de toate într-un fel aproape imposibil de sesizat. Motiv pentru care nu pot să mă abțin să te sărut, așa cum nimeni nu mai sărută pe nimeni în clipa asta în tot universul. 
  
Și Eva și-a întins brațele către el și în secundele următoare au plutit într-un abis care nu are sfârșit și început, inundat de o lumină albă și mângâietoare, deasupra timpului și a lumii întregi... 
  
*** 
  
A venit toamna și a trecut cu o grabă pe care nici Pamfil și nici Eva nu reușeau să o înțelegă. Fiecare zi era prea scurtă ca să se poată bucura unul de celălalt. Nu mai puteau să stea despărțiți decât perioade foarte scurte. Tot mai des se întâmpla ca Eva să plece spre casă și să se întoarcă din drum. Suna la ușă și Pamfil știa că e ea și se grăbea să îi deschidă. Pentru Eva, întoarcerile acestea, care nu erau o noutate, se transformaseră într-un obicei, care îl determina pe Pamfil să nu mai încuie ușa și să o aștepte arzând de nerăbdare în fața ușii. 
  
- Mi-a fost așa dor de tine! șoptea, deși abia plecase de câteva minute. 
  
Pamfil nu putea să spună nimic. Doar o strângea în brațe, cu teama nemărturisită că ar putea să o piardă. Eva stătea cu fruntea lipită de umărul lui și, cu toate că nu îi vedea fața, simțea cum îi înflorește un zâmbet delicat în colțul gurii și gândul îl purta spre florile de primăvară, mirosind a dragoste și a viață renăscută de sub apăsarea zăpezii. Se desprindeau cu greu din îmbrățișare, regretând că timpul nu se poate opri dintr-odată, așa încât îmbrățișarea lor să dureze o veșnicie. 
  
Într-una dintre zilele în care Eva rămăseses la Pamfil, s-a întâmplat ceva care l-a uimit și l-a speriat. Stăteau în dreptul unei măsuțe mici, dint-un lemn exotic, lucios și întunecat la culoare, unde le plăcea să își bea cafeaua. Fără să spună nimic, Eva s-a apropiat de el, a îngenunchiat, și i-a cuprins fața cu palmele, într-un gest mărturisind toată dragostea care îi umplea sufletul. L-a privit drept în ochi și abia după câteva zeci de secunde și-a apropiat fața de urechea lui. Îi simțea răsuflarea fierbinte și nehotărârea de a spune ceea ce gândea. 
  
- Să nu uiți, i-a șoptit în cele din urmă, ce am să-ți spun acum, chiar dacă teama aceasta va rămâne mereu doar un ghimpe înfipt în inima mea și atât. N-am să te părăsesc niciodată. Tu ești îngerul meu păzitor și nimeni nu poate să se despartă de îngerul care îl veghează, chiar dacă și-ar dori asta. Ai văzut vreodată o pasăre închisă într-o colivie, mmurind încet de dorul văzduhului? Dacă ar trebui să mă despart de tine, așa m-aș stinge și eu, deși poate aș continua pentru o vreme să respir și să mă port ca un om viu. Lumea și-ar strânge marginile în jurul meu, închizându-mă, asemenea păsării despre care îți vorbeam. 
  
După câteva minute, Eva a plecat și de data aceea Pamfil a așteptat zadarnic să se întoarcă din drum. 
  
*** 
  
În toamnă, lucrurile s-au lămurit. Ziarele anunțau cu litere mari intrarea în război. Nu se întâmpla totuși nimic din ceea ce înseamnă războiul. Frontul era încă departe și se părea că sunt destul de multe șanse să nu se apropie prea curând. 
  
Orașul începuse să fie răvășit de o frică absurdă față de străini. Nu numai bărbații aveau de suferit, ci și femeile și copiii. Acolo unde copiii nu puteau să rămână la rude, erau ridicați împreună cu părinții. Trenurile îi cărau din arestul județului în sud, spre lagărele în care urmau să fie internați. 
  
