CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Patrimoniu >  





SATUL MIROSLOVEȘTI, ÎNTRE COMUN ȘI UNICITATE
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Undeva, pe o terasă din avalul râului Moldova, la interferența județelor Iași, Neamț și Suceava se află constituită încă din vremurile încețoșate ale istoriei localitatea Miroslovești. Satul are prima menționare documentară la 1429, legat de existența unui proprietar de moșie cu numele Miroslav. De la reformele lui Alexandru Ioan Cuza , cu întreruperi nesemnificative, satul este centrul administrativ al comunei cu același nume, aflată, în timp, fie în județul Suceava, fie în județul Baia, în prezent aparținând județului Iași.  
 
Îndemnat fiind să-mi exprim percepția asupra caracterului distinct al baștinei mele, localitate din care am lipsit doar circa șapte ani, iată-mă-s în dificultatea de a încerca să dau un contur pretențioasei propuneri, adică să găsesc particularități ale localității Miroslovești care o fac diferită de altele.  
 
Se știe că omul, în postura lui perpetuă de observator al realității, privește tot ce îl înconjoară segmentând, delimitând, stabilind granițe. Ajunge astfel la „bucăți de realitate”, la unități identitare care poartă atributul irepetabilității. Satele fac și ele obiectul analizei care scoate în evidență diferențele, unicitățile. Categoric însă, totul e relativ, dubitabil, funcție de sinele celui care observă, care își crează propria reprezentare.  
 
Așadar, pe seama percepției mele subiective, dispoziție alimentată de reprezentări sprijinite pe înmagazinările-mi cognitive, satului Miroslovești i se pot întrevedea, ca oricărui sat, și unele configurații geografice, socio-istorice, culturale distincte. Dar în aceast exercițiu, desigur, n-am să mă pot desprinde total de elementele comune localităților de același rang din arealul geografic proxim, sate cu interferențe în structura lor internă. Așa că rămâne în atenția cititorului să discearnă (interactiv) asupra granițelor care despart elementul comun de presupusa unicitate.  
 
Axul principal al satului, după care s-a sistematizat relativ disciplinat așezarea încă din perioada feudalismului timpuriu, e pe un aliniament nord-sud, urmând cursul pârâului Grui, afluent de pe malul stâng al râului Moldova. Ca suprafață și populație, localitatea actuală e rezultatul contopirii în perioada interbelică a două sate distincte, Miroslovești și Năvrăpești. De la circa 250 de locuitori (ai celor două sate contopite în prezent), cât se deduce din catagrafia de la 1774, localitatea de azi a ajuns să însumeaze circa 2300 de locuitori.  
 
Cultivarea pământului și creșterea animalelor, activități favorizate de terasa largă a râului Moldova, au fost baza vieții economice a localnicilor. În prezent, aceleași suprafețe arabile și pășuni fiind concentrate în trei asociații agricole ai căror administratori au reușit să-și creeze suportul necesar de mașini și unelte agricole. Alți câțiva meseriași individuali sau asociați în mici entități comerciale, funcționari ai administrației locale, educatori și medici dau viață microsocietății rurale mirosloveștene, în lipsa a circa o cincime din localnicii cu gospodării în sat, dar aflați cu munca în țările Uniunii Europene. Nimic diferit de ce știm despre alte așezări din jur. Și totuși…  
 
Se zice – și se și poate confirma – că fiecare colectivitate socio-culturală specifică unei așezări își crează o anume individualitate, o specificitate matricială a sa. Mirosloveștenii, sau măcar o parte din comunitate, cred despre ei, ca obște, că nu sunt la fel cu alții, că au propriul lor destin.  
 
În vremuri imemoriale, își povestesc satenii, trăiau pe meleagurile lor oameni de mare ispravă, între ei, zice-se, și „urieși”, de vreme ce, și azi, în pădurea seculară care mărginește satul, născută din lăstarii pădurilor preistorice, se află un loc cu toponimul „Groapa Urieșilor”. Și că în timpurile acelea, dacă nu cumva chiar mai aproape de vremurile noastre, localnicii aveau o prisacă mare, folosită în devălmășie, cum erau rânduielile acelei lumi. Pe drumul cel mare care mărginește satul, vechi și el cât veacurile, trecătorii cei străini, aflați în peregrinările lor spre țările Nordului, slăveau, din docarele lor cu mărfuri de la Dunăre sau de la Mare, miresmele acaparatoare dinspre „Prisaca” acestui sălaș de oameni harnici, care știau să se împrietenească folositor cu albinele. Și din exclamația lor entuziastă, se spune, s-ar trage vocabulele din numele vechi al satului, anume Miroslăvești . Forma aceasta toponimică a fost viciată de înlocuirea lui „ă” cu „o”, dintr-o neglijență apărută relativ recent în actele administrației locale.  
 
