TATĂL MEU 

În timpuri nu demult apuse – pe vremea când „lumea era lume”, iar lucrurile erau aşezate în matca firescului şi a normalităţii – părintele era modelul ideal pentru copilul său, în procesul de devenire şi integrare a acestuia în societate, în calitatea sa de viitor actor dezirabil, pe scena ţării. 

La acest aspect am cugetat cu ocazia sărbătorii internaţionale a muncii. Paradoxal, avem o zi de celebrare a muncii, în contextual în care numărul şomerilor este în continuă creştere. Pentru mine, ziua de 1 Mai este mereu un prilej de rememorare a acelor vremuri, iar acum – întâmplător – mi-am amintit de versurile poetei Veronica Porumbacu, pe care le-am învăţat în şcoala primară. Am încercat să le analizez şi să văd ce s-a ales, astăzi, de modelul idealului dezirabil al copilului, imortalizat în ele. 

Poezia Veronicăi Porumbacu se intitulează „Tatăl meu”. Iată cum îl vedea copilul de altădată, pe părintele său: 

„Tatăl meu zideşte case, cocoţat pe schele; 

El cu fruntea lui ajunge până sus, la stele. 

Tatăl meu coboară-n mină, ca să smulgă fierul, 

Dar pe seară, mult îi place să privească cerul. 

Tatăl meu dă ţării pâine; e pe câmpuri vara; 

Are mari oştiri de grâne, cât se-ntinde ţara. 

Tata străjuie-n uzină marile cuptoare; 

Fierbe-n vatră cu oţelul, bulgării de soare. 

Tata ne deschide-n şcoală, cel dintâi, caietul. 

El ne-nvaţă socotitul, dar şi alfabetul. 

Alb halat îmbracă tata în spital când vine. 

Spune-i numai ce te doare, el te face bine.” 

Aşadar, copilul îl vede pe tatăl său „cocoţat pe schele”, construind fabrici şi uzine, cartiere de locuinţe, şcoli şi universităţi, căi ferate, şosele şi poduri, sau altfel spus, construind o ţară, în care el va trebui să continue efortul părintelui în ideea de a implementa în societate binele accesibil omului. Apoi, îl vede prospectând „ca să smulgă fierul”, exploatând şi punând în valoare resursele naturale cu care Dumnezeu a binecuvântat ţara în care s-a născut. De asemenea, vede rodul ogoarelor nesfârşite – urmare firească a unei agriculturi mecanizate, practicată ştiinţific, pe suprafeţe întinse. Îl vede trudind în mari combinate siderurgice, asigurând fierul – pâinea – industriei grele, menită a susţine o politică economică durabilă. Tot tatăl – în calitate de dascăl – este cel care îi aduce lumina cărţii, integrându-l într-un sistem etic şi moral dezirabil şi asigurându-i pregătirea în plan profesional. În fine, copilul nu scapă din vedere nici starea de sănătate a naţiunii, fiind mândru de tatăl său care este medic, bine pregătrit profesional, şi căruia îi este suficient să-i spui doar „ce te doare”, pentru că el este în măsură să „te facă bine”. 

Să vedem ce s-a ales de acest spaţiu economic şi social în care copilul trebuia să se integreze şi să se afirme, ducând mai departe munca tatălui său. Iată o parafrază la poezia Veronicăi Porumbacu: 

Tatăl meu este zidar şi munceşte-n UE. 

Îl aştept, dar în zadar: nu vine şi nu e! 

Tatăl meu muncea în mină, căci era miner. 

Masa noastră era plină… acum e şomer. 

Tatăl meu avea oştirea holdelor bogate… 

Astăzi are amintirea şi pensii tăiate. 

Tata era inginer şi muncea-n uzine 

Azi, de când este şomer, din taxi se ţine. 

Tatăl meu este profesor, dar e „terminat”, 

Căci reforma fără noimă l-a epuizat. 

Tata-i medic și trudește fără încetare 

În spitalele de stat, fără finanțare. 

Tatăl meu încă trudește pentr-un mic salar 

Ca noi să avem pe masă strictul necesar. 

În această parafrază, părintele nu mai este model pentru copilul său. În noua conjunctură socio-politică, mulţi copii îşi amintesc de părinţii plecaţi la muncă în străinătate, doar din fotografii. Dovadă că aşa stau lucrurile, este faptul că în data de 23 aprilie 2012, Senatul României a adoptat o iniţiativă legislativă care prevede ca părinţii care au copii minori şi care doresc să plece la muncă în străinătate să fie obilgaţi să-i lase în grija unui membru al familiei extinse şi să anunţe autorităţile locale înainte de a pleca din ţară. 

Modelul tatălui a fost înlocuit de modelul tuturor celor care au dovedit în cei 25 de ani de „democraţie” că pot trăi bine fără instruire şi fără muncă. Numai aceştia au izbutit să ajungă în topul revistei Forbes. 

Ioan CIORCA