CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Studii >  




Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Ediţia nr. 3297 din 10 ianuarie 2020        Toate Articolele Autorului

MIRCEA VULCĂNESCU
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
1. MIRCEA VULCĂNESCU -  
prof. univ. dr. dr. filosof, sociolog, publicist, ministru  
 
„Numai prin restaurarea interioară a fiecărui  
român în duhul adevărului şi al iubirii se va  
naşte o nouă lume.” (Părintele Liviu Brânzaş)  
 
Mircea Aurel Vulcănescu s-a născut din părinţi olteni, Mihail (inspector financiar) şi Maria, la 3 Martie 1904, în Bucureşti. Între 1910-1914, frecventează şcoala primară la „Cuibul cu barză” şi „Izvor”. Intră al treilea la Colegiul <> cu media 8, 81. În 1915, Societatea „Tinerimea Română” l-a premiat la un concurs de istorie. S-a înrolat ca cercetaş în cadrul Poştei Centrale. Suportă un vremelnic refugiu în Moldova între 1916-1918. S-a bucurat de înfăptuirea prin marea jertfă a poporului creştin a Marii Uniri a tuturor Românilor, rostind în numele elevilor un înflăcărat cuvânt de pe soclul ecvestru al lui Mihai Viteazul din Capitală în 29 Decembrie 1918.  
 
În toamna anului 1921 s-a înscris în paralel la facultăţile de Litere-Filosofie şi Drept, participând la fondarea Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, devenind astfel membru al Elitelor spirituale ale asociației şi colaborator de seamă la „Buletinul A.S.C.R.”.  
 
S-a format îndeosebi sub înrâurirea filosofului Nae Ionescu, a istoricului Vasile Pârvan şi a sociologului Dimitrie Gusti. Satisface stagiul militar la Şcoala Militară de Geniu-Bucureşti, între 1923-1924,ca voluntar.  
 
Ca student elaborează studii aprofundate despre „Cercetări asupra cunoştinţei”, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei”, „Încercare asupra existenţei”, „Concepţii originale din Încercarea asupra existenţei”, „Note asupra esenţei”, „Sistemul meu filosofic: existentismul.” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei. Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti-1991)  
 
Anul 1925 devine foarte important pentru consacrarea gânditorului Mircea Vulcănescu, astfel:  
 
Ianuarie debutează cu o teză în sociologie, „Individ şi societate în sociologia contemporană” , cu care și-a luat licenţa în Litere şi Filosofie cu Magna cum Laudae.  
 
În Aprilie acelaşi an participă la Goicea-Mare-Dolj alături de D. Gusti la prima cercetare sociologică și îşi ia apoi şi licenţa în Drept.  
 
În 4-12 August participă la Geneva la un simpozion din partea Federaţiei Universitare Internaţionale pentru Societatea Naţiunilor, prezentând lucrarea Viaţa universitară.  
 
În 25 Octombrie s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, care-i va dăruii fetiţa Elene-Maria-Viorica.  
 
În Noiembrie ajunge la Paris pentru desăvârşirea studiilor în drept, sociologie şi ştiinţe economice unde îşi va pregăti doctoratul.  
 
În anul 1927, în cadrul Facultăţii de Drept din Paris şi-a luat Doctoratul în ştiinţe economice şi politice, sub îndrumarea profesorilor C. Bougle şi Paul Fauconnet, cu tema „Încercare asupra profesiunilor intelectuale.” Tot la Paris a audiat cursurile religioase ale marilor filosofi-teologi ruşi, Nicolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Leon Zander, Jacques Maritain, cursuri frecventate şi de tânărul Serghei Saharov, care va pleca la Muntele Athos, călugărindu-se sub numele de ieromonahul Sofronie Saharov, unul dintre Stâlpii Ortodoxiei. Conferenţiază în capitala Franţei alături de Vasile Băncilă şi V. Pavelcu. Vine în ţară în 1928. Între 1928-1932 face studii de cercetare sociologică în localităţile Drăguş-Făgăraş, Runcu-Gorj şi Cornova-Basarabia.  
 
În 1929, Ianuarie-Februarie declanşează o campanie anti sinodul B.O.R., printr-o serie de articole apărute în cotidianul Cuvântul având în vedere că Patriarhul Miron Cristea devenise membru În Consiliul de Regență. În luna Mai s-a încadrat în Ministerul de Finanţe, la Oficiul de Studii ca referent. De la 1 Octombrie ajunge asistentul universitar al profesorului Dimitrie Gusti pe catedra de sociologie, etică şi politică. Între anii 1929-1935 va preda la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială, cursurile de economie politică şi ştiinţe juridice, în paralel cu cel de statistică morală la Şcoala Superioară de Statistică (1930-1935). În 1930 s-a căsătorit cu Mărgărita-Ioana Niculescu, care îi va dărui două zâne, Elisabeta-Alexandra (Sandra) în 1931 şi Ioana-Maria-Mărgărita (Măriuca) în 1933. Din anul 1930 până în 1944 va fi asistent pe catedra de etică.  
 
În Martie 1932 îi apare studiul Logos şi eros în metafizica creştină, în revista ortodoxă „Floarea de foc”,(an I, nr. 10, 12 Martie 1932).  
 
În Octombrie 1932 a iniţiat Asociaţia de Arte, Filosofie şi Litere - „Criterion”, susţinând seminarii în cadrul simpozioanelor „Idoli” sau „Tendinţe 1933”, conferenţiind despre „Lenin şi leninismul; Filosofia lui Freud; Andre Gide, călăuză a vieţii interioare; Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generaţii etc.  
 
În 11 Noiembrie 1933 ţine conferinţa, Jean Cocteau şi zădărniciile virtuozităţii.  
 
