CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





Cocoşul
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Între Reni şi Cotu’ Pisicii, toanele de sturioni dispăruseră dar nu în totalitate, unele intraseră în paragină, părăsite , iar pescarii uitaseră de ohane, plecaseră departe, unii în Italia, Spania, alţii în Cipru, Grecia după cum aveau cunoştinţe, vecini, prieteni ce plecaseră înainte cu câţiva ani, pentru a încerca şi ei să găsească ceva de muncă întru supravieţuire...până la urmă mai e bună şi uniunea asta europeană la ceva, ai văzut că s-a terminat cu golăneala aia la Dunăre, bre, da dă-o-n mă-sa că prea se-ntindea coarda, săraca Dunăre, ce-a mai pătimit ! mulsă ca o vacă de prăsilă, da’ până când ?... bine că-au închis ăştia pescuitul la sturioni că furau cu poliţie cu tot, noroc că se mai schimbă aşa câte ceva în bine când şi când ! care bine ?...unde vezi tu binele, că cimitirul văd ce se-ngraşă zilnic cu tineri, cu bătrâni...ieri au fost două înmormântări, săptămâna trecută la fel, şi tot aşea mooor parc-a dat dracu iama-n păcătoşi...şi cu oprita asta, au rămas câteva toane, hoţii care au relaţii, zic ei că are Institutul de Cercetare nevoie de ei, are pă dracu, acu se-mbogăţeşte doar câţiva, asta-i viaţa, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă... bă, da’ tu vezi numa’ partea rea mă, da’ mai uită-te şi-n partea ailantă, întoarce-o, analizeaz-o că doar oameni sîntem...La Mateo berea curgea din belşug de dimineaţa până noaptea târziu şi nimeni nu pleca acasă până nu îşi făcea plinul, adică nu se lăsau până când nu plecau în patru labe, tăvălindu-se ca porcii, sughiţând continuu sau bolborosind cine ştie ce injurii adresate unor personaje închipuite sau reale... La ce să mă duc, mă, acasă, să mă cert iar cu femeia ? că taie lemne, că dă cu sapa, că gardu nu l-ai mai reparat de când a murit ăla bătrânu, că de ce bei mă beţivule şi banii de pâine, da’ ea nu ştie bleanda ce am io pă suflet, nu le ştie decât p-ale ei... am şcoală, am carte că aici am făcut zece clase încheiate şi la oraş am făcut şcoala profesională de mecanică, da’ tu ai fă, ai ?... ai pă dracu-n tine că te-ai măritat din clasa a 8-a, da’ ştiu că ai clonţu mare, şi averea tot de la ai mei este că ea a venit din Moldova, din Oancea cu o traistă de rafie plină cu boarfe... când eream la Dunăre, la toană nu erea aşa sărăcie...şi acuma cu 18 ani vechime la Şantier de ce nu mă angajează nimeri, mă ?, de ce ?... strigă Plantoani la comeseanul lui ca şi cum acesta ar fi fost de vină pentru câte i se întâmpla...da, mă, da poate are şi ea dreptatea ei că prea nu faci nimic... şi copiii, parcă ai doi, fată şi băiat, nu ?... Acesta dădu din cap afirmativ şi adăugă mereu îmi spune că divorţează şi că pleacă cu copiii în Italia, să plece o dată că m-am săturat de viaţa asta !...că acolo umblă câinii cu covrigii-n coadă !... Era sărăcie, iar oamenii nu aveau unde munci, de ce să se apuce, băncile dădeau faliment una câte una golite până în temelii...la Galaţi, în ţară erau angajaţi doar cei tineri fără experienţă pentru că li se dădea patronilor subvenţii de la guvern, dar şi pensionarii erau angajaţi, cei care aveau mai mult de 38 de ani erau lăsaţi să se descurce cum puteau, umblau disperaţi pe străzi umplând cârciumile