CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Vizual >  





CASA „MISTERIOASĂ” MINI FRAGMENT DE ROMAN
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O AMINTIRE 
  
Trecuse luna august, venise şi nedeia de Sfânta Mărie a Mică de la 8 septembrie 1948, care se ţinea la locul din străbuni stabilit, în poiana de lângă Biserica Nouă. Toţi părinţii copiilor liceeni, mai ales cei care intraseră în cursul superior, găsiseră prilejul să discute cu mândrie despre progeniturile care le făceau fală. La acea dată, mama mea, care avea 32 de ani, s-a îmbrăcat în ţoalele de sărbătoare, şi-a pus busuioc în păr şi a mers la hora satului, unde, conform tradiţiei, suflarea comunei şi a altora din satele vecine se distra pe muzica lăutarilor. Tinerii jucau înlănţuiţi în mai multe hore, iar vârstnicii îi priveau admirativ, supraveghindu-şi odraslele prinse la joc cu iubita sau iubitul. Nu lipseau nici orăşenii originari din comună, iar micii negustori ambulanţi vindeau produsele tradiţionale, care constituiau deliciul sărbătorii. Comunismul încă nu era cunoscut bine, republica populară având doar opt luni de existenţă. 
  
Mama mersese să-şi conducă soţul, care pleca la Târg, pentru a fi la lucru a doua zi (mergea pe jos cale de 30 km.), după care, până în seară, a rămas singură la nedeie, în mulţimea adunată. S-a plimbat printre lume şi nu puţine persoane au întrebat-o: „ Ce a făcut fiu-tu, a intrat la liceu?!”, întrebare parcă aşteptată şi la care, cu multă plăcere, răspundea prin da! şi că „Ion al meu este un copil deştept”! 
  
Institutorul Nicolae Diaconescu a venit şi el la petrecere şi se plimba printre hore, unde a întâlnit-o pe Veta lui Gociu. Când a văzut-o, cu vocea-i caldă şi inconfundabilă i s-a adresat verişoarei lui de a treia spiţă: 
  
- Vetuţo, am auzit că și fiu-tu a reuşit la capacitate! Brava lui, dar l-ai înscris?! 
  
- De ce să-l înscriu?! El a dat examen tot la Comerţ, unde a învăţat până acum! 
  
- Da, măi fato, dar trebuie să facă cerere de înscriere în anul l al noii structuri şcolare, altfel nu-i luat în evidenţă! 
  
- Da bărbatu-meu ieri a venit de la Târg şi nu ştia nimic, altfel mi-ar fi spus ceva... 
  
- Ce ştie bărbatu-tu!... Trimite mâine copilul până la mine să-i fac cererea şi s-o ducă cineva imediat la secretariatul şcolii, altfel rămâne pe dinafară! 
  
Mamei, temperament „vulcanic”, nu i-a mai tihnit sărbătoarea. A mai vorbit ceva cu Nicolae Diaconescu, el încercând să-i explice pe îndelete cum stau lucrurile şi care sunt regulile şcolare şi a asigurat-o că el va face cerere, dar mâine copilul să vină s-o ia!! 
  
A doua zi, când vacile păşunate de mine îşi rumegau în tihnă iarba din burţile sătule, mi-am „luat în picioare” drumul de peste trei km., să primesc cererea de înscriere la liceu. Împlinisem 14 ani, învăţasem să vorbesc frumos şi-mi crescuse spiritul de observaţie. Nu-mi mai era jenă de poziţia mea socială, copil de oameni simpli. Trecusem peste handicapul stării de inferioritate şi mă consideram egal cu toţi copiii liceeni ca mine, chiar dacă unii dintre ei aveau alt statut social, fiind fii de învăţători, de preoţi sau altele asemănătoare. 
  
„Înarmat” cu un baston, am ajuns la poarta celui ce se oferise să-mi dea un sprijin, pentru a nu rămâne pe dinafară, deși eram cu examenele luate. Casa era în centrul comunei, o ştiam, dar niciodată până acum nu fusesem atent la detalii. Treceam pe lângă ea meteoric, mai ales că Mărioara, fiica lui, nu mă băga în seamă şi, dacă te opreai din mers, erai lătrat insistent de un câine de pază cât un viţel! 
  
