La un început de ciclu școlar, spre sfârșitul anilor optzeci, deci în regimul etichetat eufemistic ca fiind „de tristă amintire”, mi s-a adus la cunoștință că mă voi pricopsi în clasă cu un copil-fenomen din rândul etniei rrome, un „mânz” greu de stăpânit, căci nu era familie din proximitatea locuinței acestui copil care să nu fi tras ponoase de pe urma năzdrăvăniilor lui Gioni – că așa îl chema. Copilul acesta ar fi putut fi „domesticit" cât de cât dacă ar fi frecventat grădinița. Dar adusul cu sila în învățământul preșcolar, în cazul familiilor de rromi, eșua mereu. Frecventarea școlii însă nu reprezenta o problemă, căci părinții acestor copii creditau școala cu mai multă încredere, cititul și scrisul fiind instrumente intelectuale pe care ei le apreciau, adesea chiar prin efectele văduvirii lor, ca adulți, de respectivele abilități elementare.
Gioni, un copil de tipul celor diagnosticați azi cu sindromul ADHD, având ca simptom o hiperactivitate greu de controlat de către subiecții educației și o atenție deosebit de instabilă, era mărunțel la trup, sub media celorlalți, avea ochii negri ca tăciunii și cu puterea de a hipnotiza. Asta, dacă posesorul lor ar fi avut răbdarea să și-i fixeze mai mult de cinci secunde asupra subiectului, ceea ce nu era de așteptat. Era logoreic, invocând la orice încercare de normalizare a comportamentului său „argumente” în apărare. O făcea cu câteva deficiențe de pronunție ce stârneau amuzamentul colegilor săi.
Au trecut două luni în care, la lecții, cel mai frecvent vocativ al meu era apelativul „Gioni!”. Locul meu permanent în clasă era lângă banca lui Gioni. Iar mânuțele lui, adesea pline de zgâriituri și purtând mostre ale contactului cu lucrurile murdare, deveneau prelungirea mâinii mele drepte la lecțiile de scriere. Mă refer la ambele mâini – și nu la mâna destinată scrisului – fiindcă la aruncatul pietrelor avea, derutant pentru decizia mea, abilități de ambidextru. Pentru scris nu m-am putut însă edifica multă vreme dacă Gioni tinde spre a fi dreptaci sau stângaci, căci nicio mână a sa nu dădea rezultate scontate.
Atenția instabilă a lui Gioni îi făcea imposibil orice progres școlar. Dar problema mea dominantă era că Gioni se arăta foarte conflictual. Și fiindcă era un factor perturbator pentru ceilalți elevi, am încercat varianta de a-l ține singur în bancă (pupitru clasic, cu două locuri). Avea totuși vecini de bancă în față și în spate, ceea ce rezolva doar parțial buna mea intenție.
Într-o zi de decembrie, cu destulă răcoare în clasă, căci pe atunci se făcea economie mare la lemnele pentru sobă, Gioni găsise spontan un motiv de răfuială cu vecinul de bancă din fața sa. Se aburcase cu o ușurință de reptilă pe suprafața băncii și-l trăgea de păr cu ambele mâini pe colegul său. Aflu că desăvârșea acum asupra acestuia o corecție pe care o lăsase neterminată în pauză.
L-am potolit cu duhul blândeții pe micul agresor, invocându-i a nu știu câta oară regulile bunei cuviințe. Și m-am încredințat în sine că s-a consumat deja finalul episodului conflictual. A trebuit însă ca, discret, să mai urmeze ceva ce putea lipsi din această întâmplare. Iar acest „ceva”, pe care eu însumi mi-l incriminez, e legat de instinctul meu paternal, născut în relația cu propriii mei copii. Și a trebuit să suport neașteptatele consecințe.
Urmare a efortului său de a ajunge la chica colegului-inamic, Gioni își dezgolise spinarea până mult sub baza trunchiului. Constatând că nu poartă indispensabil, îl sfătuiesc, în șoaptă, grijuliu asupra sănătății sale, să-i ceară mamei completarea vestimentației cu articolul lipsă, pentru zilele geroase care urmau.
Trebuie spus și faptul că Gioni avea în comportament unele reacții întârziate. Așa se explică epilogul neașteptat ce avea să încheie respectivul episod conflictual, scenă devenită memorabilă pentru restul zilelor mele.
În timp ce executam la tablă modelul unei noi litere, concentrat asupra execuției „cu încetinitorul” spre a evidenția sensul grafic, mă surprinde aflarea lui Gioni, ca din senin, în fața clasei, desfășurând demonstrativ o operațiune… ciudată. Își dăduse pantalonașul de trening în jos, până spre genunchi, în hazul băieților și spre mirarea fetițelor care se edificau acum asupra unei tăinuite diferențe anatomice dintre fete și băieți.
Și iată ce continua să facă Gioni, paralizându-mi funcțiile locomotorii, căci rămăsesem lipit de tablă, cu mâna oprită pe conturul literei aflate în execuție: scotocea în interiorul numitului articol vestimentar, ca să găsească un altul, cel căruia eu, ceva mai devreme, îi constatasem eronat lipsa. Având elasticul rupt, indispensabilul năzdrăvanului posesor coborâse mai jos decât s-a întâmplat cu pantalonii. Iar Gioni, caracteristic sindromului său, trebuia să aibă numaidecât ultimul cuvânt asupra mea. Acum însă chiar „pe bune”.
Desigur, anevoioasa lui scotocire a dat rezultat: a scos la iveala, fixându-mă hipnotic cu murele ochilor săi, articolul vestimentar invocat de mine ca fiind absent din inventarul personal. Și neașteptatul gest al lui Gioni conținea, mai presus de cauza strict obiectuală, un puseu de ingenuă sensibilitate filială: jubila că își absolvea astfel mama de insinuarea că nu ar fi avut destulă grijă de sănătatea copilului ei. Căci riposta spontană, inocentă (și doar accidental, indecentă) a elevului Gioni din clasa întâi la nedreptatea învățătorului său avea și expresie verbală, frază al cărei ecou străbate timpul până azi în urechile fostului său învățător. Desigur, cu marca lingvistică a emitentului: „Nu-i adevălat, tovalăse învăsătol, că mama me’ n-ale gliză de mine!... Acum e clal?”
Gheorghe Pârlea
