CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Spiritual >  





Ion GOCIU - UN PAŞTE DIN COPILĂRIE
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În acel an (1944), după regulile creştineşti, Paştele fusese stabilit în ziua de 16 aprilie. Mai aveam câteva zile până la împlinirea vârstei de zece ani şi mă credeam băiat mare. Tata îmi promisese că, dacă sunt cuminte şi ascultător, mă ia cu el la slujba de Înviere. Fiindcă trebuia să nu dormi o noapte, noi, copiii, mergeam la biserică să luăm Paşte, odată cu bunicii şi cu cei mai somnoroşi. Adică în partea a doua.  
 
Ca de obicei mă găseam în vacanţă şi primăvara fusese timpurie. Zăpada de pe dealuri şi coline se topise demult, codrul înverzise, corcoduşii, nelipsiţii pomi din curţi şi livezi, aveau coroanele pline de flori şi păreau nişte imense pămătufuri de păpădie albe ca neaua, răspândind un parfum de nu te mai săturai, inspirându-l. Vrăbiile, perechi, ciripeau încontinuu, sâcâitor, şi nu se mai astâmpărau din drăgăluit. Berzele se întorseseră la cuiburile lor, iar cucii virili, topiţi după dragoste, întrecându-se în a-şi ademeni „amantele”, cântau cu patos de răsunau văile. Frumoasele pupeze, cu penajul şi crestele lor provocatoare, chemau bărbătuşii la împerechere, cântându-le: pup, pup, pup. Câtă poezie!...  
 
După un post lung în care consumasem, prin alternanţă, doar mâncare gătită din fasole, bob, mazăre, poame (fructe uscate, fierte), varză acră, sfeclă şi zeamă de varză, uneori fiartă şi îngroşată cu făină de porumb, venea dezlegarea la „de dulce” pe care o aşteptam ca pe o mană cerească. La noi în sat, cartofii se găteau numai la praznice, nunţi şi botezuri. Tocăniţa era o mâncare de lux şi pentru ea cartofii erau cumpăraţi de la târg. La noi, cartofii se semănau în cuiburi primăvara devreme, vrejii creşteau până la brâu că li se punea gunoi cu postăviţa, dar tuberculii, când îi scoteau, nu erau mai mari decât coricovele, acele mere pădureţe. Mama, a fost întrebată odată de o vecină dacă mai pune şi anul acesta cartofi? Ea a răspuns:  
- Pun fă, cum să nu pun, că trebuie să am de sămânţă la primăvară!  
 
Pe timpul postului, noi, copiii, ne mai dedulceam cu ce ciuguleam de prin lada cu afumături păstrate de la Crăciun în podul casei. Abia aşteptam să rămână ocna podului descuiată, sau să ne trimită cu vreo treabă, că şi muşcam din codrul de slănină sau vreo bucată de trandafir zăletită pe fundul lăzii. Ş-apoi începuseră să fete vacile şi caprele şi animalele trebuiau răscocite. Cum vine aia?... Vaca, împopoţonată cu două şnururi de lână cu ciucur vopsite roşu, prinse între coarne şi de coadă, cu viţeluşul după ea, erau aduse aproape de locul unde se aşeza masa, pe un loc curat, atunci măturat, chiar în oborul vitelor. Viţelul, scos din coteţul lui era nerăbdător să sugă, neuitând niciodată când avea ţâţa în gură să-şi ridice codiţa, dezgolind locul unde mama lui, cu grijă îl lingea, treabă neînţeleasă atunci de mine. Stăpâna vacii aducea o cotovaică plină cu ouă adunate din cuibare şi un copil, care era considerat cel mai isteţ lua un ou, se apropia de sărbătorită o striga pe nume şi, când vita întorcea capul spre el să-l vadă, de la distanţă, acesta ochea capul aruncând oul crud să i se spargă în frunte. În acel moment toţi copiii prezenţi strigau în cor: „cucuu, răscucuu, ciriic, păsăriic”... Momentul acesta era un spectacol păgân, mult aşteptat şi se făcea în ziua când se fierbea laptele numit colastrul, pe care erau chemaţi să-l mănânce toţi copiii din vecini.  
 