În 1934, scrie studiul Condamnarea lui Origen, iar la 15 Octombrie apare „Criterion. Revistă de arte, litere şi filosofie”, sub semnăturile lui Mircea Vulcănescu, Alexandru-Christian Tell, Henri H. Stahl, Constantin Noica, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion Cantacuzino, Sandu Tudor, grup lăudat de P. Morand, „Din grupul <>, unul dintre cei mai importanţi dintre ei, Mircea Vulcănescu, este neotomistul ortodox.” (Paul Morand, Bucarest, Paris, Librairie, 1935, p. 212)  
 
În 19 Iunie 1935 ajunge director la Direcţia Vămilor.  
 
În Februarie 1936 vorbeşte despre Gargantua, iar în toamnă expune Paradoxurile vieţii spirituale.  
 
În Iulie 1937 - director al Datoriei Publice. Prezintă Cronica actualităţii. Externă.  
 
Tot în anul 1936, a făcut parte din conducerea Asociaţiei Ştiinţifice pentru „Enciclopedia României”, cu studiul de peste 100 de pagini, Războiul pentru reăntregirea neamului.  
 
Din anul 1937, a elaborat tipologia ontologică a dacoromânului în Omul românesc, Ispita dacică, Existenţa concretă în metafizica românească, Dimensiunea românească a existenţei,  
 
În 12 Februarie 1938 ţine conferinţa la sala „Ioan I. Dalles” - Viaţa şi opera lui Claude Debussy, iar în 24 Februarie se pronunţă alături de ceilalţi 276 de bucureşteni împotriva textului Constituţiei, edictată de Carol al II-lea în 20 Februarie 1938.  
 
În 3 Martie 1940, ţine seminarul Ideea de Dumnezeu în filosofia lui Toma d’ Aquino, la Căminul <>,iar la 7 Aprilie, în Sala Dalles a rostit conferinţa intitulată Creştinul în lumea modernă.  
 
În lunile August-Septembrie, participă în cadrul comisiei româno-bulgară, de la Craiova, privind retrocedarea Cadrilaterului, către Bulgaria.  
 
În Octombrie ia atitudine făţişă la Radio, împotriva Dictatului de la Viena privind smulgerea Ardealului de Nord din Trupul Ţării, prin articolul Gînduri pentru jalea şi nădejdea ceasului de acum. Cuvinte pentru fratele rămas departe. (Textul va apărea în „Dacia”-1941). Din Noiembrie 1940, devine preşedintele Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale.  
 
În 27 Ianuarie 1941, ajunge secretar de stat la Ministerul de Finanţe în guvernul Ion Antonescu, până în 23 August 1944, perioadă în care editează patru cursuri universitate ale filosofului Nae Ionescu, anuarul „Izvoare de filosofie. Culegere de studii şi texte” (1942, 1943).  
 
În Mai 1941,în a doua jumătate a lunii, Comitetul de iniţiativă pentru dezgroparea cetăţilor dace din munţii Sebeşului a organizat 5 conferinţe la Sala Dalles:  
 
18 Mai, Simion Mehedinţi, Ideea dacică în cugetarea geografică românească;  
 
20 Mai, Constantin Daicoviciu, Spaţiu şi popor dacic;  
 
24 Mai, Ion Conea, Virtuţiile eterne ale Daciei;  
 
28 Mai, Dan Botta, Spiritul dacic în lume;  
 
31 Mai, Mircea Vulcănescu, Componenta dacică a sufletului românesc.  
 
În 10 Ianuarie 1943 îi apare Dimensiunea românească a existenţei.  
 
În 25 Ianuarie 1944, conferenţiază la Dalles despre Leon Bloy.  
 
În 23 August 1944,după lovitura de stat regală, arestarea Mareşalului Ion Antonescu, de către regele Mihai şi comuniştii săi, demiterea guvernului, Mircea Vulcănescu, revine pe postul de director al Datoriei Publice, unde îşi pregăteşte al doilea Doctorat, cu Teza Problemele economiei româneşti după al doilea război mondial.  
 
Considerând că nu era suficient Decretul –lege promulgat la data de 20 ianuarie 1945 privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării publicat în în „Monitorul Oficial nr. 17/27ianuarie 1945, pag.418-419, în 24 Aprilie 1945 Mihai I promulgă în 21 Aprilie 1945 și Legea nr. 312 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război publicată în Monitorul Oficial nr. 94/24 aprilie 1945, pg. 3362-3364.  
 
În contextul acestor legi-decrete regale, în 18 Mai 1946, este arestat pentru 10 zile filosoful Mircea Vulcănescu în timpul desfăşurării procesului Conducătorului Statului-Mareşal Ion Antonescu.  
 
În 22 Iunie 1946 apare, promulgată la 21 Iunie 1946 , Decretul -Lege nr. 445 pentru reglementarea cercetării şi judecării infracţiunilor prevăzute de Legea 312 din 24 Aprilie 1945.  
 
În August acelaşi an, Ministerul de Finanţe îl consultă pe Mircea Vulcănescu pentru tratativele de pace ce aveau loc la Paris.  
 
În loc de mulţumiri, filosoful este arestat şi depus la închisoarea Mănăstirea Văcăreşti în 30 August.  
 
Între Decembrie 1946-Ianuarie 1947, s-a desfăşurat procesul celui de-al doilea lot, privind miniştrii guvernului Ion Antonescu, în faţa secţiei a VIII-a, a Curţii Criminale (chiar criminală!) Bucureşti, Mircea Vulcănescu primind 8 ani temniţă grea şi confiscarea averii. Face recurs, care se judecă în 14 Februarie 1947, în faţa secţiei a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie.  
 
În 18 August 1947 s-a publicat, promulgată din 15 August 1947, Legea nr. 291 de urmărire şi sancţionare a celor vinovaţi de crime de război sau împotriva păcii ori umanităţii.  
 
