“apoi... dacă n-om muri, o vom duce bine...”  

 

Acesta este un pamflet orice asemănare cu realitatea este o "pură întâmplare”!  

 

Pușlamalelor, sunteți o rușine națională!  

 

S-au risipit demnitatea și conștiința națională a Românilor?  

 

Cât timp mai acceptați, mai vreți, dragi semeni, domnia hoților și a analfabeților ?  

 

Este lipsă de respect față de România și românii de peste tot când toți hoții, comuniștii din toate colțurile coșului de gunoi al politicului sunt puși în funcțiile importante din stat(vezi numirile actuale pe funcții râvnite de hiene!).  

 

În 1989, de la Berlinul de Est şi până la Moscova, regimurile comuniste din Europa s-au prăbuşit, unul după altul. Statele central şi est-europene nu se mai aflau sub dominaţia URSS, luând calea democraţiei. Graniţele spre vest s-au deschis, iar economiile planificate de stat s-au transformat treptat în economii de piaţă. Un val de euforie şi optimism cuprindea întreg Bătrânul Continent.  

 

Așa s-a “produs” marea deşteptare a Europei de Est (cât le-a trebuit “europenilor”!) căderea comunismului.  

 

România era într-un moment extraordinar: toată naţiunea română se pregătea să înceapă o viaţă în adevărata democraţie.  

 

Avem un talent sacru să visăm şi mai ales să rămânem cu visatul ignorând realitatea.  

 

Ca actuali, trăim într-o lume construită de alții, de cei mari, de părinții noștri, de părinții părinților noștri, cum se spune, de înaintașii noștri. Trăim într-o lume pe care înaintașii au proiectat-o pentru lipsurile lor. Noi, bineinteles, nu ne regăsim în totalitate în această lume prefabricată în malaxorul de angoase și speranțe pe care părinții noștri le aveau. Răspunsul nostru (pe măsura orgoliului pe care-l deținem) este încercarea de a o schimba, de a o seta pe potriva noastră. Reacția “actualilor” față de o lume creată pentru alte “gusturi” este unul din principalele motoare ale istoriei.  

 

În mod evident, nu toti suntem conștienți de amploarea evoluției în sânul căreia trăim, însă pe umerii noștri apasă și va mai apăsa cateva decenii de acum încolo această responsabilitate istorică.  

 

Am preluat o parte din angoasele părinților noștri (teama de un sistem totalitar), însă ceea ce este mai important este dezvoltarea unei grile prin care încercăm să dăm dreptate în mod emotiv-financiar la tot ce avem mai bun în noi.  

 

Dacă tot ce am mai bun în mine nu se împlinește la un nivel social acceptabil, e inutil. Credem din ce in ce mai putin într-o lume viitoare și ne grăbim să ne oferim măsura forțelor proprii continuu.  

 

“Valorile” cunoscute sunt suficiente... și a face diferența între "sacru" (important) și fantastic poate aduce pacea și responsabilizarea.