sau plecau în lume ; încă o dată se adeverea ideea că atunci când e sărăcie lucie cârciumile sunt pline ochi...de unde de neunde băutură se găsea. Ar fi vrut să plece şi Plantoani însă nu avea pe nimeni pe afară ca să-l ajute, să-l sprijine vreo câteva săptămâni sau, poate, vreo lună până s-ar pune şi el pe picioare, dar nu avea la cine să apeleze, să-i promită că va lucra prima lună pentru ajutorul dat, aşa cum se şi obişnuia chiar cu neamurile...A doua zi, tot la cârciuma din colţ de lângă alde Drumea fu surprins când se-apropie de el Mirgil şi îi propuse o afacere, avea nevoie de el mâine-noapte ca pândar între Privalul Mare şi Privalul Mic, doar aşa, să se uite cine trece pe-acolo între orele 0,00 şi 3,oo dinspre ziuă, iar pentru acest serviciu ar putea primi zece mii de lei ; când auzi de această sumă, un salariu lunar era cam o mie de lei, aproape că nu-i veni să creadă dacă acesta nu ar fi scos din buzunar cinci mii ca să-l plătească înainte cu jumătate din suma promisă... ai telefon ? îl întrebă Mirgil, acesta raspunse că nu are dar ar putea să se împrumute pentru o seară de la frate-su, îţi trebuie, spuse, în cazul în care ai vedea pe cineva să mă suni pe mine, ai înţeles ? acesta dădu din cap aproape paralizat neştiind ce lucru necurat ar putea fi la mijloc...Noaptea care urmă fu un calvar, se întorcea pe o parte, se întorcea pe cealaltă parte întrebându-se dacă ar trebui să-i dea paralele înapoi lui Mirgil sau ar trebui să le păstreze, nu-i spusese nimic nevestei, îi era teamă că iese cu scandal, pe la două noaptea ieşi să fumeze o ţigară, nu mai suporta...La fruntele casei dădu de Fănel, fra-su...vorbea la telefon, avea un GSM cumpărat la mâna a doua de la un prieten din I C Frimu, se ocupa gălăţeanu cu afaceri de telefoane, vrei d-ăla, imediat facem rost, vrei d-ălălalt la fel, banu contează...ce faci, mă, aici ? nu vezi, vorghesc la telefon...şi nu mă mai ischiti...acuma ?...i-a fost jenă să-i spună că are nevoie de telefon noaptea următoare...trăgea din ţigară parcă o mânca...îi tremura mâna da’ bine că nu se vedea ; noapte, noapte da’ era aproape ziuă că era lună plină...Se gândea că unii au prea mulţi bani, alţii n-au nici cu ce trece drumu’, vorba vine, şi că miroase a prost de la o poştă, dar cei care au se sacrifică, riscă, ori la bal, ori la spital, că numai ăla care riscă bea şampanie, ăla care nu riscă nici apa nu-i merge pe stomacul gol...aşa că fie ce-o fi, doar n-o să adoarmă el în mijlocul drumului, o să stea acolo cu telefonul în mână ca prostu, o să-l roage pe Fane să-l înveţe pe ce butoane să apese când trebuie să vorbească, când trebuie să asculte ce spune ălălalt...da’ poate nici n-o să fie nevoie să folosească drăcia de aparat, o să fie o noapte ca orişicare noapte, o să asculte clipocitul valurilor sau adierea vântului, şi dacă e linişte, e după inima lui...