CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Accente >  





Marcus Şorlopciu
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Când Şorlopciu a fost chemat să vadă lucrarea, a rămas surprins de înălţimea blocului respectiv, zece etaje i se păreau extrem de ameţitoare prin amploarea imobilului, nu prin ceea ce urma el să facă, fiindcă nu trebuia decât să zidească un balcon, să-l izoleze cu polistiren expandat, să pună plasă din plastic, apoi să vină cu o mână-două de tinci să acopere plasa, de dat cu vopsea albă, lavabilă n-ar fi fost o treabă prea anevoioasă, căci avea cu ce, un suport cu coadă lungă, tare, solidă, telescopică la care se ataşa rola ce urma a fi plimbată încolo şi-ncoace, îmbibată cu material consistent, alb, cu adaos de cuarţ...A bătut palma cu proprietarul, şi-a luat acontul, au băut un şpriţ, dar când a coborât în stradă nu-i prea venea să creadă de prostia pe care o făcuse. Acolo nu mă urc ! gândi. Îşi făcuse el un plan de activitate, cum trebuia să meargă cu toate operaţiunile cam în acelaşi timp înspre finalizare, de jos în sus, dar înălţimea îl ameţea acolo pe pământ, darămite să se mai urce şi la etajul zece ! Se încurajă de unul singur că o să meargă la magazinul de materiale de construcţii Dedeman, nu departe de lucrarea găsită prin intermediul unui vecin, şi o să-şi cumpere un harrnaşament special pentru a se asigura cu el la înălţime, cu frânghie împletită-n patru pe care o folosesc doar alpiniştii, de-aia de negară, se mai uită o dată în sus, şi plecă mulţumit de ceea ce-şi pusese în gând...Mai avusese astfel de experienţe în Italia, însă acolo erau alte tehnologii, alte modalităţi de a realiza aşa lucrări, cu macarale electice, cu lifturi ataşate de zid care ţineau şi zece inşi...ridică din umeri a neputinţă, fiindcă i-ar fi trebuit mulţi bani, şi îşi zise că până una alta chiar nu mai are cu ce trăi în următoarele zile, aşa că era obligat de împrejurări să meargă la Dedeman...Când se întoarse la Colea, proprietarul balconului, soarele era sus, şi nu-l mai interesa dacă e ora opt sau nouă dimineaţa, căci atenţia lui era îndreptată numai spre punctul de unde trebuia să se lege bine, bine, în aşa fel încât să lucreze liniştit...Colea îi oferi o cafea lungă lângă care era o farfurioară cu pişcoturi de casă făcute de nevasta-sa cu o zi în urmă, însă Şorlopciu nici nu vru să audă de aşa ceva, şi îşi aprinse o ţigară concentrat pe ceea ce urma să facă... Gata ! se auzi spunând, pot începe! De fapt, nici el nu mai înţelegea de unde începuse calvarul, o poveste cu sine însuşi ce nu se va mai termina vreodată...un gol în care se aruncase în mod conştient, golul care trasase graniţa dintre viaţă şi moarte, dintre curaj şi teamă, dintre dragoste şi ură... Legătura din jurul stâlpului de beton se desfăcuse, nodul cu fundă lunecase încet, încet spre prăpastia fără întoarcere, Şorlopciu devenind o pată de sânge pe asfaltul încălzit de soarele dimineţii...Simţi un junghi ascuţit în ceafă, încercă să se ridice în capu’ oaselor dar mâinile nu-l mai ascultară... resemnându-se în a-şi mai îndrepta coloana vertebrală, privirile lui rămaseră aţintite spre un corp inert ca două felinare ce ardeau în bătaia vântului, îi era sete, o sete teribilă pe care nu o mai avusese vreodată...acum aş merge la bodega din colţul străzii de vis-a-vis, să beau câteva beri pe nerăsuflate, să-i spun eu lui fanfaronu’ ăla de cârciumar cine are dreptate...de fapt nu mai realiză despre care dreptate era vorba, fiindcă el considera că dreptatea lui este întotdeauna valabilă, şi că ceilalţi nu spun decât inepţii...Setea îl ardea, îi cuprinse întreg trupul ce zvâcnea haotic pe asfaltul mângâiat de un vânt lent, călduţ...Văzu Ambulanţa Smurd, care se apropia claxonând continuu, dar şi pe cei doi brancardieri care coborâseră în fugă pentru a prelua trupul strivit din praful străzii ce se ridica uşor din macadamul cenuşiu ce părea acum o sticlă întinsă, strălucitoare precum o oglindă concavă în nemărginire. Mulţimea compactă de oameni curioşi completa acest decor sinistru...undeva, într-un loc ferit de multe priviri, soţia lui Şorlopciu plângea înfundat, lângă ea, cu mâinile împreunate, sora acesteia încerca să o încurajeze mângâind-o cu palma stângă pe umărul uşor aplecat...Setea îi trecuse pe moment, luându-i locul o puternică stare de greaţă.