CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Marturii >  





FRAGMENT DINTR-O POVESTE REALĂ
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
La Vânătoare pe Plaiuri Dobrogene  
  
Vasile, fost prieten din copilãrie și rãmas prietenul meu loial pentru totdeauna, ajunsese sã aibã o funcţie mare la Judeteana de partid Constanța. Atribuțiile ce decurgeau dintr-o asemenea funcţie îl fãceau cunoscut în tot judeţul. De el aveau nevoie toţi și tuturor care apelau la el le satisfãcea dorinţele. Avea putere, relaţii, inteligențã și a știut sã și le foloseascã la maximum și în interese proprii. La el mai gãseam și eu câte ceva din produsele mai „acãtãrii” și ne mai „dedulceam” în familie cu bunuri la care plebea de rând nu avea acces, fiind destinate nomenclaturii, cã, de…, îi eram prieten, apropiat ca vârstã și, în plus, aveam aceeaşi pregãtire la origine. Toamna, când de comun acord stabileam data, se organiza în funcţie de timpul de care dispuneam câte o vânãtoare „pe cinste”, la care participau numai ştabii din oraș. Vânãtorile se desfãșurau, de regulã, douã zile. Prima zi era la gâşte si rațe, în zona Nuntaşi-Histria, a doua, la rãpitoare, mistreţi si fazani, în zona Negru-Vodã pânã la Topraisar.  
  
La zburătoare ajungeam când soarele mai era încã pe cer. Intram în zona bãlților și aşteptam cârdurile de orãtãnii sã se întoarcã bine sãturate, de prin lanurile de coceni ale CAP-urilor, pline cu ştiuleţi de porumb, neadunaţi sau lãsați înadins, în timpul culesului.  
  
Parcã la un semnal bine stabilit, în scãpãtat de soare, începeau sã soseascã în şiruri nesfârşite și gãlãgioase gârlețele si gâştele, grupurile rapide și rãzlețe de rațe și cormorani, grãbite spre a-și ocupa locul de înnoptre și dulce odihnã pe luciul apei. „Dormitorul” lor îl asigurau bãlțile, loc de adãpare și de siguranțã. Înnoptau aici, unde erau ferite de rãpitorii lor nocturni, dar nu și de noi, vânãtori fãrã milã și, uneori, fãrã discernãmânt, ascunşi cu grijã în vegetaţia ofilitã de brumele toamnei, unde ne cream locaşurile de tragere. Nu mi s-a spus, dar nici eu n-am întrebat câte pãsãri poate împuşca un vânãtor, la o ieşire. Eu, cu experienţa mea, cu o îndemânare relativã la vânatul pãsãrilor, n-am trecut niciodatã de cinci , ceea ce cred cã era sub baremul legal. Dar localnicii admişi în cercul restrâns al acţiunii împuşcau… de nu le puteau cãra! Omorau câte 15-20 de pãsãri într-o searã, pe care le târau apoi pânã la locul de întâlnire, legate pe sfoarã. Foarte multe pãsãri rãnite se prãbușeau în mijlocul apei, unde nu se putea ajunge cu cizmele noastre, câine de aport n-aveam, aşa cã destule rãmâneau și prãdãtorilor. „Mãcelul” era admis, fiindcã, de la aceste vânãtori, o cotã apreciabilã era pusã în maşina lui George, mașinã în folosințã personalã, primitã de la Județeanã și care purta un numãr de înmatriculare ce era salutat cu smerenie de toţi agenţii de circulaţie. Cine ar fi îndrãznit sã-si „vâre nasul” în portbagajul vehiculului, burduşit cu zeci de pãsãri, împuşcate doar pentru doi vânãtori?!  
  
Când noaptea se lãsa de-a binelea, ne retrãgeam la locul de staţionare a automobilelor, pãzit de soferul credincios, unde organizatorul, de regulã un oficial local, ajutat cu sârg de participanți, scotea din raniţele burduşite bucate alese, ca pentru musafiri de onoare, udate cu tuicã din caise și vin de Niculițel.  
  
