Prin perdelele din cer,
vântul risipește nori,
Printre anii scursi prin timpuri,
Vântul risipește gânduri
ce s-au strâns învolburate,
peste frunte adunate,
încrețind în rid adânc,
chipul peste care am plâns.
Lacrima îmi udă, crudă,
palma obosită-n trudă
și piciorul stors de vlagă.
Viața trece, omul parcă
a trecut de mult prin ea.
Tot așa și viața mea,
norii m-au stropit și vântul
m-a bătut, la fel și gândul.
Inima din piept mă strigă,
unde ești, numai pe fugă,
m-ai ținut de-o viață-n coa’!
Stai, oprește-te și bea
din paharul plin cu miere!
Nu e fiere, nu te teme
și de ar fi nu te opri
viața-i una, cum o fi!
Printre nori se așterne noapte,
în minte la mine șoapte
îmi vorbesc de vremi trecute,
multe pline, multe nude.
Eu mă duc, cum toacă moara,
tot porumbul. Pleacă vara,
vine toamna și se duce,
lasă iarna să se culce
între brațe obosite,
în privire și pe frunte.
Plânge inima, apoi tace,
nu mai are acum ce face!
Numai ceasul bate încet,
Pân’ la ultimul banchet
când, ca oaspete de seamă
voi fi, îmbrăcată-n blană.
Dar târziu parcă n-ar fi ,
încă aș putea trăi!
Du- te nor din cerul meu,
gând amar, te du cu el,
inimă, mai bate-mi tare,
încă simt, încă mă doare,
pașii nu mi-au obosit,
timp mai este de trăit!
Peste gând, se așterne pace,
în piept inima îmi bate!
Pân’ din cer nu pleacă luna,
încă vreau să bat furtuna,
până-n vânt nu stă bătaia,
încă vreau să simt văpaia!
04.10.2018
sursa foto - internet