...Casa popii Radu Diaconescu, alcătuită din trei camere, toate de locuit, şi un beci, era aşezată într-o curte imensă, ce depăşea cu mult 15 ari de teren. Faţă de drumul comunal, se găsea la aproximativ 30 m distanţă, orientată cu fața spre răsărit, iar gardul de la drum avea peste 50 metri lungime. Latura din spate a curţii era ocupată cu anexe, şopru, pivniţă, bucătărie de vară şi coteţe pentru cârdurile de raţe, curci şi gâşte. Gardul din faţa curţii era confecţionat din ştacheţi de stejar, cu capetele frumos ornate, care între doi pociumpi formau o arcadă şi întreg ansamblul era de un bun-gust indiscutabil. Porţile de intrare în curte erau înalte, prevăzute cu acoperiş şi astereală, iar pe o scândură pe care patina vremii îşi pusese amprenta erau pictate nişte icoane, la care cu evlavie , cândva, cineva se închina. Gardul, deşi îmbătrânit de ploi şi vremuri, încă se menţinea pe poziţie. Părea că fiul moştenitor nu-şi prea adusese obolul cu ceva la menţinerea lui, fiind de la început bine construit. 
  
Cu smerenie am bătut în poartă, dând naştere la un adevărat infern provocat de lătratul dulăului de pază, pe cât de mare, pe atât de rău, care, văzându-mă, s-a înfiinţat la locul cu pricina, căţărându-se cu labele pe porţile bine ferecate. Curtea părea pustie şi numai nişte curcani au început să gurguie, supăraţi de lătratul paznicului casei şi al lor, întărâtat de prezenţa mea intempestivă. 
  
- Leu, fii cuminte şi vino aici! se auzi glasul stăpânului ce ieşea dintr-o cameră şi care nu prea a fost ascultat de la început, câinele continuând să-şi facă datoria de unic şi vajnic păzitor al curţii. Marş de-aici, potaie, că-ţi făcuşi numărul destul! îl mai dojeni stăpânul, în timp ce deschidea poarta de intrare. 
  
- Tu eşti copilul Vetuţii? Ia te uită ce băiat mare are şi n-a trecut bine de 30 de ani! Brava, băiete! Am auzit de la Mărioara că şi tu ai luat examenul de capacitate. Tu ai făcut trei clase, ea a făcut patru, dar de-acum o să fiţi colegi de an. Aşa-i în viaţă, unii câştigă, alţii pierd! îşi continuă amfitrionul monologul. 
  
În timp ce mergeam alături de el spre scara casei, luam aminte la cele ce vedeam, fără a-l pierde din ochi pe răul de câine, care părea că se liniştise, după ce mă lăsase în grija stăpânului. Din curte, casa, deşi veche, mi s-a părut o bijuterie de construcţie! Scara din beton bine lustruit avea o balustradă pe măsură, în concordanţă cu restul tâmplăriei. Tinda şi balconul, ca suprafață, erau imense, împrejmuite de o prispă confecţionată din scânduri de brad duble, iar cele de pe exterior aveau aceeaşi lăţime şi aveau decupări florale. Stâlpii de susţinere erau şi ei îmbrăcaţi cu scânduri lucrate în acelaşi stil, iar pe sub streaşină atârnau ghirlande confecţionate din acelaşi material lemnos şi la fel lucrate. Totul era vopsit în albastru, un azur ce semăna cu ochii Mărioarei... 
  