Înspre dimineaţă se lăsă frig, îşi îndesă mai bine iorganul sub bărbie şi dormi dus până când soarele începu să ardă, era cam după opt...o auzi pe nevastă-sa Aurica dând porumb la găini, striga gâri-gâri-gâri şi auzi chiar fâlfâiturile cocoşului dând din aripi, ăsta chiar era stăpânul lor, avea nişte pinteni mari, osoşi, şi mereu trâmbiţa, ba pe gard, ba pe gluga de coceni, în dimineaţa asta cânta ca de mama focului chiar sub fereastra lui Plantoani, dar ăsta nici nu se clinti măcar, aşa cânta mereu exact la ora şase, venea sub fereastră şi începea să strige cucurigu, cucuriguuu... Îşi spuse în gând că ăsta e cocoşu dracului că vine sub fereastră la ora stabilită şi urlă ca smintitu, dacă nu vede mişcare se urcă pe ceva mai înalt şi cu privirile înspre fereastră ţipă şi ţipă lungindu-şi gâtul înfoiat gata să spargă geamul...Am să-ţi tai gâtu’ ăla obraznic, îi spusese odată pe un ton mai răstit, şi acesta se înfoiase aşa tare că era cât pe ce să-i sară în cap...Îşi făcu cruce şi-i spuse nevestei că aşa ceva n-a mai văzut, că ăsta înţelege tot...Înţelege pe dracu, cred că tu ai înnebunit de-atâta băutură, îi spuse femeia...el clătină din cap ca prostit şi nu mai adăugă nimic...Abia pe la zece se hotărî, fie ce-o fi,cu Dumnezeu înainte...era chiar vesel şi vorbi cu Mirgil degajat da mă, sunt de acord, îmi spui ce trebuie sa fac, mi-ai mai spus o dată,ce-i drept, şi la ora stabilită io-s acolo...dacă e 11 zero, zero io , gata, fără discuţie sînt pe felie...a mai băut o bere chiar două din banii lui şi plecă spre casă să-i ceară telefonul mobil lui Fane, fra-su. Ăsta o ţinea pe-a lui că nu ştii să umbli cu fineţea mea de telefon, că la ce -ţi trebuie ţie telefonu în noapte asta... până la urmă i-a zis...Aaaa, păi aşa spune măi, cârlane, că tu eşti boboc în treaba asta, da , ia-l şi du-te cu Dumnezeu, lasă că e bine, ştiu io despre ce e vorba...Plantoani rămase aşa, nedumerit, nedumerit, nu mai ştia ce să spună...ce dracu o mai fi, mă ?...ei, o să vedem...la ora stabilită era în post, luna era sus luminând câmpurile întinse, fâneţele satului pentru animale, iar puţin mai încolo Privalul Mare, un afluent al Dunării ce se termina în coadă de peşte ca o amintire a celei ce a fost odată intrarea în ghiolul Cluciului, cu pădurea deasă de sălcii cu pământ nisipos adus de valurile înspumate ale apelor plumburii...Dinspre deal, de la Garvăn bătea un vânt liniştitor, ceea ce îl făcu pe Plantoani să uite de misiunea încredinţată... Puţin înspre ora două adormi, şi dormi dus până spre dimineaţă întins pe iarba verde cu miros de pământ reavăn frământat în copitele oilor, dar şi a cailor ce umblau în herghelii de-a lungul şi de-a latul privalului...pe la ora patru primi un telefon de la Mirgil, care îi spuse mai mult în şoaptă că poate să plece acasă şi să vină mâine la cărciumă să-i dea restul de bani...Plecă spre casă gândindu-se că nu şi-a dat seama când a trecut Mirgil pe-acolo, cum l-o fi văzut ăla ... în ce ipostază, nu realiză momentul. Acasă îl luă nevastă-sa la întrebări nu ţi-e ruşine să pleci aşa, fără să spui unde, n-am mai închis un ochi de când am văzut că nu mai eşti în pat, unde umbli beţivule, am să plec şi nici n-am să mă mai uit în urmă, plec cu copii cu tot, să faci borş că m-am săturat de tine...Atunci îi puse în mână patru mii de lei şi-i spuse fac afaceri, afacerile se fac noaptea şi zâmbi cuceritor, şi dacă o să fie bine, diseară am să mă mai întorc cu cinci...miare...Aurica rămase cu gura căscată, nu credea că un neisprăvit ca Plantoani să fie atât de descurcăreţ, ce-ai făcut mă, nu cumva ai făcut vreo prostie mare ?... diseară-ţi spun, să vedem dacă mai pleci tu undeva...aici nevastă e o mină de aur, important