Pe o masă de lemn joasă cu trei picioare, în jurul căreia erau aşezate scăunele pe numărul de copii, se puneau linguri de lemn, noi, nemaifolosite până atunci, şi două străchini smălţuite. Din tuciul cald se turna colastra umplând mereu stăchinele până se săturau copiii sau se termina conţinutul din căldare. Laptele din care se făcea era adunat din primele trei zile după fătare, timp în care natura îl îmbogăţeşte cum ştie ea mai bine ca puiul de animal să se întremeze repede.  
 
Pe vremea aceea, tata lucra la Regia tutunului din Târgu-Jiu şi, ca în fiecare an, toţi muncitorii din fabrică primiseră de la economatul fabricii să aibă de sărbătorile pascale cotele de ulei, zahăr şi făină de momel, cum îi ziceam noi, adică făină albă trei nule. Personalul fabricii lua o vacanţă şi toţi muncitorii plecau la casele lor. Spre norocul nostru, fiindcă tata era orfan din Primul Război Mondial şi avea de îngrijit o mamă şi o soţie cu trei copii, fusese concentrat pe loc, Regia fiind subordonată Armatei.  
 
În casă la noi, tata, la zilele de mare sărbătoare, era cofetarul familiei. Până la angajarea în fabrică lucrase ca ucenic, calfă şi muncitor în patiserii la Brăila şi Călăraşi. Era un desăvârşit meseriaş de la care a avut multe de învăţat şi mama. Pasca şi cozonacii, simpli sau umpluţi în diverse forme, făcuţi de el erau minunaţi. „Numai la casa lui Gociu miroase a belşug în aceste vremuri de restrişte!” ziceau sătenii când, adunaţi, vorbeau la horă. Mi-aduc aminte că odată, ca să mă pun bine cu o fată de care-mi plăcea, şi ne-am dus în pădure la Poiana Bozului unde era pământul plin de viorele, găinuşi, micşunele şi brebenei, să adunăm flori de câmp în buchete ca să ducem la cimitir în a doua zi de Paşte când era hramul satului. Am luat pentru ea o felie babană de cozonac învelită într-o hârtie de ziar. M-a privit în ochi, a mirosit pacheţelul apetisant, după care, nedesfăcându-l l-a vârât în sân, să-l mănânce acasă împreună cu soru-sa. Atunci, n-a ştiut să-mi mulţumească cu un sărut cum fac fetele de-acum, dar nici eu n-am avut curajul să-i zic… că-mi era ruşine.  
 
Paştele din anul acela, chiar dacă noi (eu şi fraţii mei) n-o luam în seamă, avea o umbră mare de tristeţe. Era al treilea an de război. Din sat muriseră sau fuseseră daţi dispăruţi mulţi bărbaţi care participau pe front. Era, nu era al lor, tot satul îl jelea. Multe femei tinere rămăseseră văduve, iar acum îndoliate, plângând, se pregăteau să-i pomenească. Pe capul lor picase toată răspunderea gospodăriei; grija pentru bătrâni şi copii, care, întristaţi de durere, îi plângeau pe taţii dragi plecaţi în lumea veşniciei. Fratele mamei ajuns la vârsta încorporării, primise ordin de recrutare şi urma ca într-o lună să se prezinte la Cercul Militar, situaţie ce crea o atmosferă apăsătoare în cele două familii. În casa noastră, mama şi tata au pregătit Paştele la fel ca-n toţi anii, noi, fără griji ne zbenguiam, dar nu se glumea şi nu se râdea ca altădată.  
 
