CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Amintiri >  




Autor: Iacob Cazacu Istrati         Ediţia nr. 2920 din 29 decembrie 2018        Toate Articolele Autorului

Căsuţa noastră, cetatea şi dorul nostru…
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Drumul cel mai lung e drumul spre casă  
  
Doamne, ce mult mai înseamnă să ai casă proprie, a familiei tale!... Fie, că e lăsată prin moştenire de la bunici, părinţi ori e construită de tine, ţi-i scumpă şi dragă. Dacă îţi este lăsată de bunici sau părinţi o vei păstra ca pe o jucărie scumpă, care îţi aminteşte de toate tainele şi bazaconiile copilăriei, de bunicii dragi, care îţi îndulceau copilăria cu toate darurile cele mai scumpe pe care le aveau, cu dezmierdările frumoase, care te făceau să te simţi şi tu frumos (frumoasă), încrezut în sine, înaripându-te la fapte bune, şi după cum am înţeles mai târziu, aduceau a o educaţie fină, misterioasă prin bunătatea şi dragostea lor pentru noi… La fel şi casa părinţilor, care ţi-au lăsat-o ca urmaş al lor, ca păstrător şi îngrijitor al ei, al casei împreună cu tradiţiile şi obiceiurile familiei…  
  
Pentru noi, generaţia anilor 50-60 ai secolului şi mileniului trecut casele buneilor şi părinţilor noştri ne servesc astăzi nu numai ca lăcaş de trai, dar devin pe zi ce trece monumente istorice, amintiri frumoase şi de neuitat. La fel rămâne şi căsuţa ridicată de mâinile noastre, ale mele şi a soţiei: mare sau mică, aşa cum este, rămâne cea mai scumpă.... Am muncit la ea ca rândunica, punându-i la început temelia, apoi pereţii, acoperişul, bucurându-ne şi mulţumindu-i Domnului şi părinţilor, rudelor şi prietenilor pentru ajutorul pe care ni l-au dat, luân parte la clăcile organizate. După ce am gătit sobele, cuptorul cu vatră şi lejancă, cea mai mare bucurie pe care o are omul la construcţia casei este atunci, când scoţi hogeagul (fumul) de-asupra casei, atunci, când aprinzi pentru prima oară focul în sobă şi eşti cuprins de căldura ei, a casei tale…  
  
Azi mi-amintesc de vechile, tradiţionalele clăci, care până mai ieri dominau în satul meu. Cum se desprimăvăra, nu trecea o sâmbătă să nu se facă o clacă-două, chiar şi mai multe… Alteori se făceau şi duminica, când nu se dovedea sâmbăta de făcut chirpicii (lampacii). Clăcile se organizau la îndeplinirea mai multor lucrări. La noi, la românii moldoveni clăcile erau binevenite la toate lucrările mari: la făcut lampaci; la pus podul la casă şi la uns pereţii cu lut, (la uns pereţii cu lut cu balegă de cai, adică la ultima etapă de finisare a pereţilor erau femei speciale, meşteriţe bune, plătite), la curăţatul (tăiatul) viței de vie şi culesul poamei; la tăiatul strujenilor de porumb și curățatul știuleților şi multe altele, chiar şi pe la şezători se organizau clăci.  
  