În15 Decembrie 1947, în faţa secţiei a IX-a a Curţii de Apel Bucureşti s-a rejudecat procesul lotului al doilea al exminiştrilor guvernului Ion Antonescu.  
 
În 15 Ianuarie 1948, filosoful ex-ministru Mircea Aurel Vulcănescu, a pledat timp de patru ore neîntrerupt Ultimul său cuvînt. Recursul a reconfirmat prima condamnare de 8 ani temniţă grea, degradare civică şi confiscarea averii.  
 
În 28 Octombrie 1952, Mircea Aurel Vulcănescu, unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a avut neamul nostru daco-român, a murit graţie regimului comunist, inuman, totalitar, diabolic în temniţa Aiudului, fiind aruncat într-o groapa comună din Dealul Robilor. S-a stins astfel unul dintre marii Luceferi ai Ortodoxiei, în plină strălucire a spiritualităţii sale creştin-universale.  
 
Ca traducător al poetului Maria Rilke, l-a fascinat versul: „Dă fiecăruia, Doamne, moartea lui”. Şi a primit moartea sa prin iubire martirică.  
 
În 1967, la Paris, i-a apărut conferinţa Creştinul în lumea modernă, în revista „Prodomos”, nr.6/ 1967 şi tot în aceeaşi revistă articolul Trepte pentru Mircea Vulcănescu, de Mircea Eliade, nr.8-9 Martie/ 1968.  
 
În 1971, Pompiliu Caraioan pune în evidenţă rolul major al lui Mircea Vulcănescu la Sociologia românească, în Sociologia Militans (IV).  
 
În 1980, s-a reeditat Dimensiunea românească a existenţei, în „Caiete critice”.  
 
În 1981, H.H. Stahl aminteşte participarea la campaniile monografice a lui Mircea Vulcănescu în Amintiri şi gânduri.  
 
În 1983, la Paris, revista „Ethos” îi dedică întregul număr 4 filosofului Mircea Vulcănescu, unde apare integral Ultimul cuvânt.  
 
În 1984, apare O amintire despre Mircea Vulcănescu, semnată de Constantin Noica în <>.  
 
În 1991, s-a reeditat Dimensiunea românească a existenţei, la Editura F.C.R.; Logos şi eros în Ed. „Paideia” şi lucrarea lui Ştefan Fay, Sokrateion-sau mărturie pentru om (amintiri despre Mircea Vulcănescu), Ed. „Humanitas”.  
 
În 1992, au apărut la Editura „Humanitas”, operele, Ultimul cuvânt şi Nae Ionescu – aşa cum l-am cunoscut.  
 
În 1995, la Editura „Eminescu” i-a apărut volumul II de publicistică, Chipuri spirituale.  
 
OPERA FILOSOFULUI  
 
În „Omul Românesc”, filosoful conturează chipul Neamului, ca „o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pămînt, sînge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpâniri şi asupriri constituiesc doar chezăşii, semne de recunoaştere, peceţi temeiuri.” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei. Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti-1991, p. 15)  
 
În Ispita dacică, gânditorul nostru reflectă aura structurii sufletului dacoromân nemuritor apărut cu Zorii creaţiei în sânul ontologic al Neamului ancestral, punându-l permanent în evidenţa sa primordială, transfigurat prin spiritualitatea dacismului întru creştinismul hristic. Studiul său nu este abordat istoric, ci metafizic, folosind metoda fenomenologică trasată de Cantemir, Eminescu, Haşdeu, Conta, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, L. Blaga, C. Rădulescu-Motru, Ovidiu Papadima, Anton Dumitriu, Ştefan Bârsănescu, Mircea Eliade, Sandu Tudor, Curtius, Scheler, Webăr. „Nu trebuie să te aşezi sub Columnă ca să-ţi dovedeşti dacismul, pentru că conciul femeilor din Hunedoara nu s-a schimbat pînă astăzi ori pentru că printre ostaşii lui Decebal recunoşti cuşmele ţăranilor din Ţara Oaşului. Aici în Bucureşti, sub straiele nemţeşti care ne acoperă, în oraşul acesta de dolmeni şi de menhiri care ne încojoară, în care Occidentul dă zilnic asalt irealităţii, care la rîndul ei îşi macină substanţa într-o atmosferă de basm, lumea tracă reînvie la fiecare pas. Legătura vieţii omeneşti cu astrele, cu codrul, frăţia această universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi destinului lor e tracică şi ea.” (ibid, p. 47)  
 
Elaborând Dimensiunea Românească a existenţei, filosoful mărturiseşte despre efigia imperială a Neamului. „Tăria spirituală a unui neam se măsoară după gradul în care e în stare să impună altora perspectiva lui proprie a existenţei, e în stare să dezagrege pe a altora, s-o dezarticuleze, să-i pună în evidenţă lipsurile şi, cu voie sau fără nevoie, să facă pe străin să se încline spre chipul lui de a lua atitudine. Asta înseamnă cucerire spirituală! Pe plan spiritual, tot ceea ce există are un profil absolut: o efigie imperială; sau nu este.” (ibid., p. 92)  
 
În Eros şi Logos, filosoful tâlcuieşte metafizic creştin Dragoste şi Cuvânt. Trebuie precizat însă că termenul Eros are o dublă semnificaţie, cea fizică în sensul de Amor, nuanţă renascentistă apuseană şi cea spiritual-răsăriteană, metafizic creştină, chiar mistică numită Agape, cu sens de dragoste, comuniune creştin-ortodoxă.  
 