e să ştii să faci auru, să-l simţi, că după aia vine el după tine...A început s-o mângâie, s-o sărute galeş, iar ea se lăsa din ce în ce mai moale...nu mai făcuseră dragoste nici ea nu mai ştia de când, chiar se întreba dacă îi mai merge scula la nişte ani aşa de tineri, că doar avea sub 40, de multe ori îşi propusese să dea curs avansurilor lui Mirică, ăla care aducea pâine în fiecare dimineaţă la magazin şi mereu dădea înapoi ca proasta... că nu-mi înşel bărbatu’, că am să-i mai dau o şansă, că să vedem...ăsta îi propusese chiar să o ia de nevastă, aşa cum e , măritată, cu doi copii, s-o ducă la oraş la apartament să o facă orăşeancă cu buletin cu tot, numai să-l iubească aşa cum o iubeşte el, că piaţa e aproape acolo în Micro 16 şi are neamuri multe şi are din ce trăi, salariu bun, casă la ţară la Tuluceşti, şi două hectare de pământ, lăsate de unchiu-său cu acte în regulă, i le-a arătat, a venit cu ele aici, mai ales că el, Mirică, şofer de meserie, cu toate categoriile, chiar şi pentru autobuze, nici nu mai fusese însurat vreodată... acuma, s-a pomenit cu ăsta în braţe, ah, ah, ah, că tu eşti dragostea mea şi cu bani cine ştie de unde, da’ poate-l ia, naibii poliţia să scap o dată de el... promisiuni de-astea-mi trebuie mie că m-am săturat de promisiunile lui, de minciunile lui, ei, cam aşa e, dar tooot dragostea dintâi e mai cu dulceaţă...şi cum ai spus, măi, Oani, aşa îl dezmierda ea în momentele cele mai înfocate, de la Plantoani, mâine sau diseară faci altă afacere ? şi-l sărută pe vîrful nasului...da, dragoste, şi-ai să vezi tu ce bine o să ne meargă de-acum încolo!...nici el nu ştia ce spune, dar încerca să creadă că totul o să fie ca-n basme... Când ieşi din casă se-mpiedică iar de cocoşul cu pinteni mari, ascuţiţi, îl ocoli totuşi, cu gândul dus la ce-o să urmeze, dar la drept vorbind n-avea nici cea mai vagă idee, măcar îi mai rămăsese în buzunar nişte bani de băut în caz că ieşea rău, să-şi înece amarul...Mirgil îl aştepta la o masă aşezată la intrare împreună cu Nae, erau vizibil nervoşi, fiecare având câte o cafea lungă în faţă şi sorbind rar, concentrându-se, parcă, asupra unor lucruri prea importante... nici nu se uită la el, însă Oani se aşeză liniştit la aceeaşi masă trăgându-şi un scaun din fier forjat scorojit de vopseaua cândva verde, acum în pete ca sâneala...ai venit, mă ? ia restul de bani şi du-te şi fă comandă, azi tu faci cinste...şi-i împinse pe masă un pachet de culoare albă...azi-noapte abia te vedeai dintre buruieni, tu ne-ai văzut când am trecut pe-acolo ? acesta bâlbâi normal, eram cu ochii în dreapta şi-n stânga...hai, fugi la bar...apoi îi explică în şoaptă uitându-se împrejur că are nevoie de un om aşa ca el, de încredere, că ucrainienii îi pasează nişte pachete voluminoase şi destul de multe, pe la toana lui Răileanu, ăla de are permis special pentru sturioni de la Institut, şi tu nu trebuie decât să le iei şi să le depozitezi în dam la tine, că de-acolo le luăm noi, adică eu şi cu Nae, şi le ducem mai departe, nu trebuie să desfaci nimic, nimic, ai înţeles ?...