Când mi-am ridicat căsuţa mea a fost la clacă aproape tot satul. De ce au venit şi oameni neinvitaţi? De aceea, că la noi vatra satului e cu oamenii buni la suflet şi săritori la nevoie. Mai cu seamă, că aşa casă ca a mea nu se ridicase în satul nostru de vreo sută- două de ani. Povesteau oamenii mai în vârstă, că au auzit de la bunicii lor, că înainte vremuri se făceau case numite în «vălci», adică din bârne întărite între ele cu lut călcat cu paie de grâu de anul trecut. Aşa şi casa mea a fost construită, pe acelaşi principiu, din bârne, dar cu o perfecţiune de care numai tata-socru era în stare, fiind unul dintre cei mai mari, ingenioşi meşteri din sudul Basarabiei, de pe meleagurile lăpuşnene, din satul cu un nume frumos ce aduce a poamă, Boghiceni. La vârsta sa de 65 de ani era sprinten ca unul de 30… A făcut serviciul militar în Armata Regală, vânători de munte şi a ajuns cu luptele până în Crimeea. Fiind luat prizonier de Armata Roşie în 1943 la Cotul Donului, dar fuge din lagărul de prizonieri. În drum spre casă «sechestrează» toţi banii băncii mobile a armatei germane a lui Paulus. A ajuns acasă numai cu doi saci cu bani şi căruţa cu doi cai, restul banilor i-a împărţit pe drumul plin de peripeţii… O soartă interesantă! Acasă a stat ascuns până a trecut războiul prin Basarabia spre apus, în 1944. Până. În noaptea de Crăciun al anului 1944 câţiva soldaţi sovietici au intrat în beci la el şi cherchelindu-se au început a trage cu gloanţe în butoaiele pline cu vin. El a ieşit din ascunziș şi i-a rugat să înceteze, dar ei au început să împuşte în el, care se afla în gura beciului. Atunci și dânsul a luat arma și a tras în direct, omorându-i pe doi dintre ostaşii din beci şi a fugit la comenduirea sovietică la Chişinău, altfel avea să – l împuşte pe loc. Familiei, ostaşii rămaşi vii nu i-au făcut nimic, că nu cunoşteau cine a tras în ei cu arma. Iar socru-meu, fiind un om deştept, «dezgheţat» la minte şi umblat prin lume, cu şcoală românească a dat busna drept la Comandamentul armatei. Din spusele tatălui socru am aflat, că intrând la comandantul sovietic l-a salutat şi l-a întrebat direct de ce Armata sovietică a venit în Basarabia? Comandantul i-a răspuns mirat, că au venit să elibereze moldovenii de armatele germane şi române. – Bine- zice socrul meu – Atunci de ce soldaţii dumneavoastră pradă locuitorii şi se îmbată împuşcând în stânga şi în dreapta (avuse loc cazuri de omor din neatenţia ostaşilor beţi, sau chiar intenţionat, învinuindu-i că sunt români…) Nu scăpa nici un butoi întreg din beciurile în care se «adăpau ostaşii eliberatori», căci erau găurite de gloanţele armelor după ce-şi împlineau pofta! Şi-i povesteşte generalului sovietic ce a păţit. Norocul lui, că mai era în cabinet persoane streine, care vorbeau cu traducător, mirându-se de cele povestite de socru-meu… Mai pe scurt a doua zi ostaţii, care fuseseră în beci au fost arestaţi, iar socru-meu mobilizat în armata sovietică şi trimis pe linia întîi pe front.  
  
Domnul l-a păzit, întorcându-se din război fără nici o «zgâie», cum zicea el, ca să-mi facă mie şi lui fiică-sa Daria casă. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe socru-meu Petru Deliu, pe tatăl Vasile Cazacu şi pe toţi acei trecuţi în veşnicie.  
  
Bine, dar povesteam despre casa mea. Deci, casa mea are temelie din piatră. Pe temelie au fost întăriţi nişte stâlpi, numiţi de tata Petrea aminari, aşezaţi la o anumită distanţă unul de altul, chitind să fie lăsate găurile pentru uşi şi ferestre după placul nostru. Pe de o parte şi pe alta a stâlpilor au fost prinse în cuie leaţuri la o distanţă de 15 cm unul de altul, astfel dând naştere pereţilor din lemn. După aceasta am aşezat lemnul pe casă: bălcile şi căpriorii. Toată operaţia, de la clăditul temeliei și inclusiv acoperitul casei a durat 4 zile, de luni până joi. Vineri am călcat lutul pentru pereţii casei şi pod, iar sâmbătă a avut loc claca la care s-a aşezat lutul călcat cu paie în pereţi şi totodată s-a pus şi podul casei. Uşor şi frumos. S-a primit o casă ca un tot întreg, nu ai grijă de cutremur de pământ…nu se dărâmă. Iată, de aceea mi-e dragă şi scumpă, că e o amintire de la părinţi, care la vârsta ei (ridicată în 1977) arată ca la început, ba mai frumoasă, că am mai schimbat aspectul atât interior cât și exterior.  
  