Dragoste şi Cuvânt sunt însuşirile divine ale Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul. „Logosul este însuşi Iisus Hristos fiinţînd dinainte de veac, îndurător în veac şi biruitor peste veac...Cu totul altceva vor fi prin urmare cunoaşterea şi iubirea omenească (nous şi eros) şi cu totul altceva vor fi cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu: Logosul şi Îndurarea... Altceva vor fi şi Dragostea şi înţelegerea, desigur în noi şi la Dumnezeu, şi totuşi... cu totul altceva nu vor fi.” (Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros. Ed. Paideia, Bucureşti-1942, p. 19-20)  
 
Filosoful Mircea Vulcănescu s-a adăugat Generaţiei sale de Aur, Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Dan Botta, Traian Herseni, Constantin Noica, Mihai Manoilescu, Sandu Tudor, cea de-a şasea a României moderne, începând cu cea a lui Tudor Vladimirescu-1821, numind-o, prin momentul ei spiritual de excepţie, „Tânăra generaţie”, înfiptă adânc prin cele şapte rădăcini ale sale în sens: biologic, sociologic, statistic, istoric, psihologic, cultural-politic şi economic.  
 
O altă problemă fundamentală care l-a preocupat pe filosoful-sociolog Mircea Vulcănescu a fost problema Statului.  
 
„Un stat care nu poate asigura existenţa fizică şi spirituală a neamului majoritar, un stat care nu poate promova valorile naţionale este un stat care se condamnă singur”.(Mircea Vulcănescu, <>Crize vechi în haine noi. Cine sînt şi ce vor tinerii români? Ed. Compania, Bucureşti-2004, p. 128)  
 
Cea mai importantă formă de structurare a Statului este ca el să devină naţional creştin pentru a milita în slujba instituţiilor sale fundamentale: biserică, familie, şcoală, armată, justiţie, economie în structura lor românească. „Problema sufletului românesc în faţa invaziei cotropitoare a Apusului, problema formei de viaţă românească – a desluşirii a ceea ce este cu adevărat al nostru, a cuvîntului pe care-l avem de spus altor neamuri...Naţionalismul se cere împlinit în planul concret al valorilor economice, pe linia lui Cuza, iar în planul cultural, pe linia lui Eminescu şi a lui Iorga.” (Mircea Vulcănescu, <>..., op. cit., p.129)  
 
Filosoful creştin ortodox Mircea Vulcănescu vedea societatea ca pe o Biserică a lui Hristos, unde viaţa socială îşi trage seva din Tradiţia creştină, pentru a deveni la rându-i garanţia autenticităţii religioase. Altfel spus, viaţa socială trebuie să fie vatra religioasă în care arde permanent Rugul aprins al Creştinismului autentic. „Religia este factor de coeziune sufletească: dragostea; factor de ordine şi înfrânare a ispitelor şi nălucirilor sociale: credinţa; factor de sprijin şi mîngâiere în vremuri de grea cumpănă: nădejea. Omul, cu tot progresul tehnic, nu e stăpânul destinului său. Valorile religioase se impun celor sociale: în cultură – împotriva umanismului sec şi inuman; în economie – împotriva materialismului etic şi a tehnicizării vieţii (inumanizare); în drept şi în politică – împotriva subordonării tuturor valorilor la cele impuse de acţiunea practică.” (Mircea Vulcănescu, Creştinismul în Lumea Modernă. Răul Veacului şi Criza Bisericii. Ed. „Cuvântul Ortodox”, Bucureşti-2013, p. 36)  
 
Fiinţa, persoana şi opera profesorului creştin ortodox, filosof, sociolog, poet şi traducător Mircea Vulcănescu s-au întrupat într-una dintre cele mai complexe personalităţi ale veacului al XX-lea, prin cele 146 de lucrări, astfel: 54 de economie şi statistică, iar 79 de artă, etică, istorie, istorie militară, filosofie românească şi universală, probleme de generaţie, teologie. A susţinut 70 de conferinţe pe teme diverse, artă, cultură românească-universală, economie, etică, istorie naţională-universală, filosofie românească-universală, monografie socială, probleme de generaţie, teologie ortodoxă, catolică, protestantă. Vreme de 18 ani a predat seminarii şi cursuri de drept, economie politică, etică, statistică. A activat prodigios în publicistică la Azi, Criterion, Convorbiri literare, Cuvântul, Familia, Gând românesc, Gândirea. A scris cele două volume de referinţă, Pentru o nouă spiritualitate filosofică şi Chipuri spirituale.  
 
Analizând în profunzimea entităţii româneşti gândirea religioasă, filosoful a selectat trei nume: Lucian Blaga, Nae Ionescu şi Nichifor Crainic.  
 
Filosoful Culturii, Lucian Blaga este măsurat prin dimensiunea ultimelor sale trei cărţi, Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică şi Censura transcendentă.  
 
În Eonul dogmatic, Blaga este obsedat de natura misterului şi sensul tainei, care oricât ar fi de adânc cercetate, tot rămâne „ceva” misterios şi tainic.  
 
În Cunoaşterea luciferică, filosoful analizează relaţia dintre cunoaştere şi mister, pe baza „crizei în obiect”, care deschide un nou mister, fiind deci superioară cunoaşterii paradisiace care rămâne latentă, precritică.  
 
În Censura transcendentă, Blaga susţine că subzistenţa misterului în cunoaştere se explică printr-o „ascundere voită” a Marelui Anonim, numită cenzura transcendentă.  
 
Mircea Vulcănescu se pronunţă: Filosofia lui Blaga nu este mistică, fiindcă gândirea lui este pozitivistă, silind misterul „să-l descrie, să-l reducă, să-l destăinuiască.” (Mircea Vulcănescu, Posibilităţile filosofiei creştine. Ed. Anastasia, Bucureşti, p. 59)  
 
Nae Ionescu, dimpotrivă demonstrează dialectic infirmitatea raţiunii de cunoaştere a tainei, unde toate trei la un loc psihologia, sociologia şi filosofia sunt irelevante „pentru actul religios”.  
 