Din codrul cel vechi, crescut odată cu dealurile pe care le îmbrăca cu semeție, oamenii cei care au hăcuit copacii pe ici-acolo, ca să-și facă loc de case și de ogoare, au lăsat în viață un stejar bătrân, anume chiar aproape de coama dealului, ca din vârful lui străjerii obștii să poată scruta întinderile Siretului, de unde năvăleau națiile cele fără glie, migratorii Răsăritului. Andriuță (după documente, Andrieș), moșierul care a iertat stejarul de secure, i-a dat numele său, cu sute de ani în urmă. Nu de mult, stihiile văzduhului au pus la pământ stejarul cel bătrân. Un stră-strănepot al celor care au protejat martorul vegetal al trecutului a adus de la baștina sa basarabeană stejarei răsăriți din trupul unui alt stejar, uitat și el de măsurătorii veacurilor, aflat însă în stânga Prutului, și i-a plantat împreună cu mirosloveștenii lângă trunchiul prăvălit al uriașului. Au făcut-o anume ca pe o ștafeta care înnoadă funia timpului.  
 
De pe coasta acestui deal, care poartă în el rădăcinile codrului dispărut, se deschide până spre Ceahlău o panoramă aurorală care n-a scăpat ochiului și inimii marelui peisagist Mihail Sadoveanu. Cu precizie topografică și cu neîntrecută măiestrie în a da, prin cuvânt, rezoluție absolută fotografiei, valea largă a Moldovei, privită din Miroslovești, a fost descrisă în povestirile „Calman” și „Fântâna dintre plopi”. În romanul „Nicoară Potcoavă”, i-a „adus” în aceste locuri de basm pe viteazul Potcoavă și căpitanii săi, scenariu anume încropit spre a pune în valoare spațiul acesta edenic și a aduce în actualitate legenda Descălecatului, rânduind aici, în spațiul identificat de cronicar ca fiind locul vânării bourului moldav, o altă vânătoare; de mistreți și de lupi însă, căci bourii cei mari cât elefanții dispăruseră de mult din peisaj .  
 
Există în conștiința mirosloveștenilor o anume mândrie locală, legat de apartenența lor la un spațiu atins de istoria mare, cea regională sau națională. De vor fi întrebați, mai toți vor ști să spună că satul lor se află în nucleul Moldovei medievale, că înaintașii lor îl vor fi însoțit pe Dragoș, descălecătorul, la vânătoarea voievodală, când a fost săgetat bourul cel fioros. Și că vor fi fost martori la îngroparea ritualică, pe Dealul Căpățânii, a capului cornutei intrată în legendă. Satul era întemeiat deja la acea vreme, căci bătrânii satului știu că biserica veche, cea dintâi, a fost arsă de tătari la invazia cea mare (de la 1241), când hoardele pustiului au silit viețuitorii de pe valea Moldovei să fugă în pribegie peste munți. Strănepoții acelor pribegi s-au întors la baștina străbunicilor la un veac după exod, căpătând porecle după locurile din care veneau: Ungureanu, Sasu, Moroșanu. Unii dintre săteni, cei rămași sub asuprire, au căpătat numele neamurilor asupritoare: Tătaru, Turcu, dar în ființa lor adâncă păstrează negreșit vițele neamului strămoșesc.  
 
Satul Miroslovești a fost călcat de oastea lui Matei Corvin, regele Ungariei, venit să-l pedepsească pe Ștefan al Moldovei pentru implicarea sa în răscoala secuilor și sașilor împotriva coroanei maghiare. În iarna aceea, a anului 1467, drumul cel vechi care străbate și satul Miroslovești era plin de bombardele ungurești, părăsite fie din lipsa boilor de povară care urmau a-i înlocui pe cei răpuși de frig și foame, fie în graba retragerii, dacă îi dăm crezare lui Sadoveanu. La câțiva ani mai încolo, puhoi de ieniceri și spahii, în frunte cu însuși Mahomed Cuceritorul, au năvălit peste meleagul mirosloveștean, neîncăpând în strâmtoarea văii Pârâului Alb al Războieniului, unde a fost întâmpinat de Ștefan cu mica lui oștire.  
 
