CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Orizont > Opinii >  




Autor: Ion Cârstoiu         Ediţia nr. 2467 din 02 octombrie 2017        Toate Articolele Autorului

ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI SAT
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Este răspândită în lumea specialiştilor părerea după care rom. sat ar fi cuvânt de origine latinească provenit din fossatum „şanţ, groapă“(CADE, Scriban, DLRM, DEX, MDE). Această etimologie a fost stabilită de V. Bogrea în Daco-romania, I, 1921, p. 253-257 şi acceptată de aproape toţi cercetătorii (S. Puşcariu, LR, p. 356 afirma „Chiar numele satului românesc vine de la fossatum, care însemna „înconjurat de şanţuri deci loc întărit“; Al. Rosetti, ILR, I, B., 1964, p. 181 adăugând că aromânii au fusat iar albanezii fshat şi că sensul de „village“ s-a dezvoltat numai la români şi albanezi; Idem, vol. II, p. 47; Cuvinte româneşti, B., 1964, p. 30; Al. Graur, Nume de locuri, B., 1972, p. 135; F. Dimitrescu şi colectiv, ILR, 1978, p. 60; N. Stoicescu, Continuitatea românilor, B., 1980, p. 213; Gh. Ivănescu, ILR, 1980, p. 359, socoteşte rom. sat împrumut din albaneză iar aceasta din latină: „dispariţia lui o neaccentuat înainte de accent ... Fenomenul trebuie socotit ca albanez. Faptul că în albaneză în preajma anului 1000, s a devenit ş ne obligă să concludem că termenul a pătruns în română înainte de această dată“. 
  
Înaintea acestei etimologii L. Şăineanu propusese comparaţia cu termenul albanez fshat care ar proveni din lat. massatum < lat. med. massa „câşlă, aşezare de păstori unde se mulg oile sau vacile; stână“, idee ce nu a fost preluată de alţi lingvişti, deşi dicţionarul îşi menţinea punctul de vedere şi la 1929 când apărea ediţia a VI-a a Dicţionarului său universal. Este posibil ca derivarea din lat. fossatum să fie reală deoarece nu este exclus ca pe undeva şi la români satele să fi fost înconjurate de şanţuri pentru apărare, ipoteză în favoarea căreia ar pleda formele din aromână şi albaneză. 
  
Iată ce spunea I.A. Candrea în Straturi de cultură şi straturi de limbă la popoarele romanice în 1913, (F. Dumitrescu, I.A. Candrea lingvist şi filolog, B., 1974, p.74): „Forma cea mai veche a cuvântului sat pe care o regăsim în primele monumente de limbă este fsat, iar albanezii zic fshat. O formă şi mai veche a cuvântului s-a păstrat în dialectul aromân din Vlaho-Clisura, unde fusat înseamnă „şanţ“ întocmai ca ital. fossato, fr. fossé din lat. fossatum „şanţ“. Se naşte acum întrebarea: nu cumva satul primitiv va fi fost o îngrămădire de case înconjurate de un şanţ?... multe foarte multe popoare primitive îşi înconjurau casele cu şanţuri, fie pentru a împiedica vitele de a ieşi din cuprinsul satului, fie pentru a le apăra de fiarele sălbatice, fie pentru a se feri ei înşişi de atacuri neprevăzute. Întemeindu-se de o parte pe etimologia cuvântului, de altă parte pe elementele pe care i le pun la îndemână arheologul şi etnograful, filologul va putea emite ipoteza că satul primitiv la români era înconjurat de un şanţ“. 
  
Ipoteza este fireşte ingenioasă deşi nu este întrutotul convingătoare. Mai trebuie menţionate şi alte sugestii: cea a lui Cihac care susţine identitatea dintre sat şi sad „grădină“, pe care le considera slave, de asemenea ipoteza lui Gh. Giuglea (Dacoromania X 112) ce-l deriva din lat. fixatum. 
  