Oricât de mari sunt cei doi filosofi Lucian Blaga şi Nae Ionescu ei rămân doar metafizicieni creştini, fără împlinire mistică, desăvârşire duhovnicească.  
 
Revelaţia divină este Darul de Sus care se pogoară prin comuniunea deplină a creştinului, prin trăirea în jertfire şi iubire cu Dumnezeu care i se descoperă tainic.  
 
Nichifor Crainic se deosebeşte de gândirea sistematică a celor doi, prin natura sa de eseist religios, pătrunzând adânc, deci mistic în miezul duhovnicesc, revelat.  
 
„Ultimul cuvînt”, pledoaria filosofului dr. dr. Mircea Vulcănescu în recursul procesului său a fost scris în perioada Decembrie 1947-Ianuarie 1948 şi rostit în faţa secţiei a IX-a Criminală a Curţii de Apel Bucureşti în ziua de 15 Ianuarie 1948 - Ziua profetului Mihail Eminescu.  
 
Atunci s-a judecat al doilea lot al ex-miniştrilor guvernului Mareşal Ion Antonescu sub acuzaţia impusă „că au provocat dezastrul ţării” în baza legilor nr. 312/ 1945, 445/ 1946 şi 291/ 1947.  
 
În vreme ce regele Mihai îşi cântărea timpul său bucuros că a scăpat de Mareşal, în vreme ce comuniştii pregăteau, calculau, prevedeau cântărirea puterii lor după furtul viitoarelor alegeri, în vreme ce ţărăniştii mergeau pe „mâna” englezilor şi liberalii priveau sub jobenul „unchiului” Sam, iar timpul lor ajunsese pe fundul clepsidrei, Mareşalul Ion Antonescu, resemnat însemna pe cartea citită la închisoarea Jilava, <>, de Albert Paraz, următorul text profetic: „Un popor care tolerează toate credinţele şi toate filosofiile, dar se lasă subjugat de cele mai degradante dintre ele, un popor care nu găseşte nici o motivaţie nevoii de a-şi apăra modul de viaţă ales (chiar dacă acesta este greşit), merită nu doar lecţia pe care istoria i-a administrat-o şi umilinţele cu care învingătorii săi l-au copleşit, el merită chiar să-şi piardă dreptul la existenţă.” (Teodor Duţu, După 50 de ani - Amintiri despre cei care nu mai sunt. Vol. 1, Ed. Alpha MDN Buzău, Noiembrie 1999, p. 203)  
--------------------------  
( + Sf. Ier. Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, Sf. M.Mc. Anastasia )  
 
***  
 
2. MIRCEA VULCĂNESCU -  
Deţinut religios şi martir al Neamului dacoromân  
 
„Cine ştie să moară, nu va fi rob niciodată!”  
(Lucius Annaeus Seneca)  
 
„În <> nu trebuia să existe nici  
cel mai firav firicel de glorie spirituală. Categorii  
întregi sociale trebuiau distruse după un plan  
desfăşurat cu perseverenţă, treaptă cu treaptă.”  
(Aspazia Oțel-Petrescu)  
 
Profesorul, filosoful, sociologul Mircea Aurel Vulcănescu a pătimit pentru Adevăr, convins că suferinţa, iubirea şi jertfa sa întru Adevăr numai prin moartea martirică i se deschidea Calea spre Învierea întru Hristos – Domnul Vieţii veşnice.  
 
„APĂRAREA” şi „ULTIMUL CUVÎNT”, au fost publicate întâia oară în străinătate, de Virgil Ierunca în „Ethos”-Paris, 1983, caietul IV, p. 9-104, sub genericul „ULTIMUL CUVÎNT”, iar în ţară sub formă de serial în „Orizont”-Timişoara, anul II, 1990.  
 
Justiţia proletară din România Penitenciară nu a avut demnitatea celei finlandeze, care fiind somată să judece „criminalii lor de război”, a răspuns temerar şi autoritar: „Noi avem numai eroi, nu avem criminali de război!”  
 
Procurorul i-a imputat filosofului Mircea Aurel Vulcănescu fapte prin deducţie, solidarizândul cu faptele fostei guvernări antonesciene pentru ca procesul să aibă conotaţia logicii impuse de la Moscova în vederea din start a condamnării grele. „Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mîndrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decît de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărîmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talere acelei dreptăţi pe care sînteţi puşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pămîntească.” (Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 10)  
 
În faţa actului mârşav de acuzare adus doctorului în Drept, filosofului Mircea Vulcănescu, acesta suprapune acuzaţiilor generale impuse, caracterul general al guvenului Ion Antonescu care, în acele vremuri de vitregie naţională privind politica de apărare a ţării, a impus salvator o dictatură militară, autoritară şi apolitică, unde răspunderea o avea un singur om dar cu concursul tuturor colaboratorilor săi, și definește în fața completului de judecată cele două entităţi fundamentale: naţiunea şi naţionalismul creştin ortodox.  
 
