Îmi pipăi omoplatul uneori,
Cu ochii aţintiţi adânc în nori
Şi întrebându-mă în pripă:
Să fi avut cândva aripă?
Iar de-am avut-o, când a fost?...
De-mi are întrebarea rost,
Înseamnă că demult, cândva,
Strămoşul meu chiar le avea…
Şi înger tainic, pământesc,
Îl văd, în cinul îngeresc,
Zburând pe-acord de lerui-ler
Între pământ şi ‘naltul cer.
*
Îmi pipăi omoplatul uneori,
Cu ochii aţintiţi adânc în nori,
Făcând de întrebări rispă:
De ce, doar urmă de aripă?
Şi cum de noi, în timpul nostru,
Pierdut-am zborului tot rostul?
*
Îmi pipăi omoplatul uneori,
Cu ochii aţintiţi adânc în nori
Şi mult mă mir cum poţi să cazi
Dinspre un ieri înspre un azi
Şi cum, aşa, din clipă-n clipă
Rămâi cu-n mugure de-aripă.
*
Acum, în iarna mea de-aici, din sat,
Adăst ca bobul meu din omoplat
Să aibă-o dăruită primăvară
Spre-a zămisli din el o…aripioară.
