Tăcerea este o formă de comunicare imposibil de ignorat și foarte greu de decodificat - o armă redutabilă în războiul domestic.  

 

Se pare că toți suntem predispuși la tăceri ostentative - oricât de mult ne-am dori să rezolvăm o problemă cu onestitate și apoi s-o dăm uitarii, partea mai puțin luminoasă a caracterului nostru iese uneori la iveală.  

 

O astfel de tăcere necesită o încapatânare ieșită din comun și nu ne oferă vreun beneficiu.  

 

Este întotdeauna neatractivă și de cele mai multe ori, distructivă.  

 

Ingredientele unei atitudini de muțenie constituie unele dintre cele mai neplăcute trăsături ale rasei umane: caracter dificil, resentiment, încrâncenare și dorința de a pedepsi în loc de a ierta.  

 

Rețeta necesită mult timp "de coacere la foc mic", iar rezultatul este extrem de otrăvitor.  

 

Uneori se dovedește a fi o strategie eficientă, dar într-o maniera absolut perversă.  

 

Majoritatea celor care practică "muțenia ostentativă" au o experiența îndelungată care a început, în general, în primii ani de viață.  

 

Probabil că atunci au descoperit că prin tăcere îsi puteau controla părinții sau poate că aceștia le-au retras afecțiunea când i-au făcut obraznicii.  

 

Muțenia "voită" nu este sinonimă cu retragerea: retragerea este folositoare, pe când tăcerea este doar ostilă.  

 

Este o diferență clară între a tăcea ostentativ și a sta tăcut deoarece ești supărat.  

 

Persoanele care tac ostentativ trimit două mesaje simultan:  

 

că sunt suparate și că așteaptă ca partenerul să facă ceva pentru asta.  

 

Din nefericire, deși primul mesaj e clar, cel de-al doilea nu este.  

 

Din moment ce tăcerea în sine nu oferă o imagine clară despre ceea ce dorim pentru a fi consolați, partenerului nu-i rămâne altceva de făcut decât să încerce să ghicească cum să îndrepte lucrurile. Neprocedând conform așteptărilor noastre, se poate ajunge la stricarea unei relații.  

 

Când avem o legătură apropiată cu cineva care utilizează tăcerea ostentativă ca armă de luptă, suntem mereu "pe muchie de cuțit".  

 

În plus, acest comportament lipsit de considerație erodează până la urmă și cel mai trainic cuplu.  

 

Să ne gândim cât orgoliu dezvoltă cineva care așteaptă o scuză de la partener, ore, chiar zile în șir. Și dacă partenerul nu este dispus să ne facă pe plac, nu ne ramân decât două opțiuni: fie încetăm de bunăvoie, fie mergem înainte spre dezastrul final.  

 

Cuiva care tace ostentativ în mod obișnuit îi este foarte greu să-și păstreze comportamentul.  

 

Deoarece tăcerea partenerului este rezultatul inabilității sau temerii de a comunica, a-l încuraja să-ți spună direct ce simte și  

 

ce vrea, tu ești cel care oferă ramura de măslin, asta nu implică neapărat și asumarea vinovăției. Mai curând, este un mod de a recunoaște că partenerul suferă și se află într-o situație dificilă din care nu prea știe cum să iasă.