„Onorată Curte, am fost totdeauna naţionalist, dar naţionalist luminat, aşa cum am învăţat acest naţionalism de la dascălii mei Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan... Am socotit totdeauna naţiunea ca o unitate de vrere, întemeiată pe unitatea pământului, a sîngelui, a datinilor şi a soartei, menită să exprime, în felul ei particular, valorile universale. Am încercat să mă apropii de neamul meu ca să-l cunosc şi să-mi aflu în el un îndreptar pentru singurătatea mea lăuntrică şi ca să-i aflu nevoile, spre a-l ajuta. Şi nu am dispreţuit niciodată alte neamuri pentru că înţelegeau să trăiască potrivit felului lor de a fi. De aceea atitudinea mea a fost socotită totdeauna ca o formă de universalism.” (Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 35)  
 
Tirul acuzatorilor s-a năpustit ca într-un poligon de tragere, nemilos, înfierbântat asupra ţintelor care trebuiau ciuruite sau doborâte, conform instucţiunilor în care s-au pregătit atât de absurd şi de ucigător. Înţeleptul filosof ştia cu ce regim atât de ne-„popular” are de-a face şi nu s-a plâns, ştiind că jertfa lui este bine primită de Dumnezeu şi de neamul său, cerând doar dreptul său suprem pentru care a trăit şi a luptat în viaţa care i-a fost retezată de ucigaşi. „Sînt în lumea asta riscuri pe care datoria bărbătească, ca şi datoria ostăşească, te obligă să ţi le asumi... Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr!” (ibid., p. 147-148)  
 
După câteva „popasuri” prin închisorile comuniste a ajuns la fioroasa temniţă Aiud.  
 
„Şcoala de vară” de la Aiud a fost deschisă de Decanul Filosofiei româneşti Mircea Vulcănescu în lunile Iulie, August, Septembrie 1948, sub un şopron unde se prelucra răchita, aducându-i în prezent pe marii filosofi şi teologi ai lumii, Socrate, Platon, Aristotel, Seneca, Teotim I Filosoful, Origen, Dionisie Areopagitul, Clement Alexandrinul, Plotin, Evgarie Ponticul, Fericitul Augustin, Sapho, Sf. Ecaterina, Abelard, Toma d’Aquino, Pico Della Mirandola, Kant, Kierkegaard, Cantemir, Mihail Eminescu, Iulia Haşdeu, Nae Ionescu, paralel cu Mântuitorul Iisus Hristos şi marii apologeţi creştini sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa, Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Augustin, Maxim Mărturisitorul etc, cu o audienţă covârşitoare în care se reflecta ca o aură peste luceferii creaţiei ortodoxe, „valoarea extraordinară a <> pe care Mircea Vulcănescu le ţinea aici aproape în fiecare zi.”(Teodor Duţu, După 50 de ani - Amintiri despre cei care nu mai sunt. Vol. 1, Ed. Alpha MDN Buzău, Noiembrie 1999, p. 197)  
 
Diversitatea temelor abordate era fascinantă: economie, finanţe, istorie, istoria religiilor, literatura naţională şi universală, ortodoxia românească, apartenenţa noastră la Ortodoxia universală, Schisma cea Mare, fizică nucleară, istoria universală a sinuciderilor etc.  
 
Deşi, la Aiud fără voia persecutorilor a fost adunată aproape toată Elita spirituală (o mică parte se afla în exil) în care străluceau Luceferii spiritualităţii culturii ortodoxe cu care orice naţiune s-ar fi mândrit dacă i-ar fi avut – Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Ernest Bernea, George Manu, Radu Gyr, Alexandru Ghica, Nichifor Crainic, Dumitru Oniga, Ioan Petrovici, părintele Ilie Imbrescu, Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil), Traian Trifan, Traian Brăileanu, Alexandru Mironescu, între ei Soarele fiind însă Mircea Vulcănescu, căruia aproape toţi corifeii îi confereau aura de cel mai desăvârşit om al culturii ortodoxe. „Dar când era vorba de Vulcănescu, toţi cădeau de acord să recunoască şi să spună că este cel mai strălucit dintre intelectualii români ai primei jumătăţi de secol 20... În ciuda unanimei recunoaşteri, Vulcănescu era faţă de orcine de o inimaginabilă modestie.” (ibid., p. 198)  
 
Filosoful, discipolul favorit al marelui gânditor creştin ortodox Nae Ionescu, era cel care da strălucire gândirii şi cunoaşterii sale enciclopedice, fascinând şi atrăgând ca un magnet auditorul, astfel încât un inginer chimist, deţinut politic care trăia doar în carapacea sa tehnico-ştiinţifică a izbucnit extaziat de bucurie în gura mare:  
 
„- Ăsta nu e om, ăsta e o dumnezeiască maşină de exprimat poetic şi pe înţelesul oricui cele mai rigide şi mai anoste cunoştinţe din orice domeniu.” (ibid., p. 199)  
 
Poetul, filosoful, teologul, profesorul-academician Nichifor Crainic care ştia valoarea tuturor Corifeilor Aiudului, îl venera pe Mircea Vulcănescu, exclamând cu admiraţie în anul 1950, neanticipând sfârşitul marelui filosof, „dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reuşit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii româneşti (a erudiţiei româneşti, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generaţii de luceferi, el va fi ca un soare.” (ibid., p. 200)  
 
Una dintre prelegerile lui Mircea Vulcănescu a fost o cronologie a istoriei celor mai cunoscute cazuri de sinucideri începând cu Filosoful antichităţii, Socrate până la cele în masă din rândul armatei japoneze, posterioare capitulării după înfrângere. Deşi pare paradoxal la prelegerea sinuciderilor s-a adăugat ulterior într-un fel şi pe sine. Fiind în Zarcă pe timp de iarnă, autorităţile pentru a mări supliciul victimelor aruncau apă pe ciment care îngheţa bocnă, imediat. După câteva zile i-au introdus în celulă un tânăr elev creştin Eduard Tomescu pe care Vulcănescu l-a salvat cu preţul vieţii sale. „S-a aşezat pe spate, pe cimentul rece şi umed şi l-a ţinut pe pieptul lui.” (Nicolae Trifoiu, Permanenţe, Aprilie 2003)  
 
Gheorghe Andreica în „Mărturiile...” sale precizează că elevul Edi a „profitat” de iubirea mentorului său doar câteva minute, fiindcă „La ora aceea în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu pentru a se salva pe sine.” (Gheorghe Andreica, Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti-2000)  
 