Domnu’, evreu fiind, a fost ridicat și el. Blonda era distrusă. Era aproape imposibil ca cineva să poată interveni în apărarea lui, autoritățile fiind foarte atente la îndeplinirea ordinelor privind străinii. Singura modalitate prin care Domnu’putea să fie ajutat, era ca Pamfil să încerce o intervenție în favoarea lui pe lângă Doctor, medicul șef al orașului, cu care se cunoștea destul de bine. Atunci când pleca de la birou, Doctorul mergea mai întâi, cu precizia unui ceasornic, la o grădină deschisă permanent, undeva la marginea orașului. Timp de aproape două ceasuri stătea liniștit la masă, fumând tacticos, timp în care golea două pahare de coniac, niciodată mai multe. Țigărilor și coniacului li se alătura o cafea pregătită special pentru el, tare și fără pic de zahăr. 
  
După ce a ieșit de la birou, Pamfil a plecat spre grădina unde în mod sigur se afla și Doctorul. Câțiva arțari umbreau locul și îi dădeau un aer proaspăt și răcoros. La o singură masă mai erau doi bărbați, îmbrăcați modest, care veneau de undeva de la muncă. Sorbeau zgomotos din halbele ciobite, aburite din pricina berii reci. Vorbeau puțin și în șoaptă, de parcă ar fi schimbat între ei cine știe ce secrete. 
  
Două mese mai la dreapta, stăteau un bărbat și o femeie, care, după cum se purta, nu îi era soție. Era tandră, atentă, gata să-l impresioneze. Avea o rochie galbenă, de un galben tare și un trup mlădios ca al unui șarpe. Un șarpe îmbrăcat într-o rochie galbenă, provocatoare, dar care nu îți trezea repulsie, ci, dimpotrivă, te hipnotiza cu privirea. Până și gesturile pe care le făcea, când își apropia fața de bărbatul cu care se află la masă, ca să-i spună cuvinte ademenitoare, seamănau cu mișcările unui șarpe, pregătit să-și înghită victima într-un moment de neatenție. 
  
Ca de obicei, Doctorul era la masa lui, aflată în partea dinspre stradă, și își sorbea cafeaua. Un pahar gol aștepta lângă ceașca de cafea, ceea ce însemna că nu băuse decât primul pahar de coniac. 
  
Pamfil s-a apropiat de masa lui, l-a salutat politicos și Doctorul i-a făcut un semn discret cu mâna să se așeze. 
  
- Ia zi, domnule poet (așa îi spunea de fiecare dată când se întâlneau), ce s-a întâmplat? Necazuri cu Funcționaru’? 
  
- Nimic personal, îi răspunsese Pamfil. 
  
- Dacă nu e ceva personal, cred că știu despre ce e vorba. Cu siguranță vrei să-l ajut pe funcționarul din biroul vostru, arestat zilele trecute. Un evreu cumsecade, care tocmai își găsise și el fericirea, după cum știe tot târgul ăsta prăfuit de la capătul lumii. 
  
- Exact, i-a spus Pamfil, foindu-se neliniștit pe scaun. 
  
O umbră de tristețe acoperise chipul Doctorului în clipa în care a pomenit despre povestea de dragoste în care Domnu’ era unul dintre personajele principale. 
  
- Ca să vezi, cât de nedreaptă poate să fie viața asta, spuse Doctorul cu glasul plin de amărăciune. Nu cred că pot să fac nimic. Deja ni s-a atras atenția să fim foarte circumspecți atunci când acordăm certificate medicale celor care nu se pot deplasa. Ni se ordonă, nu suntem rugați. Mai pe scurt și mai limpede, doar cei morți nu se pot deplasa. Unii dintre ei sunt bolnavi de inimă, grav bolnavi nu prefăcuți, alții de tuberculoză, unul nu-și poate folosi mâinile deloc, dar cui îi pasă. Și eu trebuie să fiu parte în toată barbaria asta, fără să pot face mai nimic. Nu-mi rămâne decât să mă port omenește cu ei. Uneori mă gândesc să-mi dau demisia sau să cer să mă trimită pe front, dar ar veni altul în locul meu în mod inevitabil și, cine știe, dacă nu ar fi mai rău decât mine. 
  