Când am ajuns în capătul de sus al scării, am rămas surprins de cantitatea mare de ştiuleţi de porumb, aruncaţi pe jos nedepănuşaţi, într-un strat ce atingea chiar 50 de cm. Călcând cu grijă, ca într-o casă străină, după domnul institutor, am intrat în camera de la drum, cameră spaţioasă şi impunătoare în imaginaţia mea. Era mobilată cu două paturi mari, cu capete înalte, frumos lustruite, cu intarsii şi sculpturi ce voiau să reprezinte ceva ce n-am înţeles, un dulap de haine, destul de încăpător, lucrat din acelaşi material ca paturile, având pe uşi încastrate oglinzi de cristal, şi un birou masiv, unde trona un scaun imens, capitonat în piele. Pe pereţi erau agăţate două icoane, din care una cu rama filigranată din argint, şi un tablou cu un peisaj de ţară. Biroul se asorta cu restul mobilierului şi probabil era moştenire, ca şi casa, şi avea pe blatul dezvelit, aranjate într-o anume ordine, o lampă cu petrol, de dimensiuni şi format cum nu mai văzusem până aici, o mapă de birou pe care se scria, confecţionată din piele maron, o călimară deosebită ca formă şi volum, cu cerneală, lângă care sălăşluia un suport pentru tocuri din lemn, cu diferite peniţe pregătite pentru scris, un tampon cu sugativă şi un teanc cu coli de hârtie albă. În cameră stăruia un miros jilav, caracteristic drugilor de porumb cu foile verzi. Cu oareşice efort şi o discretă sudalmă, binefăcătorul meu a împins ştiuleţii din încăpere, ajunşi până la birou, iar în locul eliberat a tras jilţul şi, sub privirile mele, a intrat în ritualul compunerii cererii către direcţia liceului. Scosese din dulapul biroului o sticluţă din care turnă în palma stângă un lichid care lăsă un miros discret de levănţică şi-şi frecă palmele cu insistenţă. 
  
- Spune-mi, dragă, care-i numele dumneata complet, rupse tăcerea ce se crease şi mă readuse la realitate prin reverenţa şi scopul întrebării. 
  
- Cu glas răspicat i-am răspuns, pronunțând numele, inițiala și prenumele, perceperea fiind confirmată cu o clătinare din cap din partea domnului profesor. 
  
În cameră s-a instalat o linişte profundă, peniţa începuse să scârţâie pe coala velină, imaculată, dându-mi posibilitatea să „cotrobăiesc” cu privirea toată încăperea. Trăisem trei ani în oraş, învăţasem să mă comport civilizat, sesizasem forma politicoasă în care s-a adresat domnul profesor mie, proaspăt licean, şi luasem aminte în ce casă mă găseam. 
  
Privind mai atent la încăpere, am constatat că, în colţul tavanului din dreptul sobei de teracotă de culoare turcoaz, se formase un cocoloş din pânză de păianjen, înnegrit de praful verii sau de fumul ultimului foc. Paturile erau nearanjate şi, pe cel opus locului unde mă aşezasem, era expusă în mare neorânduială o plapumă cu feţe de atlaz albastru şi portocaliu, fără învelitoare de cearşaf, ceea ce eu n-aveam la mine acasă. Arăta neglijent și era aşa cum fusese lăsată de cel ce dormise noaptea în acel loc. Pernele erau şi ele în neorânduială, cu feţele încreţite de prea multă întrebuinţare, iar pe cea din patul pe care stăteam am văzut urmele puricilor ce trecuseră să viziteze noaptea pe cei care dormiseră, şi nu păreau a fi schimbate de curând. 
  
Mitul misterioasei case de intelectuali avuţi se destrămase prea repede, ca un balon de săpun, care te încântă prea puţin, faţă de cât te-ai fi aşteptat! „Vina” o purta cererea pentru care venisem. 
  
- Gata, dragă, ţi-am făcut-o! Dumnezeu să-ţi ajute şi să înveţi bine, că numai aşa poţi ajunge cineva! Spune-i lui maică-ta s-o expedieze, ca să ajungă repede la secretariatul liceului, că pe 15 încep cursurile şi rămâi pe dinafară... 
  
Mulţumind, am părăsit curtea, în timp ce pe porţile mari ale bătăturii intrau două care încărcate cu ştiuleţi de porumb abia cules, însoţite de o femeie necunoscută, care era de fapt soţia domnului Nicolae Diaconescu. 
  
Unde era fiică-sa, unde era Mărioara, cea cu ochii întocmai ca azurul cerului de primăvară?!! 
  
Ion C. GOCIU 
  
Referinţă Bibliografică:
CASA „MISTERIOASĂ” MINI FRAGMENT DE ROMAN / Ion C. Gociu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2890, Anul VIII, 29 noiembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ion C. Gociu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Gociu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!