Edi Tomescu a fost un rebotez al sângelui cu sacrificiul suprem al sacerdotului filosof Mircea Vulcănescu care a căpătat o pneumonie şi neputând-o trata fiindă „bandiţii” nu aveau dreptul la asistenţă medicală s-a stins destul de uşor. „Asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a lui George Manu au fost două din cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.” (Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX – Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraş-2010, p. 512)  
 
Mircea Nicolau, un apropiat şi un mare admirator al religiozităţii şi culturii universale a filosofului-sociolog-jurist Mircea Vulcănescu i-a dăltuit o efigie nemuritoare. Mircea Vulcănescu este „cel mai încăpător spirit al generaţiei ’27, omul care avea în sine şi enciclopedismul lui Mircea Eliade şi ludicul ionescian, <>-ul lui Cioran şi retorica lui Ţuţea, lirismul lui Sebastian şi logica lui Noica, omul care era la fel de <> în D. Gusti (cultul organizării şi eficienţei) şi Nae Ionescu (daimonia egocentrică).” (Mircea Nicolau, Permanenţe, Decembrie 2002)  
 
Unul dintre marii trăitori, gânditori, mărturisitori creştini ortodocşi, autorul unei celebre trilogii mistico-teologice Ioan Ianolide, coleg de temniţă la Aiud cu filosoful Mircea Vulcănescu, l-a surprins pe acesta în toată splendoarea frumuseţii sale fizico-spiritual-religioase. „Mircea Vulcănescu era un bărbat înalt, frumos, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate, un profund gânditor, care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase, din pricina temniţei şi a morţii premature. În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 306)  
 
Fostul student, greco-catolic Ion Halmaghi, al lui Mircea Vulcănescu şi apoi camarad de suferinţă în temniţa de la Aiud, sublinia cele trei caracteristici majore ale sistemului concentraţionar expuse de tânărul mare filosof: „1. Starea de suferinţă naţională, care va declanşa un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credinţei în Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinţi ale mântuirii. 2. Prezenţa impresionantă, numerică, pretutindeni, a generaţiei care a fondat şcoala naţionalismului modern românesc, propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătate morală a unei atitudini de încredere şi optimism, încrederea în puterea creatoare a elitelor în toate domeniile de manifestare omenească... 3. Procesul de fermentaţie al unei noi lumi româneşti... Deţinuţii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns în Dumnezeu conştiinţa misiunii lor.”  
 
(Ion Halmaghi, Pittsburgh, 1975)  
 
Distinsul gazetar, camarad de suferinţă în aceeaşi diabolică temniţă tereziană Gabriel Bălănescu, născut în Berbeşti-Vâlcea, mărturisea în cartea sa, licărirea geniului gândirii româneşti-universale care arunca încă reflexe pe trupul său frânt şi în jurul multora. „Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai amintea pe cel de altădată. Mircea Vulcănescu, una dintre cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei dintre cele două războaie.” (Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii (cronică rezumată din închisori), Ed. „Dacia”, Madrid-1981, reed. la Ed. Gordian, Timişoara-1994)  
 
Constantin I. Stan adaugă şi el un cuvânt smerit alesului filosof atât de preţuit în temniţa Aiudului. „Renumitul filosof şi om de cultură Mircea Vulcănescu, discipol al lui Nae Ionescu, a desfăşurat o susţinută activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, fiind un adversar declarat al concepţiilor marxist-leniniste.” (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării – O istorie a <> în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti-2010, p. 167)  
 
Un alt apropiat al filosofului Mircea Vulcănescu din temniţa Aiud a fost şi părintele Nicolae Grebenea, care îl venera. „Mircea Vulcănescu, acest om excepţional şi întru totul superior, filosof, literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calităţile lui de inimă întreceau marile lui calităţi intelectuale...Era un filosof creştin. A fost mare în viaţă; a fost şi mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti-2000, p. 273-274)  
 
Despre omorârea filosofului Mircea Vulcănescu povesteşte părintele Nicu Crăcea în ultimul său volum al mărturisirilor, fiindcă ţinea conferinţe în multe celule. „Schingiuirea inumană a lui Mircea Vulcănescu a mers până acolo, că a rămas jos, nemişcat... l-au luat de picioare şi l-au dus. Din clipa aceea, nimeni nu l-a mai văzut pe Mircea Vulcănescu.” (Nicu Crăcea, Dezvăluiri...Dezvăluiri, Vol. V, Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2001, p. 166)  
 
Unul dintre veteranii închisorii Aiud Grigore Caraza, consemnează moartea gânditorului Mircea Vulcănescu. „Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu.” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 135)  
 
Ultimile cuvinte abia şoptite ale filosofului Mircea Vulcănescu le-a îmbrăţişat Ion Constantinescu-Mărăcineanu: „Am crezut şi mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat.” („Memoria”, citată de Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor-28 de biografii exemplare. Ed. Evdokimos, Fundaţia Profesor George Manu-2015, p. 56)  
 
„Cantemirul secolului nostru”, aşa cum îl onora marele poet-teolog Nichifor Crainic a fost aruncat, ca mii de martiri ai României Creştine, într-o groapă comună, „ducând cu sine, într-un mormânt fără cruce, atâtea comori de gând şi bogăţie intelectuală.” (Pr. Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox, Sibiu-2004, p. 164)  
 
Testamentul lui Mircea Aurel Vulcănescu a fost şi este pe măsura martiriului său: „Să nu mă răzbunaţi!”, testamentul acesta „prea sublim”, cum îl caracteriza Răzvan Codrescu şi „Spuneţi-i Anii să mă ierte!” (este vorba de prima sa soţie Anina Rădulescu-Pogoneanu)  
 
