“apoi... dacă n-om muri, o vom duce bine...”
Acesta este un pamflet orice asemănare cu realitatea este o "pură întâmplare”!
La sfârșitul secolului al nouăsprezecelea a aparut un cuvânt
de origine germană, şi s-a răspândit apoi în toate limbile.
Folosirea sa frecventă a făcut însă să i se şteargă semnificaţia metafizică originală, Kitschul exclude din câmpul său vizual tot ce-i esenţial inacceptabil în existenţa umană.
Atunci când vorbeşte inima, obiecţia raţiunii este un act de necuviinţă. În împărăţia kitschului domneşte dictatura inimii.
Cateva idei despre kitsch, să-l citez pe H. Broch:
“Esenta kitschului este confunzia între etic și estetic, kitschul nu urmărește să creeze ‘bun’ ci ‘frumos’.”
Prin kitsch eu înțeleg estetism de prima categorie, care lasă înduioșată o minte simplistă care vrea senzații imediate și nu intenționează nici de cum să parcurgă un itinerar până la sensul esteticului. Așa că pentru mine kitschul este obligatoriu impostor, îl definesc ca o acceptare a unor emoții induse prin manipulare, fără a decela prea mult în prealabil. Un fel de...fast-food al sentimentelor.
Din păcate Kitshul este idealul politic al tuturor politicienilor, al tuturor mişcărilor politice.
În concept kitschul la ideologii (politico-sociale), subliniază grotescul lor.
Kitschul, aşa cum îl ştim noi, se aplică foarte bine și în domeniul artistic, apoi mai dificil la domeniile filosofic şi deloc la cele ştiinţifice.
Ştiinţele exacte ori sunt adevărate ori nu sunt ştiinţe. Iar domeniile culturale care se apropie de ştiinţe se pretează tot mai puţin la a fi malaxate cu teorii estetice sau despre kitsch.
Dincolo de confuzia valorilor, literaţii pot spune orice. Dar dacă analizăm psihologic artele – ca exerciţiu experimental, nu cred că putem vorbi despre kitsch ca despre un lucru deplorabil. Ci pur şi simplu ca despre un fenomen psihic. Fără conotaţii etice. Pe scara socială oricine poate fi privit ca un consumator de kitsch de către altul cu o cultură mai vastă.