Pentru o clipă doctorul s-a oprit și i-a făcut semn unuia dintre cei care serveau să-i umple din nou paharul. A sorbit încet o înghițitură mică și a continuat, privind în gol, de parcă nici nu mă vedea. 
  
- Cel mai fericit cred că e un bătrân senil. Habar nu are ce e cu el, nici măcar nu bănuiește ce urmează să i se întâmple. Stă într-un colț al camerei și nu se mișcă de acolo, decât dacă îl mută cineva. Stă și fumează, dacă are cine să-i dea o țigară. Imaginează-ți ce dramă. Să ți se pună sub control tot ce ai, adică să-ți pierzi dintr-odată toată munca, fără să te lovească o nenorocire, cum ar fi focul sau apa, ceva care lovește toată comunitatea. Doar tu și câțiva nefericiți asemenea ție. Fără să ai altă vină decât aceea că aparții unei alte nații, aflată la cine știe ce depăratre de locul unde ești tu. Tot ce poți să duci cu tine nu trebuie să depășească 40 de kilograme. Oamenii ăștia, bolnavi, descurajați, însoțiți de copii, vor trebui să meargă aproape zece kilometri până la noua așezare. 
  
Pamfil auzise câte ceva despre străinii care fuseseră arestați, dar nu știa nimic concret. Ceea ce-i spunea Doctorul, îi sporea starea de tristețe și îngrijorare. 
  
- Înțeleg, i-a spus cu resemnare. Îmi pare rău că v-am tulburat cu cererea mea, dar nu știam unde să merg. 
  
- Într-o vreme, continuă Doctorul, orice boală era vindecată deschizând o venă și lăsând să curgă ceea ce se credea că e sângele rău, cel care afecta sănătatea pacientului. Cam așa stau lucrurile cu lumea și acum. Omenirea se îmbolnăvește tot mai grav pe zi ce trece și nu știe să se vindece decât vărsând sânge în războaie inutile, ceea ce nu numai că nu rezolvă nicio problemă, ci creează altele noi, mai complicate decât cele care au dus la război. Nimeni nu învață nimic din greșelile trecutului. Istoria, plină de greșeli și abuzuri, nu a fost niciodată un dascăl bun pentru nicio societate. 
  
Doctorul s-a oprit pentru o clipă și a sorbit din ceașca cu cafea. Cuvintele lui erau pline de amărăciune, dar și de adevăr. 
  
-Dacă puteam, te ajutam cu mare drag, dar nu există nicio cale, a continuat Doctorul. Mă întristează și mai mult faptul că prietenul tău abia își așezase oarecum viața, fusese și el odată curajos și câștigător și, dintrodată, se trezește fără nimic. Am fost unul dintre cei care s-au bucurat sincer, atunci când a plecat cu doamna inimii lui. L-am admirat pentru curaj și m-am întristat pentru lașitatea mea. Nu am curaj să mă rup de toate și să merg să-mi caut fericirea la marginea lumii, unde să trăiesc mai fericit într-o cocioabă, decât în casa în care îmi târ zilele acum. 
  
Și contrar obiceiului, doctorul a dat peste cap al doilea pahar de coniac și a mai cerut încă unul. 
  
Doctorul era căsătorit cu una dintre cele mai bogate femei din oraș. Era tot atât de frumoasă pe cât de bogată era, dar se zvonise că trăise o poveste de dragoste cu un profesor de la unul dintre liceele din oraș. Probabil că își consumase toată dragostea în povestea asta, care acum aparținea trecutului și devenise o soție cuminte, corectă, dar incapabilă să mai iubească cu adevărat, ceea ce, se părea că îi măcina sufletul doctorului. 
  