Dupã întâia mea vânãtoare, când am ajuns acasã, la domiciliul ce-l avea „tovarãsul Vasile”, un apartament spaţios într-o vilã unde locuia ca un nabab, am rãmas surprins, dar asta numai prima datã, cã partea mea de vânat a fost de 12 gâşte, introduse cu grijã într-un sac, în portbagajul maşinii, de crediciosul şofer, pe când eu vânasem doar trei. Partea lui Vasile a fost de cel puţin 20 de zburãtoare, deşi nici el nu vânase mai mult de sase-şapte. O zi întreagã au muncit douã angajate, femei drãgute cu trãsãturi exotice, douã „cadâne” frumoase, alese parcã pe sprânceanã, sã le jumuleascã de fulgi si sã le eviscereze. Nici ele nu munceau degeaba, revenindu-le, ca de fiecare datã, câte o gâscã și mãruntaiele de la toate. Ştiau „bãieții” sã se punã bine cu șefu’!... Iar el, din partea lui, mi-a mai dat vreo cinci-șase gâşte, de-mi fãceam probleme cum sã le transport peste 500 km. Pânã acasã, schimbam douã trenuri, dar „sãracul” nu trebuie vãitat de traistã! Am fost „pricopsit” și cu gâşte fãcute pastramã, primite de la „colegii vânãtori de ocazie”, de la care el urma sã primeascã toatã toamna asemenea delicatese, care meritau gustate numai de cei apropiaţi, care ştiau sã le aprecieze.  
  
La Constanța, în acea vreme, locuinţa lui Vasile era situatã într-o casa naționalizatã, cu etaj, asezatã pe faleza din nordul oraşului. Avea mai multe apartamente ce aparţineau Gospodãriei de partid, care erau folosite drept spaţiu de cazare pentru oaspeţii importanţi din teritoriu, ce doreau o anumitã intimitate, mai ales pe timpul sezonului estival.  
  
Dimineaţa, soarele generos scotea capul din adâncul mãrii si rãsãrea chiar pe balconul casei, punâdu-i în evidențã frumoasele stucaturi cu care era ornatã faţada clãdirii, pe care le mângâia cu cãldura razelor lui binefãcãtoare. Fusese construitã de un armator grec, ce avusese afaceri prospere în anii 1925-1939, fiind o clãdire de patrimoniu, ca multe altele din strãvechiul Tomis.  
  
... Dacã la vânãtoarea de gâşte participanţii erau în numãr redus, vânãtoarea de mistreţi se fãcea cu personal numeros, cu hãitași care trebuiau sã scotoceascã pãdurile dese ale platoului dobrogean din zona de sud a judeţului Constanța, care se întindea pânã la graniţa cu Bulgaria. Participau somitãți ale timpului, la nivelul şefilor de direcţii judeţene, de la silvic, miliţie, secretari de partid, cum se zice, numai „lume bunã”! Printre ei și eu, prezentat doar cu apelativul „tovarãșul...”, de la Bucureşti, fãrã nicio altã precizare, cã doar eram o cunostințã veche. Oricine putea crede cã sunt vreun mare activist, dar nu se discuta, cã nu era nevoie de justificãri. Vânãtorile începeau duminicã dimineaţa, pe la orele 10, și se terminau dupã-amiazã, cãtre orele 16-17, când venea seara și totdeauna, ca din întâmplare, ziua se încheia lângã un canton silvic, cu mese întinse, pline cu mâncãruri calde, cu țuicã fiartã și vin de Murfatlar din toate soiurile, cã, deh…, odatã vin to’arãșii sã se destindã! Serviciul de protocol la masã era oficiat de ospãtãrițe, dar numai din cele mai tinere, ca sã priascã vinul distinşilor meseni…  
  
Vremuri bune, „dom-le”, nu alta! Mulţi regretã, eu n-am de ce, fiindcã nu-mi erau în obisnuintã. Poate Vasile, de altfel generos si cu simţul mãsurii, dar care mã invita și din vanitate, ca sã vãd eu în ce „ape se scãlda el”…  
  
„Pomana” asta a ținut vreo câţiva ani la rând, când eram cu serviciul în Economia Nationalã, la o brigadã de muncã în exploatãrile cãrbune. Altfel, nu puteam pleca aşa de uşor dintr-o brigadã operativã, mai ales cã eram locţiitor de comandant.  
  
…Ceea ce este trist - și de care si acum mi-aduc aminte cu multã durere - a fost un eveniment nefericit, petrecut în anul 1988, la ultima vânãtoare de mistreţi pe plaiurile dobrogene. Era o zi de toamnã frumoasã și târzie, numai bunã pentru o vânãtoare de succes, când ajunseserãm în marginea unei pãduri de esentã tare, Quercus cerri (cer), care se întindea pe multe zeci de hectare. Totul fusese organizat „ca la carte” și, dupã spusele organizatorilor, vânatul mare, adicã porcii mistreţi, era destul și pe mãsura planului de recoltare. Distracţie, nu glumã!!  
  
