Maica
Printr-o săgeată în flăcări
ţi-a fost trimisă Sfânta Chemare.
Cu mâinile goale,
ai prins săgeata,
şi ţi-ai făcut din ea cingătoare
peste mijloc,
să nu o pierzi niciodată.
„Am să o rog să nu se ducă în pustie”, -
mi-am auzit gândul - flacără lină -,
când încă nu ştiam că îţi va fi trimisă
Sfânta Chemare.
Când vremea sosit-a să aflu Slăvita Vestire.
De nestăpânit a fost izvorul de lacrimi.
Urma despărţirea...
Urma depărtarea...
Atunci ţi-am spus gândul meu
rămas aprins,
ca un străjer credincios:
„În pustie să nu te duci”!
„Te rog, să nu te duci în pustie”!
M-ai privit curioasă cu ochi mari şi limpezi.
Dar promisiuni nu mi-ai făcut.
De atunci, despărţirea s-a numărat în ani.
Atât cât ne-a fost Dat!...
Când vestea marii depărtări m-a inundat,
nu mai ştiam ce simt: tristeţe..., bucurie!?...
Lin cobora autobuzul în ziua aceea,
pe bulevard, pe lângă Palatul Cotroceni.
Cerul se limpezea accelerat
de norii străvezii albi, mărunţei.
De la fereastră priveam Cerul, să aflu
cât e de mare depărtarea de la mine
până la Ţara Sfântă.
Nici azi nu înţeleg dacă Tăria Albastră
a coborât aproape de mine
sau eu am urcat aproape de ea!...
Prin Tăria Albastră ţi-am trimis
iubirea mea fără de margini.
Cu Vibraţiile gândului te-am încurajat,
neîntrebându-mă
dacă ţie îţi erau de trebuinţă sau mie.
Deşi distanţa care ne despărţea
se afla pe Pământ, simţeam cum
urcă la tine gândul meu plin de iubire:
„Să nu te temi de pustie, Maică”!
„Minunare să-ţi fie Fericirea pe care o trăieşti,
călcând pe urmele paşilor Lui Iisus Hristos”!
„Şi El a fost Singur, de multe ori, în multe locuri”.
„Doar El ştie dacă singurătarea este
aşa cum ne-o imaginăm noi, muritorii”.
„Dumnezeu-Tatăl – al Lui şi al nostru,
L-a îmbrăcat cu înţelepciune, Lumină,
bunătate, credinţă şi dreptate”.
„De altceva nu avea nevoinţă”.
„Fericirea de a merge
pe urmele Mântuitorului Lumii,
nu oricui i-a fost dată”.
„Bucură-te, Maică, draga mea şi a noastră”!
„Împreună să-i mulţumim Lui Dumnezeu”!
IOANA STUPARU
2014, Bucureşti
