“apoi... dacă n-om muri, o vom duce bine...” 

Acesta este un pamflet orice asemănare cu realitatea este o "pură întâmplare”! 

Să ne apucăm acum să trăim degeaba e o artă pe care cei mai mulţi dintre noi şi-o (mai) pot permite din comoditate, prostie, din dragostea de banal şi, mai ales, din cauza “Mării” de mediocritate în care ne înecăm cu toţii. 

Destinul loveşte fără milă cerându-şi tributul, aproape clipă de clipă. 

Himera fericirii ne bântuie mai ceva ca o fantomă, dându-ne impresia că trăim şi că suntem bucuroşi de acest lucru. 

Mă întreb oare ce preţ are fericirea noastră „cea de toate zilele”? Câți bani, câte diamante, câtă avere, câte averi? 

Cu toţii sfârşim prin a ne întoarce în acelaşi infern în care valoarea banilor este la fel de importantă cu cea a gândacului stârpit din greşeală pe o câmpie de maci înfloriţi. 

Mirosul prostiei dă gata orice om care se predă nimicului! 

Și nici așa lecţia cea mai necesară nu reuşeşte să fie învăţată! 

Preţul de a nu trăi degeaba este echivalent cu chinuri groaznice care (poate, cine ştie?) abia într-un sfârşit se vor sfârşi. 

Conştienţi de acest lucru, înotăm fără succes spre ceea ce noi vrem să considerăm a fi un mal. 

Oricum ar fi viaţa, evenimentele, pandemiile, vom merge înainte niciodată înapoi! 

Serios, m-am săturat să fac mereu aceleaşi lucruri fără să-mi dau seama (ori să refuz să pricep) că viaţa mea se termină cu fiecare secundă, în umbra prostii, a măștii! 

Aici pierd o oră, dincolo câştig una. 

Un eveniment s-a anulat, un articol a fost scris de altcineva, 

însă eu nu pot fi înlocuit! 

Aştept momentul în care o să-mi prescrie doctorul un medicament pentru suflet. 

Niciodată mai mult, niciodată mai puţin. 

Doamne, ce pierduţi suntem. Trăim aceleaşi sentimente cu un gândac scârbos care se îneacă în cana cu lapte. 

Plăcere combinată cu gustul înecăcios al speranţei. 

Nimeni nu a aflat încă despre arta de a nu trăi degeaba, despre tot ce este mai bun într-un om, despre cum poţi transforma o lacrimă într-un zâmbet. 

Totul se reduce la o alchimie ascunsă într-un ungher întunecat al sufletului şi va mai dura ceva timp (ca nu spun secole) până în momentul în care vom reuşi să o transformăm în aur pur. 

„Cel pe care natura l-a înzestrat din plin n-are nevoie din exterior de nimic altceva decât de timp liber pentru a putea profita de bogăţia sa interioară. Este, dacă acest timp îi este dat, cel mai fericit dintre oameni…”, spune Schopenhauer. 

Oricât de mult mi-ar plăcea să-l cred, adevărul mă izbeşte ca un topor în moalele capului. Câţi oameni nu deţin poate chiar mai mult decât au nevoie şi, cu toate astea, nu ştiu să trăiască mai bine decât „muritorii de rând”. Ba, din contră, ei sunt cei care fac până şi pietrele să strâmbe din nas de dezgust. 

Suntem hăituiţi de propriile amintiri şi înnebuniţi de viitorul incert spre care ne îndreptăm. 

Nimeni şi nimic nu ne mai poate salva ar spune... 

Să nu trăieşti degeaba e o artă pe care cei mai mulţi dintre noi nu şi-o (mai) pot permite, din comoditate, prostie, din dragostea de banal şi, mai ales, din cauza mediocrității în care ne înecăm cu toţii…!