Pescărească
Era duminica, după amiază. O vreme frumoasă, nici prea călduroasă nici prea rece. O vreme tocmai bună de o partidă de pescuit. Într-o veche plantație pomicolă, din vremea CAP-ului, este rămasă o baltă în care se pot pescui cărășei. Multe dimineți sau după-amiezi mi-am petrecut pe malurile acestei bălți. De multe ori pescuiam numai pentru plăcerea de a pescui eliberând tot ce prindem. Așa că mi-am luat undița, momeala și bicicleta și la baltă. Pentru câteva ore aveam să uit de grijile cotidiene.
Balta nu este prea mare. Cred că pe vremea CAP-ului era folosită drept rezervor de apă pentru stropitul pomilor. Pe marginea ei a crescut multă vegetație ce dă umbră deasă și reconfortantă în zilele însorite de vară. Spre capete în schimb a crescut foarte multă papură în care o familie de rațe sălbatice – și clocesc ouăle în fiecare an și apoi își plimbă boboceii pe undele străvezii ale bălții spre încântarea ochiului spectatorilor de ocazie. Măcănitul lor și orăcăitul broaștelor constituind un impresionant fond sonor ce nu-ți dă pace, cu mici pauze, întreaga zi.
La baltă nu se vedea nimeni. Mi-aleg un loc unde mai pescuisem și altă dată, lângă papură. Acolo aveam șansa de a prinde cărășei mai mărișori. Pun o bucățică de râmă în ac și aștept cuminte să văd rezultatul. Cum stam eu așa concentrat cu ochii pe plută mi se pare că aud, la un moment dat, dinspre papură, niște sforăituri. Ciulesc urechile și într-adevăr, dinspre papură, nu departe de mine se auzeau clar sforăituri. Ca și cum cineva ar fi tras la aghioase acolo. Mă uit mai bine și văd două undițe făcute din nuiele de alun, puse pe papură. Las undița mea în plata Domnului și mă duc să văd ce se întâmplă acolo. Doamne, așa ceva nu credeam că-mi va fi dat să văd ochilor vreodată! Nea Costică al lui Cârnu și cu Ion a lui Cioflâc , cu o sticlă de un litru si jumătate goală și o alta pe jumătate goală, de rachiu lângă ei, trăgeau la somn ca –n sânul lui Avram. Oamenii tot gustaseră până când ia prins flama.
M-am speriat numai la gândul ce ar fi putut pății pescarii ăștia, prieteni ai lui Bachus! Balta colcăia de șerpi. Puteau să fie mușcați sau mai știu eu ce mai puteau pății.
I-am trezit încet. Fac ochii mari la mine, de parcă venisem din altă lume. Cu greu s-au dezmeticit și și-au adus aminte unde sunt și mai ales care le era rostul lor aici, la baltă.
După ce și-au revenit, și-au strâns undițele, au ieșit din stuf să plece acasă. I-am ajutat și eu să facă asta, singuri cu greu s-ar fi descurcat. Așa erau de mahmuri.
Eu cu gura pe ei. Le explicam prin ce pericole trecuseră. Dar la unul dintre argumentele mele, cum că ar fi putut să le intre un șarpe în gură, așa auzisem și eu că au mai pățit alții, am primit o replică plină de haz:
- Lasă, domne, că nu ne intră în gură, că noi băurăm rachiu și nu lapte, ce Dracu!
Strașnici pescari! Încă mai aveau tăria de a face haz de necaz!
Ilie Firtat