Îi trecu prin minte să stoarcă câteva lămâi într-o cană de lut, şi să îndulcească tot conţinutul cu câteva linguriţe de miere de albină, însă conştientiză că toate acestea sunt zadarnice, că nu l-ar mai ajuta cu nimic licoarea dulce-acrişoară, şi că a fost un prost că nu a băut cafeaua oferită de Colea. Poate i-ar mai fi ameliorat greaţa acum. O privi pe Carmen, soţia lui, cu insistenţă ca şi cum ar fi vrut să intre în mintea ei, să-i afle gândurile, s-o cunoască acum cu adevărat că până în acest moment între ei nu fusese nimic altceva decât o continuă amăgire...Îi bătu obrazul de la depărtare şi aproape că-i atinse sprâncenele pensate în urmă cu câteva ore la madam Rita, o femeie plină de ifose, grasă şi cu ochii mari, bulbucaţi ca şi cum ar fi avut tiroida în pioneze, şi avu pornirea de a-i trage o palmă pe fundul bombat, obraznic...nu-şi închipuia din ce cauză poate să survină infidelitatea atât timp cât îşi împărţeau între ei fiecare părticică din dormitor, din cearşaful sub care îşi dădeau unul altuia încrederea şi speranţa în tot ceea ce ar fi avut de realizat, atât timp cât îşi împărtăşeau dragostea încolţită în sufletele lor de ani şi ani...ştiam că mă înşeală, şi închideam din ochi ca prostu’, că ea de când dăduse de unu pe internet, parcă-i luase dracu minţile, dar nici nu voia să recunoască...măi, îi spuneam, dacă-l vrei cu adevărat, pleacă cu el în lume, că poate voi avea şi eu partea mea care mi-a mai rămas în viaţă, ea nu, că asta e o invenţie de-a mea, de-a geloziei din mine...am plecat pe un şantier în Ardeal, că aici nu aveam nimic de lucru în construcţii, am stat acolo câteva luni bune, şi când m-am întors acasă, venisem pe la unsprezece noaptea, ea parcă intrase-n pământ...s-a întors peste câteva zile şi-am întrebat-o: Unde-ai fost ?...iar ea a ridicat din umeri, indiferentă, apoi mi-a spus: La mama !...păi, cum la mama că mă-ta mi-a spus ieri-alaltăieri că nici n-ai trecut zilele astea pe la ea...mă minţea în ochi, fără cea mai mică părere de rău. Şi acum plânge, se smiorcăie, se lasă sprijinită de scorpia cealaltă ca şi cum ar suferi, suferă pe dracu ! şi de ce ar plânge, nu-mi dau seama fiindcă mereu îmi spunea că vrea să divorţeze, că s-a săturat să-mi mai spele maiourile jegoase sau chiloţii murdari, era greu, foarte greu să dea drumul la maşina de spălat, apăsa pe butonul din dreapta după ce punea detergentul împreună cu Cocolino şi gata, începea maşina să-şi facă programul...eu ştiu că atunci când nu mai iubeşti pe cineva e timpul să speli putina, să pleci unde-oi vedea cu ochii, numai că rămân în urmă atâtea! vieţi irosite, copii dezorientaţi, agoniseala împrăştiată...uite-o cum boceşte, parc-ar fi bunica când îl conducea pe boşorogu’ ăla bătrân la cimitir, bocea înfundat, plină de tristeţe, dar mai mult de bucurie că, în sfârşit, scăpase de pacoste... Fără să-şi dea seama, îşi duse mâna la frunte, simţi o durere ca un junghi trecător, însă broboane mari de sudoare îi cădeau pe pământ din abundenţă. Când lucra, transpira mult, nici nu punea mâna bine pe mistrie şi-l inunda transpiraţia, însă acum era o altfel de transpiraţie, îi curgea, pur şi simplu de pe frunte, continuu, iar lui Şorlopciu îi era din ce în ce mai frig, aproape că tremura în cămaşa subţire, albă, pătată de varul lavabil pe care-l preparase pentru a zugrăvi tot balconul, atât în interior, cât şi în exterior, pusese culoare în albul strălucitor, de calitate de la firma germană Kober, esenţă portocalie pentru a ieşi un galben-pai, aşa cum îi plăcea soţiei lui Colea, Simina. Ea îl tot întreba, când luau masa de prânz, (îi prepara cam mereu ciorbiţă de vită şi felul doi saramură de peşte cu mămăliguţă, cu toate că el îi spusese de mai multe ori că nu le are deloc cu mămăliga, la desert nu ajungea niciodată, fiindcă lui Şorlopciu nu-i plăceau dulciurile, prefera un pahar de vin de Sarica, dar nu uita ca înainte de ciorbiţă să tragă un păhărel de rachiu cu aromă de struguri Tereza, ştia Colea de unde să se aprovizioneze cu astfel de licori ! el îi spunea rachiu de Terezia ...) , îl tot trăgea de limbă că unde lucrează nevastă-ta, că de ce nu ţi-ai găsit şi tu o meserie mai curată, mai uşoară, că asta e grea şi foarte periculoasă şi că mereu trebuie să fii atent, precaut... Odată i-a spus că a învăţat meseria de la moş Fănasca, un meseriaş venit aici de la Reni, care făcea băgeace în satul lui natal, dar de cele mai multe ori nu-i prea venea să răspundă la întrebările Siminei, de-asta ea îl cataloga ca fiind un ursuz, dificil în comunicare... 