Totuşi Massim şi Laurian trecuseră vorba sat între elementele de origine romanică fără etimologie, iar în zilele noastre Ciorănescu, p. 725 preferă să vorbească de originea îndoielnică, nesigură a termenului românesc. Puşcariu scria în Cercetări şi studii, p. 90: „derivarea din lat. fossatum sau chiar massatum e foarte îndoielnică“. Romanistul german Günther Reichenkron în lucrarea sa Das Dakische afirma că sat ar proveni din limba dacilor şi anume din (m)bhi-kbei-tu de parcă limba dacilor ar fi fost o limbă africană! A. Vraciu Limba daco-geţilor, p. 123, face următoarea afirmaţie: „În ceea ce priveşte originea cuvintelor prelatine din limba română care au un corespondent în albaneză şi adeseori şi în alte limbi din sud-estul Europei, de exemplu.... sat: fshat..... trebuie spus că singura explicaţie posibilă este printr-un substrat comun sau înrudit la nivel indo-european, nu prin influenţă albaneză, totuşi la p. 146, cf. lat. fossatum“. 
  
Ultimele lucrări lingvistice repetă etimologia care derivă rom. sat din lat. fossatum, ceea ce demonstrează că ea se bucură de favoarea lumii ştiinţifice de la noi. (I.I. Russu, Etnogeneza românilor, B., 1981, p. 62, 212, 228; Gh, Muşu, Lumini din depărtare, B., 1981, p. 230; Al Rosetti, Schiţă de istorie socială a limbii române, B., 1982). Ne este imposibil să fim de acord cu ideea lui Reichenkron, de fapt cu etimonul propus. 
  
Dorim în schimb să atragem atenţia asupra sanscr. avasatha cu semnificaţia „sat, village“ (E. Burnouf, op. cit., p. 55) derivat din vas, verb ce însemna „a locui, a sălăşlui, a rămâne, a sta“ (idem, p. 571), având şi sensul „a fi fix, stabil“ (p. 779). Comparaţia este ispititoare deoarece se ştie că idiomul dacilor era de tip satem mai apropiat de vechea indiană, vechea iraniană, balto-slavă etc. şi că în limba acestora lui th indo-european primitiv (sau din limba v. indiană) îi corespunde t. Aşadar în dacică ar trebui să ne aşteptăm la *avasata „sat“, pentru faza ei cea mai veche. Mai ştim că ava în limbile indiene şi iraniene era o prepoziţie cu mai multe sensuri printre care: „în“ (Osnovî, p. 204; „în jos“ Al. Graur, Dicţionar ..., p. 23; E. Burnouf, p. 51 dă sanscr. ava ca prefix cu sensul „din, mişcare pentru a îndepărta sau pentru a coborî, a lăsa în jos“). Oricum ar fi, autohtonul *avasata „sat, village“ a fost decupat în ava + sata, acesta din urmă cu înţelesul de „sat, localitate“. 
  
Probabil că dacicul *sat ori *sata s-a conservat la daco-români şi datorită apropierii de cuvinte latine ca satus, us „semănat, sădire, generaţie, rasă“, sata, orum „ogor însămânţat, holdă, recolte“, satum, participiul verbului sero „a semăna, a planta, a însămânţa“. De altfel consemnăm cu titlu de curiozitate faptul că Ponbriant la 1862 şi Resmeriţă la 1924 credeau chiar că sat provine din lat. satum, respectiv satus. Ar fi logic ca dacii să-şi fi păstrat cuvântul lor deoarece se ştie că în evul mediu timpuriu a avut loc în Dacia „trecerea de la viaţa orăşenească la una rustică“ (Gh. Ivănescu, ILR, p. 185). De asemenea se poate vorbi de o „dispariţie aproape totală a vieţii orăşeneşti după secolul al V-lea pe teritoriul de formare a limbii române“. (Idem, ibidem, p. 240). Or majoritatea populaţiei o formau autohtonii daco-geţi: „Dacii erau locuitorii satelor şi oricât de numeroase au fost oraşele în noua provincie, totuşi satele le întreceau cu mult“ (C.C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu, op. cit., p. 73). Şi mai departe: „satele erau locuite de obicei de populaţia autohtonă. De multe ori însă se aşezau între ele şi colonişti romani“. (p.92); „Aici (în sate - I.C.-) dacii formau, mai ales în primele timpuri după cucerire, imensa majoritate a poporului. Cu vremea însă au început să se aşeze şi romanii în sate“ (p.112). Mai remarcăm confuzia aproape totală între băştinaşul *sat, (*sata) (cf. sanscr, avasatha) şi termenii indo-iranieni care înseamnă „o sută“: v. ind. sata, avest. satem, scitic. sata (finlandezii au şi ei sata din limbile iraniene (vezi Osnovî, p.302). Şi fiindcă a venit vorba de „o sută“ iată că şi o altă denumire a satului şi anume cătun (în limbile învecinate katon) este uluitor de asemănătoare cu v. gr. ekaton care însemna tot „o sută“! 
  