*  
 
Venisem de la biserică, unde sora mea mai mică se dăduse în „spectacol”. În braţele mamei şi în faţa preotului care ţinea în mâini potirul şi linguriţa, n-a vrut să deschidă gura să primească grijania. Dintr-o dată devenise agitată. A început să plângă şi dând din picioruşe, s-a prins cu mâinile de gâtul mamei şi-a întors capul peste umărul ei, până au renunţat. După atâtea rugăciuni şi o noapte de neodihnă, preotul era obosit şi n-a mai insistat. Acasă, când a fost întrebată de ce a făcut aşa, a răspuns că i-a fost frică de popă că-i taie limba! Linguriţa din mâna dreaptă a popii i s-a părut briceagul lui Riţu[1].  
 
Pe timpul postului mama ne ameninţa că dacă furăm şi mâncăm ceva de- dulce, la paşte popa ne taie limba. În biserică, sora mea se ştia vinovată. După ce ciocniserăm ouă şi ne ospătaserăm cu de toate*) , eu şi Riţu, - fratele mai mic -, am fost trimişi să aducem acasă de pe deal unde erau la păscut vaca şi viţelul. Eram singuri, liberi şi ne ardea de joacă. Pe panta cu iarba înverzită ne rostogoleam în cântecele păsărelelor. Deodată, din văzduh, s-a auzit un zumzet necunoscut nouă şi care ne-a întrerupt hârjoana. Pe măsură ce timpul trecea, zgomotul se amplifica şi ne-a speriat. Când eu îl încurajam „că n-o să păţim nimic”, cerul se umpluse de avioane care veneau în grupuri, dinspre apus. Încremeniţi le număram. Erau aliniate strâns, câte 20-30 într-un val. Fiecare grup, era însoţit de câte un avion mai mic şi mai sprinten, care zbura pe lângă el ocolindu-l. Când am mai crescut am aflat că acelea erau avioane de vânătoare cu misiunea de a apăra bombardierele. Mă liniştisem şi privindu-le îmi plăceau că aveau motoare multe, câte patru, cum nu mai văzusem până atunci. Până la urmă, înfricoşaţi de plânsul fratelui, că s-ar putea să se lovească între ele şi să cadă vreunul peste noi, am lăsat vaca şi viţelul şi am fugit acasă. Tata, mama şi frate-său stăteau încremeniţi în mijlocul drumului, discutând aprins, nebăgându-ne în seamă. După Bucureşti bombardat în 4 aprilie, venise şi rândul nostru. „Ce ne facem dacă bombardează Târgul şi se dărâmă fabrica? O să murim de foame!”… Erau vorbele mamei care ne-a îngheţat sufletele.  
 
A venit şi vestea adusă de un vecin: „Bă, e nenorocire! La Primărie se telefonă, că azi noapte, când lumea era la Înviere, Severinul a fost făcut praf şi pulbere de bombe. Oraşul îi plin de morţi, iar cei care au fost în biserici au murit sub dărâmături. Măcar, bine că n-au murit fără lumânare. Au avut oule roşii în buzunare şi lumânările aprinse în mâini!” „Ce bine că la noi azi-noapte, n-a căzut nicio bomba!” …gândeam eu. Totuşi, în vara aceea, la înapoierea unui cârd dintr-o misiune s-au aruncat asupra comunei două bombe. Noroc că au căzut aiurea, într-o matcă, departe de locuinţe şi fără să facă victime, dar care pe mine - că le-am auzit şueratul în cădere şi suflul exploziei - m-au speriat cumplit. Zgomotul şi vibraţiile detunăturilor produse pe rând, au spart liniştea şi tihna oamenilor în amiaza acelei zilei de vară. Era duminica şi sătenii erau în preajma caselor.  
 
Ţara se găsea în plin război şi frontul luase o întorsătură deosebită. După pierderea luptelor de la Stalingrad de către trupele germane, armata sovietică nu se mai oprea din marşul ei victorios, apropiindu-se vertiginos de graniţele ţării noastre. Pentru reuşită în bătălii, aceasta primise ajutor substanţial din partea anglo-americanilor.  
 