  
*** 
  
Încă de mic ploaia îi dădea un sentiment bizar, era ca şi cum ar fi mers prin timp cu picioarele ude până la piele. Mergea prin ploaie până când unghiile de la degetele mari i se colorau în galben spre maron, iar pielea i se zbârcea ca şi cum ar fi fost din plastic ars. Ridica mîinile în sus, le flutura în lateral parcă ar fi zburat, iar capul şi-l lăsa pe spate cu privirea spre nori. Nu de puţine ori era consultat de asistenta medicală...Acum, nu mai vedea în faţă acel optimism nesfârşit, ci doar un drum pavat cu pietre de râu aduse cine ştie de când de apele învolburate ale unor clipe aflate în declin. Era mândru de numele său, Marcus Şorlopciu, şi avea o dorinţă aprigă de a studia. De-asta şi venise la Roma, îşi pusese în gând să studieze cultura şi civilizaţia dacă la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Roma, voia să devină specialist în această ramură a lingvisticii, şi chiar s-o predea în instituţiile de învăţământ din ţară. Trecuse de treizeci-şi-nouă de ani de câteva zile de când sosise în Italia, şi îşi pregătise dosarul cu toate actele cerute, şi-l depusese în timp la Secretariat. L-a întrebat ochelarista cu nasul mare şi ascuţit dacă este român, fiindcă vorbea foarte bine italiana, iar el a răspuns că nu-şi aminteşte prea bine, dar că în principiu, da...aşa este. Ea l-a privit mirată de răspuns, dar nu i-a mai adresat nici un cuvânt, îşi închipuise, probabil, că aşa sunt unii, ciudaţi din fire, şi că alţii care au mintea întreagă chiar nu au noroc în viaţă. Îl mai întrebă, totuşi, într-un mod retoric, puţin mai târziu, după ce aranjase ea dosarul într-un fişier special de ce nu se studiază limba dacă acolo, în ţara voastră, şi de ce, cei mai buni specialişti în limba dacă se găsesc aici, la Roma, deşi ar fi trebuit să se găsească acolo, la voi ? El ridică din umeri, fiindcă nu prea ştia ce să răspundă, însă reuşi să îngaime că oamenii sunt întotdeauna imprevizibili, şi mult mai originali decât primatele...apoi privi cum ochelarista dispăru printre rafturile pline de dosare, făcând o grimasă şi mai pronunţată pe faţa ei prelungă, fâţâindu-şi fesele moi şi uşor bombate. Ar fi vrut să-i atingă fesele alea obraznice, să le tragă cu amândouă mâinile spre el, să le mângâie cu ambele palme până s-ar înroşi de plăcere, însă, între el şi această simpatică funcţionară se căsca o distanţă destul de mare, sau, cel puţin, aşa i se părea lui...Căută o gazdă la Roma, însă aici chiriile erau foarte mari, aşa că îşi luă o cameră cu două sute de euro, bani pe care trebuia să-i achite la sfârşitul fiecărei luni, în Civitavecchia, oraş la malul mării, aproape de cetatea eternă, de unde putea să facă naveta cu autobuzul, dar şi cu metroul. Era mulţumit, mai ales că îşi găsise destul de repede şi serviciu la o tipografie, trebuia să selecteze revistele de modă, să le împacheteze şi să le încarce într-o maşină pentru a fi distribuite la diferite puncte poştale. Aici o cunoscuse pe Roberta, angajată ca documentarist la revista Quelle, o italiancă brunetă, focoasă care îi declarase într-o clipă de pasiune că îl iubeşte. Într-una din seri, pe când o ţinea în braţe şi se sărutau pătimaş, ea îi spusese fa-mi tutto quello que voi. Au făcut dragoste, şi, cu fiecare zi ce trecea, Roberta ar fi vrut să-l aibă pentru toată viaţa alături, însă el îi spusese că ceea ce-şi doreşte mai mult în viaţă este să se întoarcă în ţară, şi să-şi desăvârşească studiile în cultura şi civilizaţia dacă. Ea îi replică plină de pasiune că şi-ar dori să vadă şi ea ţara lui, şi în mod deosebit