- Ție pot să-ți spun orice. Tu ești artist, poet, ai un suflet cald și înțelegător. Alții ar râde și mi-ar spune că ar schimba în orice clipă locul lor cu mine. Cine poate să priceapă ce înseamnă o dragoste adevărată, care te arde ca un foc lăuntric, dureros și înălțător, purtându-te dincolo de limitele înțelegerii omenești? Tu ești unul dintre foarte puținii norocoși care au parte de așa ceva. Ai idee câți oameni la fel de fericiți ca tine calcă acum pământul cu picioarele lor, în orice colț al lumii ai merge? Îți spun eu, câteva mii sau, în varianta cea mai fericită, câteva zeci de mii. Dacă pe prietenul tău nu-l pot ajuta cu nimic, pe tine și pe Eva v-aș ajuta oricând. Fugi, prietene, fugi cât mai e timp din orașul ăsta nenorocit, singurul loc unde fericirea voastră ar putea să fie știrbită de ceva. Fugi azi, acum! 
  
Doctorul s-a aprins tot mai mult pe măsură ce vorbea și, după ce a rostit ultimele cuvinte, a făcut un gest larg cu mâna, ca și cum mi-ar fi arătat un drum pe care să pornească. Pamfil nu se mira că știe despre povestea de dragoste dintre el și Eva și era convins că i-ar fi ajutat dacă l-ar fi rugat. Simțea din vocea și din gesturile lui că e sincer și că vorbind despre el, despre Pamfil, vorbește de fapt și despre propria persoană, despre neputința lui de a se desprinde dintr-o realitate lipsită de orice perspectivă pentru el. 
  
- Acum înțelegi de ce rămân la grădina asta timp de câteva ceasuri în fiecare zi? Mă sperie gândul că o să intru din nou într-o casă care am impresia că se va prăbuși peste mine. Și sufăr odată pentru mine și încă odată pentru ea, știind cât de nefericită poate să fie. Sau poate că e doar cuprinsă de o indiferență fără margini. Și mereu vreau să scap de gândul ăsta, care, dacă ar fi adevărat, m-ar ucide imediat ce s-ar confirma. Și drama mea e cu atât mai mare cu cât o iubesc nebunește și, de fiecare dată când încerc să mă apropii de ea, mă lovesc de un zid de netrecut. La ce-mi folosește că mă pot bucura de trupul ei? E la fel ca și cum ai reda vederea unui orb doar pentru câteva minute, pentru ca apoi să i-o ceri înapoi. Mai bine îl lași în întunericul din care vine, pentru totdeauna. 
  
Doctorul îl privea tăcut pe Pamfil, cu privirea încărcată de o durere pe care abia mai putea să o țină în inima lui, gată să erupă asemenea unui vulcan. Nu putea să spună nimic din respect față de omul care suferea cumplit și a cărui suferință îi era străină aproape pe de-a întregul. Singurul mod în care Pamfil era legat de suferința lui, venea din faptul că Doctorul, dintr-o slăbiciune omenească, i-o destăinuse și îl făcuse astfel părtaș la ea. 
  
- Uneori mă tem să nu fac vreo prostie. Sunt atât de dornic să găsesc o femeie care să răspundă iubirii mele, încât s-ar putea să intru in cine știe ce poveste de dragoste cu cineva care doar se preface că mă iubește și să sar din lac în puț, să rămân prizonierul unei iluzii pentru vreme îndelungată și să mă trezesc la sfârșitul vieții că am trăit o minciună înfiorătoare, fără nicio legătura cu dragostea pe care o caut și o aștept de atâta vreme. 
  
*** 
  
Războiul începuse să tulbure viața orașului tot mai mult. Străzile erau pline de cai și de câini fără stăpân. Oamenii nu mai aveau cu ce să-i hrănească și îi abandonaseră pe străzi. Noaptea, copitele cailor răsunau macabru pe asfalt, sporind impresia că orașul, scufundat în beznă, a fost părăsit brusc de locuitorii lui. Seamăna cu un oraș medieval, cuprins de ciumă, în care au mai rămas doar morții, închiși în casele lor, cuprinse de întuneric, din care nu mai răzbate niciun semn de viață. 
  