Da, e casa familiei mele, a copiilor, nepoţilor şi a urmaşilor lor… Cât timp va sta pe picioare noi, soţia şi cu mine vom rămâne vii şi după moarte în faţa ei și a copiilor. Da, dragi prieteni, să nu uităm de soții, că ele sunt acele, care te înaripează la fapte bune, măreţe. Dacă nu ai o soţie bună, nu mai faci casă, fiindcă la noi, la români casa se asociază cu familia… Drept zice o vorbă din bătrâni: «Femeile înțelepte zidesc casă, iar cele nebune o dărâmă.»  
  
Azi, după mai mulţi ani de absenţă de acasă, ne-am întors şi am reânnoit toate acareturile din jurul ei: săraiul, depozitul pentru lemne, magazia pentru cereale şi coteţele pentru păsări, că toate se demolau și doar casa stă şi azi cum stătea atunci, la începuturi: mândră şi luminoasă, mai luminoasă chiar. I-am schimbat cuşma (acoperişul), că merita. i-am cumpărat una nouă, din metal, frumoasă după statura ei. Sigur, şi interiorul i l-am făcut mai frumos…  
  
Să vedeți minune: a doua zi după sosirea noastră, de dimineaţă am avut primii oaspeţi toate pisicile din mahala. Erau dorite de stăpâni, că majoritatea megieşilor erau plecaţi prin lume ca și noi…  
  
… Trecuseră câteva săptămâni, dar simţeam, că nu-mi ajunge ceva, nu eram «în apele mele», pe deplin satisfăcut. Dimineaţa, când mă trezeam, ieşeam afară şi ca de obicei făceam ocolul casei, gustărind din toţi copacii şi tufele din mica livadă şi din grădină. Cireşe nu mai erau, dar mere, caise şi prune, coacăză şi căpşune, unele încă verzi, dar toate erau aşa de gustoase şi de aproape sufletului meu… dar totuşi nu-mi ajungea ceva…  
  
Într-o zi, soţia se pune cu binişorul pe lângă mine, ştiindu-mă cam nu prea dornic de vizite să mergem la rudele din Cărpineni şi Boghiceni, la casa părintească în care locuieşte sora ei mai mică Nina. Am plecat pe câteva zile şi ne-am bucurat cu toţii, că ne-am revăzut sănătoşi după lipsa de câţiva ani şi după cum e obiceiul pe la dânşii (cum şi în toate localităţile noastre) la plecare ne-au umplut portbagajul cu de toate: mere, nuci, ulei, slănină, carne şi…o cloşcă cu 25 de puişori, doi cocoşi mărişori, o epuroaică cu şase epuraşi şi un căţeluş frumuşel. Am mulţumit din suflet şi ne-am întors, soţia fiind în al nouălea cer de bucurie. Seara, ajungând acasă am repartizat păsările şi celelalte daruri vii pe la locurile lor, iar dimineaţa mă trezesc în cântatul cocoşilor… O senzaţie plăcută de nedescris! Am ieşit afară şi cum m-a zărit căţeluşul a început să latre la mine, dând bucuros din coadă. Ce bucurie! Îmi Zâmbea sufletul și inima necătând la lacrimile care nevrând mă năvăleau. Am înţeles în sfârşit ce nu-mi ajungea la casa mea pentru a mă simţi acasă: un cântat de cocoş în zori şi un lătrat de câine în ogradă…  
  
Pentru mine, orice casă e pustie, dacă nu cântă în zori un cocoșul şi nu latră un căţeluş la poartă…  
  
Nu părăsiţi casele, dragii mei!  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Căsuţa noastră, cetatea şi dorul nostru… / Iacob Cazacu Istrati : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2920, Anul VIII, 29 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Iacob Cazacu Istrati : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Iacob Cazacu Istrati
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!