Peste alte veacuri, meleagurile mirosloveștene au fost stropite de sângele ostașilor români atât în Primul, cât și în al Doilea Război Mondial. În Războiul Întregirii, maiorul Butnaru, comandantul Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava, aflat pe poziții la Miroslovești primise ordin să negocieze retragerea hoardelor armatei țariste dezmembrate si dedate anarhiei, urmare a Revoluției bolșevice. Misiunea pacifistă a maiorului a fost ignorată de foștii aliați, deveniți intempestiv inamici. Ofițerul român a fost împușcat pe la spate, iar batalionul său silit să se înfrunte dramatic cu rușii pe meleagurile noastre, timp de două zile.  
 
În al Doilea Război Mondial, începând cu aprilie 1944, linia Frontului Moldovei includea un segment apărat de bateriile de tunuri grele și ușoare împânzite în grădinile și pe ogoarele mirosloveștenilor. Timp de patru luni, părintele Neculai Sfrijan, parohul obștii creștine a satului, a prohodit în cimitirul aferent zonei de beligeranță circa 500 de ostași români. Și apropo de ultimele două conflagrații mondiale, mirosloveștenii și-au adus și ei obolul jertfelnic în această cumpănă a neamului. În Primul Război Mondial 61 de bărbați tineri, iar în al Doilea 78, nu s-au mai întors acasă. Legat de deznodământul ultimului Război, o mamă a locului a trebuit să rostească sfâșietor versul lui George Coșbuc: „Trei, Doamne, și toți trei!...”  
 
Toate aceste șoapte ale trecutului capătă voce când se ivesc momentele prielnice. Mai rar însă acum, căci hora satului, cu rolul de a anima „socializarea” în comunitate, a ieșit din obiceiul obștii. Dar din când în când, în puseuri sporadice, sătenii cei iubitori de tradiție se adună la Șezătoare, acasă sau ca participanți la festivalurile de folclor din centrele urbane riverane. Mirosloveștenii au costume frumoase, cu elemente de influență bucovineană, ba chiar și năsăudeană, de pe unde vor fi venit de mult înaintașii unor locuitori de azi. Păstrează încă dansuri și cântece vechi, bătrânești, iar la parăzile cetelor folclorice organizate de Anul Nou, sătenii fac dovada unei neîndoielnice continuități în a-și releva datinile și obiceiurile.  
 
Dar – iată, adversitatea indusă de conjuncția „dar” tulbură și viața satului – veșnicia cea „născută la sat” e pe cale să zdruncine credința indusă de poetul-filozof care a creat idilica imagine a perenității. Bisericuța de lemn, ridicată de săteni cu aproape trei veacuri în urmă, supraviețuiește, dar doar ca muzeu. Stativele, la care gospodinele își țeseau covoarele și ștergarele, încă mai pot fi găsite în cotloanele unor gospodării, dar funcția lor practică a încetat. Pentru catrințe și bundițe încă mai există o meșteră care le dă formă; paradoxal însă, o face în Italia, în căminul unor străini cărora le asigură menajul. Dar pentru ie nu mai există în sat nicio mână dibace. Iar lanțul acestei destrămări, din păcate, poate continua.  
 
Și totuși, satul Miroslovești, obștea cea născută odată cu istoria neamului, încă există. Cu prefaceri mai mult sau mai puțin tradiționale, așezarea poartă încă pe ici-colo amprentele autenticității rurale, elemente ale matricei identitare românești, cu nuanțele cele aparținătoare locului.  
 
(Foto V. Soimaru)  
 
Gheorghe Pârlea, învățător pensionar  
 
Referinţă Bibliografică:
SATUL MIROSLOVEȘTI, ÎNTRE COMUN ȘI UNICITATE / Gheorghe Pârlea : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2540, Anul VII, 14 decembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Gheorghe Pârlea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Pârlea
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!