Haitele de câini se încaierau crâncen pentru fiecare fărâmă de mâncare. Un urlet aproape continuu, lătrături furioase se dezlănțuiau odată cu întunericul, fără ca nimeni să poată face ceva ca să-i potolească. În cele din urmă, soldații au primt ordin să-i împuște. Odată cu răsăritul soarelui, un grup de soldați a pornit dinspre marginea orașului, împușcând câinii care le ieșeau în cale. Oamenilor li s-a interzis să iasă din case. 
  
Mulți priveau la spectacolul sinistru, care se desfășura pe sub ferestrele lor. Gloanțele care nu se înfigeau cu furie în trupurile sărmanelor animale, loveau pereții caselor sau caldarâmul și ricoșau pe cine știe unde. În urma soldaților veneau trei căruțe, care adunau câinii împușcați. Urlete de durere răsunau pe străzi în liniștea orașului, impasibil la tot ce se întâmpla pe străzi. Sângele de un roșu intens, se împrtăștia pe asfalt, gros și fierbinte. Fără să schițeze vreun gest de dezgust sau de milă, soldații aruncau în grabă în căruțe câinii care deja muriseră, împreună cu cei care încă mai mișcau. Parcă era o repetiție, sinistră și inutilă, pentru războiul în care soldații urmau să devină victimele principale. 
  
Singurul care a încălcat ordinul de a nu ieși în stradă era Hohoi, cel care era prieten cu toți câinii din oraș, pe care îi mângâia și îi îngrijea atunci când era nevoie. Venea în urma căruțelor în care erau aruncați câinii, frângându-și mâinile de durere și strigând singurul cuvânt pe care-l putea rosti: hohoi! hohoi! Unul dintre soldați, deranjat, se întorsese cu un rânjet disprețuitor și îl împinsese cu putere. Hohoi căzu pe asfaltul plin de băltoace de sânge și a rămase nemișcat, împietrit de durere și de neputință. 
  
*** 
  
Războiul mergea cât se poate de prost. Orașul era plin de refugiați, alungați în grabă din locurile lor de dezlănțuirea războiului, asemenea unei furtuni venite de niciunde, gata să distrugă totul în calea ei. Partea bună pentru locuitorii orașului era că linia frontului rămăsese, totuși, destul de departe. Zgomotul infernal al războiului nu ajunsese încă până la ei. Autoritățile îi instruiau pentru eventualitatea unui atac aerian, e drept că doar de formă și fără convingere. Oamenii ajunseseră să creadă că un asemenea eveniment va rămâne o simplă posibilitate, cam la fel cum se întâmplă cu toate lucrurile amenințătoare, cum ar fi moartea, despre care credem cu tărie că nu ni se poate îmntâmpla nouă sau dacă da, atunci va fi într-un viitor îndepărtat. 
  
Ziua, străzile erau pline de oameni, care își vedeau liniștiți de treburile lor. Prima zi de război pentru oraș a venit atunci când se așteptau mai puțin. 
  
Era o zi de toamnă târzie, cu un cer limpede, de un albastru strălucitor. Sirena care anunța orice primejdie pentru oraș începuse să sune neîntrerupt, semn că avioanele inamice, contrazicând întru totul speranțele autorităților, se apropiau de oraș. La început, un vuiet surd, abia auzit se răspândise deasupra orașului. Treptat zgomotul a început să crească tot mai mult, devenind amenințător și făcând să tremure geamurile clădirilor. Pamfil ieșise împreună cu Eva din clădirea prefecturii și ajunseseră o stradă mai departe. În apropiere nu era nicio prăvălie în care să intre sau un loc în care să se poată ascunde, așa că s-au lipit de zidurile clădirii lîngă care se aflau și așteptau să vadă ce se întâmplă. Eva îl strângea cu putere în brațe, deși nu părea să fie foarte speriată. 
  