locurile în care el a copilărit, a trăit, şi după care tânjeşte mereu...Din acel moment, ideea de a se întoarce de sărbători acasă, împreună cu Roberta, îl acapără şi abia aştepta vacanţa de iarnă pentru a-şi pune în practică acest gând. Cumpără din timp biletele pentru călătoria plănuită, fiindcă, auzise el mai demult, că, în pragul sărbătorilor, preţurile la biletele internaţionale explodează, majorându-se mult peste aşteptări...Nu-i prea plăcea să vorbească despre cursurile de la facultate, fiindcă erau anumite neconcordanţe cu ceea ce ştia el din ţară, ori aici trebuia să accepte ideile profesorilor lui, trebuia să le şi cumpere cursurile inserate în volume de câte două-trei, şi, de cele mai multe ori, se aflau pe poziţii antagonice. Îşi spunea că sunt multe lucruri de elucidat, că cei de aici au libertatea de a interpreta,iar cei din ţară sunt obstucţionaţi de politica unor inculţi ce preferă să calce în picioare tot ce ţine de istoria unui popor urgisit de-a lungul timpului...Roberta îi dădea întotdeauna dreptate, deşi ea nu era specialistă în domeniu, însă dragostea pentru el chiar nu avea limite, îl iubea şi atât, o iubire pe care ea însăşi nu o înţelegea, o iubire care îi ţinea loc de foame, de sete, de dorinţa de a-şi cumpăra haine de la magazinele de top, sau de a-şi etala ideile pe prima pagină a revistei Quelle... Plecaseră înainte de Crăciun, cam pe 22 decembrie, şi ajunseră în câteva ore pe aeroportul Mihail Kogălniceanu. Era iarnă cu adevărat, zăpada acoperea gardurile, dar şi casele ce apăreau în faţa ochilor ca nişte mogâldeţe lipsite de contur. Hotelul Delta era plin de turişti, însă reuşiseră să găsească o cameră cu un singur pat, cameră situată la etajul trei cu vedere spre Dunăre, fluviu îngheţat de la un mal la celălalt mal, ceea ce o făcea pe Roberta să se extazieze la fiecare cuvânt rostit de Şorlopciu când îi povestea despre importanţa bătrânului Danubiu în perioada îndepărtată a dacilor liberi, atunci când doar ei controlau, din punct de vedere economic întinse teritorii de la mare şi până în Câmpia Panonică. Şi-au propus să viziteze anumite puncte turistice, apoi să plece în Bucovina de Nord, când Roberta îşi aminti, din experienţă proprie, că, cel mai important punct turistic al unui oraş, este cimitirul, aşa că în dimineaţa următoare trebuiau să meargă în acel loc plin de istorie şi amintiri...Soarele ieşise dintre norii de zăpadă luminând clădirile din jur. Pe alei mirosul de tămâie răzbătea insistent, dinspre capelă se auzeau sunetele corului de la Seminar, secondat de cei prezenţi, imitând linia melodică, tristă a unei arii biblice, preotul îşi făcea meseria dând în stânga şi-n dreapta cu cadelniţa, lumânările ardeau topindu-se puţin câte puţin ca şi cum s-ar fi topit zăpada pe asfaltul încălzit de soarele dimineţii...Pe o alee, puţin înspre răsărit, Roberta observă un monument deosebit, cu îngeri sculptaţi în piatră de Başcoi de culoare galbenă, printre care flori verzi din marmură de Carrara erau frumos şlefuite ca şi cum acolo ar fi fost înmormântat o personalitate importantă a urbei, un brad înalt se înălţa lângă o cruce din marmură albă pe care era scris cu litere aurite numele celui decedat : Marcus Şorlopciu... 
  
Referinţă Bibliografică:
Marcus Şorlopciu / Ioan Gheorghiţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3251, Anul IX, 25 noiembrie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Ioan Gheorghiţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Gheorghiţă
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!