ăsta doar dădea din cap ca prostit, aproape că nu înţelegea ce i se spune, şi mai zicea când şi când da, da, aşa am să fac... Au început apoi să vorbească despre sare, că sarea este adusă din import tocmai din Thailanda sau China şi că e mai ieftină decât sarea noastră, autohtonă, că ăştia nu fac decât să pună sarea în saci de plastic, o scot cu târnăcoapele, cu lopeţile din minele alea de-a gata, o vând vrac , aşa cum e, fără să o mai proceseze într-un fel, pe când ăilalţi n-au mine ca la noi, ei trebuie să pună apa aia de mare la uscat, s-o usuce şi să rămână apoi spuma aia albă, zgrunţuroasă, să mai purifice ceva pe colo, pe dincolo, apoi se mai chinuie să facă şi pungile alea frumoase, cu desene colorate, să prindă la public, să fie mai atractive în magazine, şi-i ieftină , nu ca a noastră că mai bine îţi iei un kilogram de rachiu sau de vin d-ăla de Sarica, ăla de-i pentru noi, nu pentru export, decât să arunci aşa banii pe sărăturile astea fără nici un pic de aspect comercial, pline cu iod şi cine mai ştie ce, că minele noastre de sare ba s-au închis, ba le-au dat pe un dolar la neamurile lor, ăştia care au făcut din ele pomeni pentru americani, că le-au vândut mai departe şi ne-au nenorocit, cum au făcut şi cu apele minerale , că noi n-avem salarii pentru atâta scumpete şi că acuma nouă nu ne-a mai rămas decât apa din Dunăre, cine ştie şi asta până când ! ... Vâlică care trăgea cu urechea la ce se vorbea la masa alăturată a scos un chibrit din buzunar, îl flutură pe sus şi a spus că la noi se taie mii de hectare de pădure că nu se mai ţine cont cât şi cum şi că statul român importă chibrituri din Indonezia, uite, aici scrie clar, mare, Made in In-do-nezia, toţi clătinau ca nebunii din cap... unul spunea că bauxita aia aruncată în spatele Combinatului de metale neferoase din Tulcea care-i închis acum, aruncată acolo de-a valma pe timpul împuşcatului că se făcea prea multă producţie şi trebuia să scape de ea, este dată pe mai nimic unei firme din Ucraina, şi cară ăia cu autotrenurile de şapte ani şi tot nu se mai termină, au săpat, au tot scurmat acolo cu utilajele, au adus forţă de muncă şi barăci moderne în care au cazat muncitorii, au îngrădit tot perimetrul ca nu cumva să intre cineva pe-acolo, dar ei tot mută gardul cum le convine, după cum dau ei de bauxita aia îngropată de-a lungul anilor...au mai vorbit ei şi despre faptul că programele astea de la televizor sunt toate, aşa doar să ne mintă, folosiţi apa aia, felul ăla de mâncare...ca să ne otrăvească încet, încet, că d-aia suntem cu cei mai mulţi bolnavi de cancer din Europa...lasă, bă, că nu te obligă ăla să înghiţi aia, aia, să bei numa’ bere...Au plecat acasă când începuseră să vină ăia micii la discotecă, pe la zece, ăia micii că dimineaţa nu mai reuşea vânzătoarea să măture prezervativele pline cu drojdie de bere, că aia venea prima şi că începuseră să-i bâzâie ţânţarii şi disc jockey-ul dădea muzica la maxim să se-audă manelele lu’ Guţă şi ale lu’ Copilu Minune să vină şi să le ia banu’, a plecat şi Plantoani pe două cărări, deşi se chinuia să meargă drept că, dacă-l vedeau alu’ Cotac, îi smulgeau şi banii abia câştigaţi din munca lui de tupeist, oricum era dreptu’ lui , aşa spunea el...Aurica dormea dusă, da’ el s-a dus la ea şi a zdruncinat-o şi i-a aruncat cinci miare pe masă, şi ea a înlemnit de frică, măi, Oani de unde faci tu , de unde te descurci aşa că eu nu mai înţeleg nimica...se gândea că o să fie şi ea un fel de complice, că , dracu ştie, ce-o să mai urmeze...lasă, nevastă, i-a zis, dacă ăia de sus fac, io de ce nu, că fiecare face după cum poate şi noi ne riscăm că d-aia trăim pe pământ, numa’ tu eşti cu dertu şi cu supărarea ...ea a zis ca el, că zicea ea în sinea ei şi vecinu’ a început casă cu etaj, da’ nu lucrează nicăieri cu acte, şi pleacă şi vine şi nu ştie nimeri ce face, nici pământu’, merge pe Şuşa cu maşina Volksvagen pe motorină, Viorica e toată veselă ca un bujor, numa’ râde şi e grasă cu neşte obrăjoi rotunzi parc-ar fi tăiaţi cu aţa.................... Aurica era mulţumită de cum se descurca Oani în viaţă, acum îl lăuda peste tot om ca al meu , mai rar , nimeri nu face şi nu desface ca el , eii, că mai bea şi el un păhar, da, da’ cine oare nu vede partea aia plină a păharului, că ailantă se uită repede...Mirgil spunea că mai calcă şi ea în străchini că e frumoasă foc, aşa, câteodată, mai rar, da’ are tot dreptu’ că el, Oani, am auzit că doarme acolo cu marfa, în dam...ăsta spunea ce spunea dar ştia foarte bine, că el se ocupa de cele mai multe ori de Aurica...se ducea , aşa, cam pe la 11-12 noaptea cu o jumătate de lichior de caise, doar pentru ea, că el bea vin, avea Oani butoaie cu vin aliniate în lăsătoarea dinspre grădină şi-i ajungea de la an la an, dar Aurica îl săruta pe amândoi obrajii şi-i spunea jumara asta face cât tot vinu’ lu’ Oani din butoaie...iar tu, măi Creţulică, avea ea mania asta a dezmierdatului, aşa îi spunea lui Mirgil, eşti partea aia bună în care mă sprijin eu, aşa tare mă gândesc la tine...îl iubea că-i dăduse lui Plantoani afacere bună şi îşi ridicase două corpuri de case din b.c.a. şi toate uşile şi ferestrele le comandase la Galaţi din termopan de Italia , nu de-ăla de Turcia, că toată lumea fugea de ăla de Turcia că ziceau uite-aşa curge apa pe el, ca după o ploaie torenţială, face condens şi rămâne mucegaiu acolo de două deşte...a făcut Oani case că avea bani, maşina o comandase direct din Germania, şi ce ?... era singuru’ ?...bravo lor mă că se descurcă şi că au cai de rasă, şi trag în jug, toţi la un jug... fuma a lu’ Deju, gânditor, ăla de i se dusese uiu în sat că face perversiuni cu nevastă-sa, da’ ea se simţea bine chiar dacă nu aveau ce mânca că nu lucra nici unul dintre ei şi trăiau pe spatele babei, mama lui Orghi Oală că avea pensie de urmaş...venise şi ea, Irina, din Moldova la praşă să câştige un ban, şi l-a cunoscut pe ăsta cu buza aia lăsată în jos că i se vedeau toate fasolele...a luat-o acasă şi i-a spus babei, că ta-su murise demult, că el se însoară şi că duminica viitoare face logodna...ce logodnă măi, nebunule, că-ţi trebuie bani şi n-avem de unde ne împrumuta, n-avem de nici unele se căina mamă-sa, dar el nu mai asculta de nimeni...a tăiat porcu din cocină, l-a pârlit cu stuful din gard că mai rămăsese doar câte un par ici-colo şi au băut tot vinu din butoiul ăla de-l păstra pentru Paşte să ştie toată lumea că s-a luat şi el cu femeie de treabă şi că-i în rândul lumii, au bojit aşa vreo săptămână că nu se mai săturau de drojdia pe care o preparau cu esenţă de portocale... doar o săptămână s-au bucurat, că după aia parcă se trezise Oală dintr-un vis urât...a venit şi popa Rusescu s-o cunoască că erau vecini, s-a uitat la ea, a întrebat-o de unde e, dacă mai are