Pe trotuarul celălalt, Hohoi privea liniștit către cer. Câteva clipe mai târziu s-a desprins de pe trotuar și a ieșit în mijlocul străzii, cu brațele ridicate ca într-o rugăciune, învârtindu-se în cercuri largi, de parcă ar fi vrut să alunge primejdia căzută aupra orașului. Hainele prea mari pentru el, fluturau chinuindu-se să urmeze mișcările dezordonate ale trupului. Era așa de aproape de ei că puteau să-i distingă ochii de un albastru intens și zâmbetul liniștit din colțul gurii. Se mișca încet, nepăsător pentru ceea ce putea să i se întâmple! Gesturile lui erau o sfidare la adresa războiului și a morții, un mod de a le spune că puțin îi pasă dacă îl vor zdrobi sau nu. 
  
Curând se auziră căzând primele bombe, undeva spre gară, departe, spre cealaltă margine a orașului. După câteva clipe în care Pamfil și Eva au crezut că avioanele au plecat, zgomotul motoarelor s-a apropiat din nou. O bombă a căzut cu un șuierat sinistru la capătul străzii și pământul s-a cutremurat cu putere sub picioarele lor. O rafală de mitralieră a aruncat un snop de gloanțe spre Hohoi, care se învârtea netulburat de nimic în mijlocul străzii. La început nu și-au dat seama dacă gloanțele l-au atins sau nu. Brusc, mâinile i-au căzut ca niște aripi frânte. Prin haină a început să se prelingă încet un firicel de sânge din dreptul inimii, amestecându-se cu o urmă înnegrită, lăsată de sângele câinilor împușcați cu ceva timp în urmă. Rămăsese nemișcat, cu ochii albaștri, la fel de albaștri ca cerul de deasupra, îndreptați către înalt. Fața lui exprima aceeași liniște ca atunci când trăia. Eva s-a smuls din brațele lui Pamfil și s-a repezit în mijlocul străzii. Și-a desprins cu un gest liniștit eșarfa pe care o purta în jurul gâtului și i-a acoperit fața celui ucis. Avioanele încă zburau pe deasupra orașului, dar Eva părea să nu le ia în seamă, absorbită cu totul să acopere fața lui Hohoi. 
  
*** 
  
Moartea lui Hohoi a umplut orașul de indignare, dar și de neliniște. Oamenii credeau că moartea unui nevinovat, cum era el, nu putea să fie decât un semn rău, prevestitor de nenorociri. 
  
Trupul lui Hohoi a fost ridicat în grabă de pe asfalt, spălat cu mare grijă, îmbrăcat cu haine noi, aşa cum nu mai purtase niciodată în timpul vieţii, şi depus în biserica din centrul oraşului. A urmat un adevărat pelerinaj al mulțimilor, care s-au înghesuit să aprindă o lumânare şi să se roage pentru sufletul lui. La căpătâiului mortului era mereu cineva care priveghea, de parcă familia bietului om fusese oraşul în întregul lui. Mulţi dintre cei care intrau în biserică nu puteau să-şi stăpânească lacrimile, deşi în timpul vieţii nu manifestaseră vreun interes deosebit pentru Hohoi. 
  
Lucrurile s-au complicat şi mai mult atunci când primarul a trimis doi funcţionari să verifice dacă se află ceva care să lămurească misterul existenţei lui Hohoi în dărăpănătura din curtea bisericii părăsite. După ce s-au întors la primărie, funcţionarii au raportat conştiincios ce găsiseră în cămăruţa care stătea să se prăbuşească, unde bietul om, mort acum, trăise atâta timp. În cameră era doar un pat de scânduri, cu câteva aşternuturi destul de curate, o masă mică, având lângă ea un scăunel şi un raft, alcătuit din câteva scânduri cioplite grosolan şi prinse în cuie strâmbe şi ruginite. Sobă, sau altceva care să folosească la încălzitul camerei, nu exista. 
  