La începutul anului 1944, englezii, sprijiniţi de americani, după înfrângerea feldmareşalului Elvin Rommel în nordul Africii, debarcaseră în Italia învingând trupele germane aciuate în fortificaţiile de la Mănăstirea Monte Cassino. Statele Unite prin portul din nordul Europei, Murmansk, îi aprovizionau pe sovietici cu materiale de război, alimente şi mijloace ce transport, în special renumitele autocamioane Studebaker.  
 
*) După întoarcerea de la slujba de Înviere, când toată lumea luase Paşte, înainte de a mânca, cineva din casă ducea pentru morţi, de pomană la vecini. Erau consideraţi vecini, familiile care luau apa de băut de la acelaşi bunar. La mine în sat aveam şase case vecine şi între acestea începeau prin acest obicei, schimbul de ouă roşii, colaci şi lumânări. Momentul constituia şi un prilej de împăcare între cei certaţi, care nu mai vorbeau de un timp, uneori din pricini banale. Pomana era calculată pe numărul membrilor prezenţi în casă şi atunci (16 aprilie 1944), în cele şase gospodării erau prezente 24 de suflete. La noi în casă eram şase, ridicând numărul mătcărenilor, cum li se zicea, la 30 (bărbaţi, femei şi copii). Acum, mai sunt în picioare patru case, din care numai două locuite. În acestea îşi duc zilele bătrâneţii doar trei persoane şi acestea trecute de 77 ani.  
 
*
Vin americanii !  
 
„La 15 aprilie 1944, (în noaptea de Paşti), este efectuat primul bombardament al aviaţiei anglo-americane asupra Severinului. Cu ocazia bombardamentelor din 15 şi 16 aprilie, sunt lovite grav: portul, instalaţiile portuare, gara, regimentul, aerodromul şi parţial oraşul, distrugerile fiind apreciabile: tancuri cu benzină incendiate, parcul de vagoane şi locomotive distrus în proporţie de 2/3. Bombardamentul din 21 aprilie a avut ca obiectiv principal centrul oraşului şi cartierul „nemţesc”. De la 15 aprilie până la 22 august 1944, forţele aeriene anglo-americane efectuează asupra Severinului un număr de 11 bombardamente. Bombardamentele din 6 mai şi, respectiv, 6 iunie 1944, au fost şi ele extrem de violente din cauza numărului mare de bombardiere folosite. Scopul bombardamentelor asupra Severinului urmărea deopotrivă distrugerea concentrării de refugiaţi civili, universitari si industriali sosiţi din Bucovina şi Moldova” [2]  
 
„A doua zi, chiar în Duminica Paştelui, bombardierele americane s-au întors pentru a lovi din nou Turnu Severin (unde cele 167 de aparate B-24 aveau drept misiune să bombardeze aceleaşi obiective ca şi aviaţia britanică, vizând în special căile feroviare şi aerodromul) şi, pentru prima dată, Braşovul, marele centru industrial care fabrica avioanele IAR. Pentru a lovi oraşul transilvănean, (legăturile feroviare şi Uzinele IAR) a decolat o formaţie de 158 de bombardiere B-24 Liberator. Venind dinspre Bulgaria avioanele inamice au intrat în ţară prin zona Rusciuk-Giurgiu. Între orele 9:50 şi 13:00 au fost alarme aeriene în oraşele Giurgiu, Bucureşti, Craiova, Ploieşti, Braşov şi Sibiu. Oraşul Braşov a fost bombardat de la ora 11.00, fiind lovite Uzinele IAR, Gara Mare, Atelierele principale CFR, Întreprinderile “Schmoll Pasta”, Uzinele “Astra”, Palatul de Justiţie, Hotelul “Coroana” şi Cartierul Gării. În urma acestei misiuni a încetat activitatea uzinei şi fabricarea avionului IAR 80/81″.  
------------------------------------  
[1] Numele de alint al fratelui mijlociu  
[2] Wikipedia, Turnu-Severin, epoca 1940-1945. (Misiuni de sacrificiu – Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului naţional, aprilie – iunie 1944, Alexandru Armă şi Sorin Turturică, editura Militară, 2011  
 