Arvuna mântuirii noastre, a creştinilor ortodocşi este fără îndoială Zestrea Pantheonului spiritual-religios lăsat moştenire de Aleşii Înaintaşi, Eroi, Martiri, Sfinţi, „că fără toată această zestre răscumpărătoare, de suferinţe şi de moarte martirică, nu ne-ar mai răbda pământul. Cronicizaţi în „criza stării de har” – sintagma tânărului Mircea Vulcănescu, trăim pe datorie, din suferinţa şi din moartea lor, şi tot ei sunt şansa trez(v)itoare pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o la îndemână, în acest tîrziu de lume.” (Răzvan Codrescu, Cartea Mărturisitorilor-Pentru o Istorie a Învrednicirii Româneşti. Ed. Rost & Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti/ Piteşti 2014, p. 316)  
 
Personal, am respectat cu pioşenie şi cu onoare îndemnul părintelui Nicolae Grebenea de a aduna tot ce se poate din mărturisirile despre Eroul şi Martirul nostru Valah. „Acestea vor trebui adunate şi adăugate la cele ce se cunosc, ca să se poată alcătui chipul adevărat al omului şi filosofului Mircea Vulcănescu.” (Amintiri din Întuneric, p. 275)  
 
Ce s-ar fi întâmplat dacă Mircea Vulcănescu ar fi trăit în afara închisorii cu adevărat o viaţă liberă de filosof creştin ortodox?  
 
Cât ar fi dăruit el ţării şi omenirii?  
 
Ar putea răspunde oamenii fără-de-legii de atunci şi cei de azi, ori urmaşii acestora fie de sânge fie de doctrină marxist-leninistă?  
 
Mircea Aurel Vulcănescu era un om înalt ca Bradul carpatin, senin ca Cerul serafic al Daciei Mari, arătos ca Stejarul din Borzeşti al Voievodului Ştefan cel Mare,neprețuit ca Diamantul „Cullinan” (3106 de carate), curgător veşnic ca Dunărea albastră, strălucitor ca Luceafărul-Eminescu, un Vulcan al înţelepciunii omeneşti precum marii nostri traci Socrate şi Sfântul Apostol Pavel.  
 
Trei entităţi s-au pronunţat în felul lor asupra sacrificiului suprem al martirilor ortodocşi dacoromâni.  
 
În U.R.S.S. a fost pusă la punct <> şi din experienţa Piteştiului, s-a pus baza reeducării de la Aiud.” (Gheorghe Andreica, Pentru o Lingură de Arpacaş – Meschinăriile lui Petre Pandrea de la închisoarea Aiud, 1959-1964. Ed. Metafora-2005, p. 249)  
 
Ruso-sovieticii, ca vrăjmaşi declaraţi dorind slavizarea noastră au recunoscut: „Reeducarea de la Aiud” a fost îndelung pregătită de cei ce mizau pe desfiinţarea neamului românesc şi înglobarea lui în Marea Masă Slavă.  
 
Eminescu a prevăzut și el şi ne-a avertizat: „Astăzi, în numele ortodoxiei, mâine în numele altei idei măreţe, ruşii nu vor urmări decât desfiinţarea noastră ca neam şi înglobarea în marea masă slavă.”( ibid)  
 
A doua entitate a fost/ este nepăsătorul Occident cum inspirat, chiar profetic, a remarcat directorul adjunct al cotidianului Curentul, care mult timp i-a împroşcat cu venin în articolele sale pe naţionaliştii creştini, iar după ce a venit în contact pe „viu” în temniţa din Aiud în 1941, cu grupul misticilor, Ianolide, Gafencu, Maxim ş.a., s-a cutremurat plăcut surprins faţă de Nicolae Goga, spunându-i acestuia în mina de la Baia Sprie: „Nu mi-am putut închipui că în neamul românesc pot exista valori de o asemenea înălţime morală. Şi îmi permit a vă mai sugera ceva. Aşa cum cunosc eu Occidentul, să nu credeţi că acesta va recunoaşte vreodată sacrificiul dumneavoastră şi al generaţiei dumneavoastră. Datoria ar fi prea mare pentru a o plăti şi atunci nu o vor recunoaşte.” (Nicolae Goga, Triunghiul morţii, Ed. Marineasa, Timişoara-1995, p. 78)  
 
A treia entitate este chiar Ierahia Bisericii naţionale care este VOIT NEPĂSĂTOARE!,așa cum spune cu amărăciune şi adâncă mâhnire monahul Moise, fost deţinut religios. „Mai trist e că jertfa lor e ignorată nu numai de Occident, ci şi de cea mai mare parte a românilor.” (Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise. Alba Iulia-2007, p. 51)  
 
A nu respecta, a nu cinsti, a nu mărturisi despre toţi Înaintaşii noştri, care au dat viaţă, identitate şi demnitate Neamului nostru milenar şi în mod expres despre Eroii, Martirii, Mărturisitorii, Cuvioşii şi Sfinţii noştri din secolul al XX-lea, cu orice risc, chiar când legea-fără-de-lege ne interzice şi când Biserica naţională tace în muţenia ei interesată, înseamnă, de fapt, să lăsăm loc denigratorilor să ne ponegrească neîncetat Neamul, Patria, Biserica, pe Dumnezeu, Cerul cu sfinţii săi şi totodată şi pe noi înşine.  
 
Și mai poate însemna o nepermisă abdicare în fața celor care, cu bună știință, s-au organizat sub toate formele pentru a rupe generațiile tinere de români de propria identitate creștină și crez românesc.  
------------------------------  
(+ Sf. Ap. arhid. Ştefan)  
 
Referinţă Bibliografică:
MIRCEA VULCĂNESCU / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3297, Anul X, 10 ianuarie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!