fraţi, dacă mai are surori şi şi-a spus în gând că orice femeie e frumoasă când e tânără, că dacă trece timpu, se trece şi ea, se ofileşte ca floarea de pe câmp şi n-o mai ia nimeri, că bărbaţii dacă au ceva strânsură şi dacă mai au cu ce, ar putea să se-nsoare oricând, la orice vârstă...doar că Orghi n-avea nici pe dracu, şi-i mai atârna şi buzoaica aia ca rufele pe sârmă...i-a promis părintele serviciu la biserică, să facă curăţenie, să vândă lumânări, dar ea s-a uitat lung la libidinosu ăsta cu barba tăiată, scurtă şi cu burta mare şi i-a răspuns am să mă mai gândesc, părinte, că n-au intrat zilele în sac...dar în gândul ei ai vrea tu femeie tânără ca mine, burtosule, dar nu ţi-ai găsit omu...Peste dig, dincolo înspre Reni, Dunărea curgea liniştită la vale, în coturi şerpuinde, uneori luând-o în linie dreaptă, gata să sară peste opreliştile din piatră masivă aduse de şlepurile învechite tocmai de la Orşova şi se poticnea în valuri mici, sclipitoare de cheiurile crăpate de vreme ale Isaccei...............................De la Plopu Scris până la Cazane, aproape de Revărsarea, mai rămăseseră doar două toane pentru sturioni, şi astea erau acceptate cu permise speciale de la Institutul pentru Cercetarea Florii şi Faunei Acvatice , însă tot ce se prindea, mai ales peşte de specialitate ajungea totul pe mesele aleşilor poporului la un preţ de nimic în cantinele luxoase ale Bucureştiului...Afacerea cu ţigările, cu bulinele dar şi cu făina mergea din ce în ce mai bine, însă câţiva dintre pioni, cei care distribuiau marfa fuseseră împachetaţi şi obligaţi să colaboreze... În toamna asta veniseră mascaţii cu nişte gip-uri de teren că zburau pe Grindu Brăilei înspre Reni printre tufele de scaieţi şi butucii de sălcii din parchetul din Stupăriţa în timp de noapte... a lăsat Plantoani marfa cu căruţă cu tot, pachete de valoare mare şi a fugit cât a putut printre rugi şi cătină, s-a târât ca o şopârlă printre gardurile de sârmă ghimpată de la Aţaş, aproape de casa lui Nidealcu şi s-a trântit obosit în patul lui din dam...dar înspre dimineaţă au venit şi l-au legat, i-au pus cătuşele, aveau mandat de arestare dar şi de percheziţie...a ieşit Aurica în pragul casei, pe scările înalte şi pavate cu gresie scumpă şi le-a strigat luaţi tot ce vreţi, da’ nu intraţi în camera asta !...a dat-o într-o parte unul cu trese aurii pe umeri, au intrat înăuntru şi au scos şi podelele din scânduri groase de fag şi plângea Aurica când a văzut că i-au găsit cele două sute de mii de euro, bani agonisiţi de Plantoani cu risc şi sacrificiu, da’ acuma s-a dus pe pustiu totul, iar el ştia că nu mai are nimic de pierdut...Au stat mascaţii vreo saptămână şi au căutat dovezi, dar pe popa l-au lăsat liber că zicea el pachetele alea din biserică sunt ale lui Plantoani, iar eu nici măcar nu ştiam de ele...dar toţi ştiau că era implicat, că era unul dintre capii afacerii, dar şi ăla cu faţa lui de peşte congelat...  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Cocoşul / Ioan Gheorghiţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2797, Anul VIII, 28 august 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ioan Gheorghiţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Gheorghiţă
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!