“apoi... dacă n-om muri, o vom duce bine...”
Acesta este un pamflet orice asemănare cu realitatea este o "pură întâmplare”!
Cinzeci de ani de la majorat!
Vă amintiți copilăria, acel drum întortocheat pe care-l parcurgi cu paşi mărunţi.
Suntem destui cei care tragem un oftat în amintirea seninătății cu care priveam cerul în căutarea norilor cu forme umane, sau ne entuziasmam de zilele însorite cu gândul la scaldat, sau de primii fulgi ce ni se topeau pe mânușile, nou inaugurate, cu un deget.
Senzaţia nu a dispărut nici în ani, însă îmbracă o nouă formă, mai cinică, mai sobră, mai practică…
Nu mai ridici ochii spre cer decât când îţi cauţi nori de ploaie sau fulgii de nea.
La majorat, exact cu cinzeci de ani în urmă, mari emoții: tata mă privea cu mândrie, încrezător, mama parcă a uitat să respire, iar tăcerea ce-a urmat părea să fi durat un secol, ce moment, ce amintire!