Dintre participanţi, s-au format douã tabere, prima, dintre somitãțile vânãtorii, și a doua, din plebea gonaşilor. S-a fãcut instructajul de rigoare, s-au semnat documentele, iar noi, vânãtorii, prin tragere la sorti, ne-am ocupat locurile în standul stabilit, pe un aliniament în adâncul codrului de „aramã”. Hãitașii, bãrbați și copii, aduşi special de organizatori, au plecat la locul de unde începea „bãtaia”, mult spre lizierã, ca sã cuprindã un spaţiu cât mai întins și adânc în care se presupunea cã exista vânat.  
  
În standul cu vânãtori, eram încadrat de Vasile în dreapta, iar în partea stângã îl aveam pe seful Miliţiei municipale Constanta, un bãrbat mai tânãr decât mine și destul de simpatic. Vânãtoarea a început, glasurile gonaşilor, amestecate cu sunete de goarnã, spãrgeau liniştea pãdurii, stârnind din somnul lor adânc toatã suflarea sãlbãticiunilor adãpostite în culcuşurile lor moi și cãlduțe.  
  
Noi, vânãtorii, eram numai ochi si urechi, privind cum trec printre noi, în salturi disperate, cãprioarele, prinţesele alintate ale codrului arãmiu, și iepurii trecuţi sub protecţie, în care nu se trãgea. Au urmat şirurile de fazani care alergau bezmetici când în dreapta, când în stânga, iar când ajungeau în bãtaia puștii se ridicau pe verticalã, în fâlfâit sacadat de aripi, cãutând cu disperare scãparea. Începuse infernul! Focurile de armã erau slobozite continuu de pe linia de vânãtori. La mine și la vecinii mei nu venise încã nimic. Priveam invidioşi spectacolul și norocul altora! Mai târziu și mai departe de bãtaia puștii, în fata noastrã a apãrut o vulpe care, probabil, simţindu-ne, și-a schimbat drumul de fugã prin pãdure. Pierise pur și simplu din vizor! Hãitașii începeau sã se apropie și noi nu trãseserãm nici mãcar un foc! Nu era nimic. Era prima „bãtaie” și ziua era lungã…  
  
La un moment dat, când nu se comandase încã încetarea focului, am vãzut în stânga mea, aproximativ pe direcţia vecinului miliţian, un copil ce învârtea voios un instrument care scotea sunete ca o cârâitoare. Din fața lui sãri în salturi, spre vânãtori, o altã vulpe disperatã. Simultan, vecinul din stânga sloboade focul, nu o nimereşte si mai trage o datã și încã o datã, avea armã automatã cu cinci cartuşe, iar eu îl priveam cum se „lupta” inegal, dar nu pentru el, cu şiretenia animalului. La terminarea zgomotelor de focuri de armã, s-a auzit un plâns de copil. Era copilul cu cârâitoarea, plângea de i se înnodau lacrimile sub bãrbițã! Înconjurat de mai mulţi gonaşi și ţinut de braţ de un bãrbat, a venit la linia vânãtorilor, cu fața plinã de sânge și cu mâinile ţinute la ochi. Bãrbatul ce-l aducea era paznicul de vânãtoare al pãdurii, iar copilul era fiul sãu. Amândoi tremurau, tatãl de emoţie, fiul de durere și de spaimã. Din nefericire, o alicã ce era destinatã vulpii ajunsese în ochişorul copilului de numai 12 ani, venit pentru prima datã la o vânãtorare, adus la spectacol de nefericitul și neinspiratul lui tatã.  
  
Nu-i greu de bãnuit ce a urmat și mie mi-ar fi greu sã mai povestesc, de aceea mã opresc aici… A fost ultimul meu an de vânãtoare în Dobrogea, care s-a încheiat în chip nefericit. Anul urmãtor a fost plin de evenimente, de zbucium politic în țarã si-n întreaga Europã, cu spectaculoase cãderi de regimuri comuniste, cu spargerea zidului Berlinului și cu Revoluţia Românã, începutã în Oraşul Erou Timişoara...  
  
Douã luni am dormit în unitate, n-am mai fost la nicio vânãtoare, iar armele au stat în custodie, la depozitul garnizoanei, pânã în primãvara anului urmãtor.  
  
Ce-o mai face micul invalid, „vinovat” cã a fost prezent într-o situaţie, într-un loc și într-un moment nefericit?  
  
Soarta aşa i-a fost sã fie…  
  
Ion C. Gociu  
  
 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
FRAGMENT DINTR-O POVESTE REALĂ / Ion C. Gociu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2412, Anul VII, 08 august 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Ion C. Gociu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Gociu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!