Termenul sat este de asemenea uimitor de apropiat de cuvinte ca sătul < lat. satullus (cf. şi germ. satt „sătul“) ori de lat. sat, satis „destul“. S-ar putea ca atât denumirea satului, cât şi a sutei să fi însemnat „îngrămădire, număr mare de case“. La această concluzie ne conduce cuvântul vechi indian grama care însemna „sat“ (a se vedea şi rom. grămadă, care curent este explicat prin slavă). Nu excludem nici posibilitatea ca lat. centum (pl. centa) să aibă totuşi legătură cu rom. ceată (cf. celtic cet „sută“) considerat din sl. četa şi care mai există şi în turcă. 
  
Concluzia nostră este că rom. sat moşteneşte în primul rând etimonul dacic amintit mai sus. 
  
Cele ce urmează privesc mai puţin limba română şi mai mult prototipul din care provine termenul românesc. Le prezentăm cu toată prudenţa de rigoare. În primul rând trebuie să mărturisim că în vechea indiană grupul sat era foarte des întâlnit. Astfel sat însemna „fiinţă“ de la verbul as „a fi“ - Burnouf, p. 672, iar sattum era infinitivul verbului sad care însemna „a aşeza, a şedea“ (în vedică satta cf. Burnouf, p. 674). Explicat pe limba indiană satul (avasatha) ar fi o aşezare stabilă (sanscr. sattum, satta) numeroasă (sanscr. sata „o sută“) de fiinţe (sanscr. sat). Desigur acesta nu este decât un joc de cuvinte şi - ca să folosim tot o expresie veche indiană - ko addha veda? „cine ştie adevărul?“ 
  
Pe plan mai larg dacicul *sat (*sata) se compară cu denumirea turcească kent „oraş“ (din Taşkent „oraşul de piatră“), care iarăşi este curios de comparat cu lat. centum „o sută“ (vezi I.M. Oranski, Iranskie iazîki, Moskva, 1979, p. 94). În unele limbi iranice din Asia Centrală întâlnim kat „sat, localitate, casă“ (Psikat, Surhkat), ceea ce ne aminteşte de numele casei, locuinţei în acele limbi (kat, kata, kad etc.). 
  
