Frizeri de ocazie 

Era cred că prin august. O căldură sufocantă se lăsase asupra satului. Bătrânii spuneau că de mulți ani nu mai văzuseră așa secetă. Pământul, în marea-i nevoie de apă, crăpase de băgai piciorul. 

Eu eram micuț, cred că treceam pe la grădiniță. Spun că treceam pentru că dacă eram foarte aproape de aceasta, mă duceam des pe acolo, stam să mănânc – ce vremuri tâmpite să dai mâncare la copii la grădiniță – iar la programul de somn o întindeam acasă. 

În ziua cu beleaua, părinții, plecați de acasă la munca câmpului, m-au lăsat în grija copiilor unor vecini ai căror părinți erau plecați si ei la muncă. Copiii erau cu mult mai mari decât mine. Cred ca erau la gimnaziu sau la liceu. 

Tatăl lor, Nea Nicolae, era priceput la toate. Știa dulgherie, croitorie dar pe lângă toate astea era și frizerul satului. Avea mașină de tuns iar în zilele de sărbătoare la el acasă era coadă. Toți bărbații, de multe ori însoțiți și de odraslele lor, veneau la tuns la Nea Nicolae. 

Ne-am jucat, mai mult eu. De, diferența de vârstă își spunea cuvântul ! Ne-am jucat până când ne-am plictisit, mai mult ei. Și ca să scape de plictiseală, m-au trecut la tuns. Ca să mă convingă să stau, m-au mințit că așa a zis tata și mama. Și mă vor face băiat frumos. Și m-au luat la tuns cu schimbul experimentând fel de fel de stiluri, amuzându-se copios pe seama mea. Rezultatul a fost pe măsură. La final eram tuns chilug. 

Dar și de data asta ne-am plictisit. Evident că cel mai mult, tot ei! Soluția salvatoare a venit din partea cățelei Laica, a lui Nea Gilică, vecinul nostru. Ăsta era paznic la colectiv ( C.A.P ) și nu venea acasă decât seara târziu. 

Momiră cățeaua, o prinseră și-mi luă locul la tuns. Au tuns biata cățea în fel și chip, apoi, pentru că era plină de purici, au îmbălsămat-o bine cu gaz. Probabil că gazul îi încindea pielea că prea se scărpina bietul animal de mai mare dragul, asta spre deliciul nostru. Dar ghinionul dracului, cel mai mic dintre frați, ia chibritul și zvâc, dă foc cățelei. Acum începe cu adevărat circul. Cățeaua, în flăcări, intră direct sub pat. Cu mare chin, cei trei frați reușesc să scoată animalul afară din casă și să stingă patul care se aprinsese și el. 

Afară în schimb se declanșase iadul. Animalul, în flăcări, îngrozit și înnebunit de durere, sare gardul acasă, în grădină. Acolo, Nea Gilică avea câteva pătiage de fân, de coceni, nu mai știu exact, dar de care cățeaua cum se freca cum acestea erau în flăcări. În câteva secunde furajele lui Nea Gilică ardeau cu vâlvătaie. A sărit tot satul să limiteze paguba, dar mai ales să-și protejeze casele de foc. Când au văzut cine incendia, după ce se mai aprinseseră și alte clăi de fân pe la vecini, au tăbărât pe bietul animal și l-au stins. A mai trăit până toamna, chinuindu-se, cu toată grija stăpânilor. 

După potolirea pojarului, am fost dădăcit de tovarășii mei de joacă din acea zi, să nu care cumva să spun ceva lui tata sau lui mama că ei aud și nu se vor mai juca cu mine niciodată, ba mai mult vor spune că eu i-am dat foc cățelei și voi mânca bătaie atât de la tata și mama cât mai ales de la Nea Gilică. Eu, îngrozit de acea perspectivă, evident că am tăcut chitic. 

După câțiva ani, când mă mai mărisem și eu și nu mai credeam așa în orice, i-am povestit cu lux de amănunte întreaga tărășenie mamei. Ea, săraca, mi-a spus că știa. Și nu numai ea, tot satul știa sau cel puțin bănuiau pe făptași. Dar toate au trecut și gura satului, acel critic imparțial, a știut să ierte, să uite și să tacă, dar numai după ce au întors faptele pe toate părțile.