Fragment din volumul „La vârste senectuţii” - proză scurtă 265 pag. Editura „Societatea Scriitorilor Militari”, Bucureşti, 2014  
 
*  
 
Paşte Fericit, tuturor!  
 
E linişte şi pace în oraşul lui Brâncuşi. În această duminică, prima din luna Mai 2013, probabil aţi servit masa alături de cei dragi. Să vă fie de bine! Dar, să nu uitaţi, că acum 69 de ani şi 20 de zile, în prima zi de Paşte a anului 1944, iadul a venit din înaltul cerului peste locuitorii oraşelor Turnu-Severin şi Braşov. Gorjul nostru, cu uzină de armament şi fabrici militarizate, a fost ocolit. De ce?... Poate ştiţi dumneavoastră! Eu nu am aflat până acum.  
 
Atunci, la amărâţii din Severin, în biserici lumânările s-au stins, ouăle s-au zdrobit în buzunarele celor de sub dărâmături, „mielul s-a speriat şi el în tavă, cozonacul s-a aplatizat când peste 150 de cvadrimotoare B-24 zguduiau noaptea severineană şi liniştea dimineţii braşovene. Îmi şi imaginez cum sunetul a două ouă roşii ciocnite într-o familie braşoveană s-a suprapus cu sunetul primelor bombe căzute la orele 11.00.” cum, fără exagerare este consemnat într-un înscris pe Wikipedia!  
 
-------------------------------  
N.B. În acest an, 2017, prima zi de Paşte este tot 16 aprilie. De la bombardamentele de atunci se împlinesc exact 73 de ani. Să păstrăm un moment de reculegere!  
 
Ion C GOCIU  
Târgu Jiu  
aprilie 2017  
 
------------------------------------------  
 
GOCIU C Ion, scriitor român, născut la 10 Mai 1934, în comuna Ciuperceni, judeţul Gorj. Absolvent al Şcolii Medii Tehnice Financiare, specialitate finanţe-bănci - Târgu-Jiu, al Şcolii Militare Tehnice de Artilerie şi Chimie - Sibiu şi al Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” - Bucureşti. Membru al Societăţii Scriitorilor Militari - Bucureşti, al Ligii Scriitorilor - Cluj, al Societăţii de Gestiune a Drepturilor de Autor OperaScrisă.ro - Bucureşti, al Asociaţiei Cercetătorilor şi Autorilor de Carte Documentară „Alex. Doru Şerban” şi al Cenaclului „Columna” - Gorj. Cărţi publicate: „Din Văianu la Toronto” (Editura Paper Print Bussines - Bucureşti, 2010), „Cireşe amare” (Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi - Târgu-Jiu, 2011), „Maia” vol.I (Editura Societatea Scriitorilor Militari - Bucureşti, 2012), „Maia” vol.II (Editura Societatea Scriitorilor Militari - Bucureşti, 2013), „La vârsta senectuţii” (Editura Societatea Scriitorilor Militari – Bucureşti, 2014, coautor „Copilul nedorit” (Editura Societatea Scriitorilor Militari – Bucureşti, 2015). Autor în: Antologia Scriitori Gorjeni - Târgu Jiu, 2015, Antologia Starpress pentru românii de pretutindeni - Râmnicul Vâlcea, 2014 şi 2015. (George ROCA – Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)  
 
Referinţă Bibliografică:
Ion GOCIU - UN PAŞTE DIN COPILĂRIE / Ion C. Gociu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2298, Anul VII, 16 aprilie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Ion C. Gociu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Gociu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!