Iată încă o comparaţie. Se ştie că vorba care înseamnă acum „oraş“ provine de la sensul de „gard“. Astfel rus. gorod derivă din mai vechiul gard care însemna „gard“ ca pe româneşte (vezi Mongait, Arheologia în U.R.S.S., B., 1961, p. 354). La fel în feniciană gadir avea înţelesul „gard“, astăzi „oraş“ (Al. Graur, Nume de locuri, B., 1972, p.50) şi chiar engl. town „oraş“provine din tun ce însemna „gard“ (A. Maurois, Istoria Angliei, I, p. 54). Pe de altă parte cuvântul grădină este şi el înrudit cu gard şi deci şi cu gorod, gard. Engl. garden „grădină“ seamănă bine cu rom. gard, grădina fiind loc îngrădit, adică apărat. Dar iată că termenul slav sad înseamnă „grădină“ şi se pronunţă exact ca rom. sat. În tot cazul istoria acestui cuvânt nu poate fi aşa de simplă cum ne place nouă să o înfăţişăm uneori. Datele pe care le-am prezentat constituie o bună bază de discuţie pentru cercetătorii viitori, care au datoria de a stabili etimologia cuvântului românesc sat şi de a trage concluziile necesare. Dacă ne este permis iată una care dovedeşte continuitatea elementului fundamental al poporului român - daco-romanii - în special la nordul Dunării. După retragerea aureliană, în Dacia au rămas dacii şi romanii, mai ales sătenii, căci oraşele erau ţinta popoarelor migratoare. Aici în nordul Dunării păstrarea cuvântului dacic *sat, (*sata) a fost favorizată de apropierea pe care romanii şi dacii în curs de romanizare o simţeau faţă de cuvinte tot rurale ca lat. satus, satum, pe când în sudul Dunării strămoşii aromânilor şi ai albanezilor l-au crezut legat de lat. fossatum, probabil termen militar din limbajul armatei şi administraţiei romane ce se retrăseseră acolo. Poate că taberele militare erau înconjurate de şanţuri din motive de apărare. 
  
Pe bună dreptate ne putem întreba de ce totuşi în primele texte româneşti actualul cuvânt sat apare în grafia fsat iar în albaneză şi astăzi este fshat ceea ce poate fi explicat din fsat? Iată o posibilitate. Termenul dacic *avasata (cf. sanscr. avasatha) a fost transformat în *vasata > vasat prin afereză, mai ales că a- în mai multe limbi era o particulă negativă şi privativă (v. ind. akama „fără dragoste“, în greacă aphonia, anonymos). Acest *vasat „village“ a putut fi confundat cu fossatum mai ales că în albaneză a > o (vezi rom. mazăre: alb. modhullë; rom. vatră: alb. votër), deci pentru albaneză ne-am fi aşteptat la *vosat care se putea uşor suprapune cu fossat - din latina medievală a urmaşilor armatei şi administraţiei romane retrase după 271 la sudul Dunării. Dacă în albaneză dispariţia lui o neaccentuat este obişnuită, atunci din *vosat a putut rezulta *vsat, apoi fsat > fšat ştiind că v în faţa unei consoane surde se pronunţă f (de exemplu în limbile slave v sad „în grădină“ se pronunţă fsat). 
  
Aşadar, din mai vechiul *avasata „village“ trebuie să acceptăm că au rezultat două cuvinte tot cu sensul „sat“: *sata care s-a confundat cu lat. satus, satum, sata amintite mai sus şi *vasata, pe care l-a moştenit o parte a populaţiei autohtone mai ales la sudul Dunării şi care s-a confundat cu rezultatul lat. fossatum; acesta ar justifica forma fsat în cele mai vechi documente româneşti, grafie abandonată din cauza uzului curent al limbii române în care era răspândită varianta sat < dacic *sata prin amestec cu termenii rurali latineşti semnalaţi. 
  
La aromâni cuvântul sat este astăzi necunoscut şi se întrebuinţează sinonimul hoară, iar fsat înseamnă „tranşee“ (T. Papahagi, op. cit., p. 567 şi 1052). 
  
Cuvântul românesc sat moştenit de la daci şi pus în legătură şi cu termeni agricoli din latină este o dovadă a simbiozei fericite daco-romane al cărei rezultat peste veacuri suntem noi, românii de azi. 
  
P.S. Prin anii '70 prof. Gr. Brâncuş mi-a spus că nici în Albania satele nu sunt înconjurate de şanţ. În VALR, 1983, 162 scrie: „sat prin evoluţia semantică a lui fossatum, dacă acceptăm această etimologie“(!) 
  
Cf. selo „sat“ ~ afg. sel „o sută“, gr. kome „sat“ ~ berber keme „sută“! 
  
P.S. 2 Urmăriţi comentariile de mai jos. 
  
Referinţă Bibliografică:
ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI SAT / Ion Cârstoiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2467, Anul VII, 02 octombrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Ion Cârstoiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Cârstoiu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!