Pe raft stătea cuminte un borcan în care se aflau câteva lumânări, dintre care una deja folosită și o fotografie, atât de uzată și de neclară, încât puteai doar să presupui că reprezenta portretul unei femei. Lângă borcan, funcţionarii primăriei au descoperit o Biblie, care abia mai ţinea în câteva fire de aţă groasă foile îndoite şi pline de urme, datorate unei folosiri îndelungate. Ceea ce a sporit nedumerirea oamenilor şi a dat naştere unor discuţii aprinse, a fost un caiet cu coperţile îndoite pe la colţuri, decolorate cu totul de trecerea timpului. Pe fiecare foaie era trecută data corespunzătoare fiecărei zile în care completase în caiet, anul şi două versete din Psalmul 117, repetate la nesfârşit: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea. O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte!” Scrisul era ordonat şi corect, ceea ce ducea cu gândul că celui care completase obsesiv în caiet îi era familiară îndeletnicirea scrisului. 
  
Imaginaţia oamenilor a mers mai departe şi au început să umble zvonuri că Hohoi ar fi fost de neam nobil, alungat în urma unei poveşti de dragoste între el şi o femeie de rând. Alţii, dimpotrivă, doreau cu tot dinadinsul să-l pună în rândul sfinţilor, fiind convinşi că ar fi fost un nebun întru Hristos, adică unul care se preface a fi lipsit de minte, doar pentru a-şi dedica viaţa în întregime lui Iisus Hristos. Aceştia din urmă aşteptau să se întâmple minuni la înmormântarea lui sau, măcar, la un timp după aceea. 
  
A treia zi, Hohoi a fost înmormântat, condus până la groapă de o bună parte a orașului. O asemenea înmormântare, urmată de o pomană de-a dreptul fastuoasă, plătită din banii primăriei, rar fusese văzută în istoria recentă a orașului. 
  
Încet-încet, oamenii au început să uite de el și viața și-a reluat cursul obișnuit. Între timp, pe mormânt a apărut, nu se știe cu certitudine de unde, un mesteacăn cât un firicel, plăpând, strâmb, aplecat ciudat într-o parte și semănând cu două degete, de care atârnau frunze rotunde ca niște bănuți, părând să indice tot mai clar, pe măsură ce timpul se scurgea, într-o direcție foarte precisă, mai exact spre intrarea în oraș dinspre nord. Cel mai probabil, fusese adus odată cu pământul aruncat peste mormântul unde se odihnea Hohoi. Oamenii nu i-au dat prea mare atenție și imaginea celui dispărut, pendulând între cea de sfânt și cea de nobil fugar, începuse să se stingă tot mai mult. 
  
Veștile despre o iminentă ocupare a orașului de către germani erau tot mai alarmante. La sfârșitul lui noiembrie, trupe românești, tunuri, soldați, ofițeri, cai și căruțe se îmbulzeau pe străzi, semn că că armata se retrăgea și ocuparea orașului era inevitabilă. Pe geamurile prăvăliilor se înmulțeau anunțuri scrise cu litere mari, prin care populația era îndemnată să accepte cu resemnare ocupația. Prefectul, primarul și funcționarii mai importanți au părăsit orașul. Un comitet alcătuit din cetățeni de vază, au alcătuit o comisie care i-a întâmpinat pe ocupanții germani. Culmea coincidențelor, trupele germane au intrat în oraș prin partea de nord, așa cum indica mesteacănul de pe mormântul lui Hohoi, acum văduvit de frunzulițele firave, dar nimeni nu mai avea puterea să facă asemenea constatări într-o vreme atât de tulbure și imaginea lui și-a pierdut importanța pentru totdeauna. În sfârșit, Hahoi își găsea odihna, devenind un mort ca toți morții! 
  
Referinţă Bibliografică:
Genunea (fragment) / Ion Dogioiu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2973, Anul IX, 20 februarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Ion Dogioiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Dogioiu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!