CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Istorie >  




Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Ediţia nr. 3114 din 11 iulie 2019        Toate Articolele Autorului

CONSTANTIN MOŞINCAT - RĂZBOIUL ROMÂNILOR ARDELENI
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Cine ne vorbea din adâncuri? Cine ne lămurea?  
Ne vorbeau strămoşii. Toate şirurile de înaintaşi  
jertfiţi cu gândul la hotare şi la strălucirea neamului.  
Ne vorbea Ştefan cel Mare, din gropniţa de la Putna:  
 
„Ne vorbeau mormintele şi ne vorbea sângele românesc!”  
(Vasile POSTEUCĂ)  
 
Orădeanul istoric militar, Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat a pornit dârz, drept, demn pe urmele demnităţii şi onoarei înaintaşilor săi care au lăsat posterităţii tot ce au avut ei mai bun: cinstea, munca, vorba bună, credinţa străbună, curajul, răbdarea, respectul, numele binecuvântat, fapte alese, frumuseţea sufletului lor brodată în regalele costume populare şi-n dăruirea fără măsură, patriotismul, jertfa, dragostea de Dumnezeu, „adevărate Icoane de încă ne exprimată recunoştiinţă,” care i-au lăsat drept moştenire: Adevărul, Iubirea, Onoarea, Patria şi Dumnezeu.  
 
Admirabila sa Operă încadrată între frontierele istoriei militare: Marşul spre Marea Unire. Războiul românilor ardeleni, Campania 1916 a Diviziei 11 Infanterie, se adaugă cu demnitate celorlalte lucrări de referinţă care au fost şi vor mai fi scrise.  
 
Cuvântul Înainte este urzit dintr-o aleasă ţesătură de idei, cuvinte şi recunoştiinţă de istoricul Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.  
 
În şirul lucrărilor fundamentale, în pantheonul memorialisticii, în lumina altor noi izvoare de arhivă se află Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat, „un profund cunoscător şi cercetător al istoriei contemporane româneşti, cu ample contribuţii ştiinţifice în domeniile care îi sunt cel mai aproape de suflet, istoria Ardealului şi istoria militară românească.” (pag. 5)  
 
Munca titanică adunată cu migală de albină, strânsă cu strădanie de furnică, cu dârzenia Ostaşului de carieră, cu vigilenţa istoricului des încercat, l-a înrolat spre ofensiva frontului Arhivelor Militare Române, Austriece şi Ungare, peste care a presărat polenul memoriilor personale, cu nectarul moşilor şi strămoşilor nepreţuiţi la justa lor măsură, onoare, cu alte monumentale monografii şi lucrări de esenţă.  
 
„Ineditul absolut al acestei lucrări l-am putut descifra în capitolul de bază Războiul românilor ardeleni pentru neatârnare. Subiect tabu în istoriografia românească dinainte de 1990, aspectele vizând contribuţia ostaşilor rămâni transilvăneni la războiul Puterilor Centrale împotriva Antantei, din care a făcut parte şi Regatul român, sunt minuţios şi în detaliu analizate, începând de la faza de pregătire a războiului şi mobilizarea armatei imperiale şi apoi pe parcursul operaţiilor.” (pag. 8)  
 
Istoricul militar, orădean, Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat, îşi elaborează strategia militară, prin pana sriitorului iscusit, printr-o contribuţie esenţială, ce se adaugă la temelia conştiinţei unităţii de neam, aşezată merituos în amvonul conştiinţei universale, probând mai întâi unitatea acestei lucrării în cadrul unicităţii ei, căruia destinul i-a îngăduit să pună în lumina sa taborică: sufletul românesc încărcat de Eroism, de Demnitate, de Jertfă, de Biruinţă, de Cruce, de Înviere.  
 
„Fără a exagera sau generaliza faptele, trebuie să recunoaştem, continuă comadorul Jipa Gheorghe Rotaru, că fără profesionalismul, dăruirea, dar mai ales, patriotismul col. r. dr. Constantin Moşincat şi nu orice fel de patriotism, ci unul local ardelenesc, care nu poate fi cu nimic confundat, studiul unor asemenea subiecte ar fi rămas sterp, arid, poate chiar de nepătruns pentru cei cărora li se adresează. Oricum, pentru istoriografia românească, pentru specialişti, cartea de faţă rămâne ca un reper de bază pe lângă care nu se poate trece de către cei ce se vor apleca asupra problematicii războiului nostru pentru întregirea neamului.” (pag. 12)  
 
Capitolul II, Contextul European de Alianţe este deschis de magistrala remarcă a savantului istoric Nicolae Iorga: „Ungurii şi evreii de la Pesta pot să se laude că măcelul acesta fără pereche de mare şi hâd ei l-au voit, ei l-au aţâţat, ei l-au adus. Asupra lor trebuie să cadă blestemele tuturor celor ce vor muri, ce vor rămânea schilozi, ce nu vor mai avea sprijin şi pâine.” (Nicolae Iorga, Războiul cel mare, în Neamul românesc, An V, nr. 27 Iulie 1914)  
 
În contextul geopolitic european al veacului al XIX-lea, privind configurarea marilor state şi reconfigurarea alianţelor, autorul ne relevă dincolo de fulgerile şi tunetele războiului, starea monarhică, intrinsecă a Românului valah, parte bisericească şi parte lumească, cea de credinţă şi cea de datorie, cea de iubire şi cea de jertfă: „Înainte de a purcede să-şi facă datoria de oştean, el nu uită să-şi împlinească datoria de creştin. Preoţii satelor s-au sculat deci în faptul zilei, luminările bisericuţelor de lemn s-au aprins şi după ce au ascultat sfânta liturghie, în ecteniile pentru călătorie, cei chemaţi s-au cuminecat toţi după rânduiala legii creştineşti. Şi-au mai făcut o cruce, şi apoi, în sclipirea dimineţii de vară, nesfârşitele cete albe au început a roi spre marginea oraşelor– să se înşiruie sub pajura împărătească.” (p.24)  
 
Capitolul III, Războiul Românilor Ardeleni pentru Neatârnare, debutează cu subcapitolul Strămoşii mei plugari.  
 
Bravul Colonel orădean dr. Constantin Moşincat care, şi-a dăltuit destinul pe Osia imperială a Neamului nemuritor thraco-geto-dac, ne mărturiseşte cu mândrie de Român descendenţa sa regală din Dinastia milenară a Strămoşilor Daci. „Ei, strămoşii mei, au avut cu siguranţă un ideal, şi s-au îngrijit de nevoile casei lor, au mers pe cărarea lor, plină de asperităţi, la fel cum a fost şi drumul ţării pe care marii luminători duceau naţia spre cultura originală, populară, ori tradiţională specifică zonei locului. Ei, trăitori în satele din Ardeal, această frumoasă <>..., au învăţat şi cultivat: voia bună pentru munca ordonată, simţul ordinei, înţelegerea binelui obştesc şi al spiritului creştin, respectul pentru lege, şi nu în cele din urmă demnitatea şi mândria solidară de român.” (pag. 31)  
 
Strămoşii autorului, acest grande Cavaler prin educaţie creştină şi formaţie ostăşească, şi-i glorifica sub pecetea şi heraldica lor ancestrală de la pelasgi: „conscrişi documentelor de evidenţă al voluntarilor de la Darniţa sau Roma, la depunerea jurământului de fidelitate, faţă de tronul Regatului României, pe crucile cimitirelor de pretutindeni, ori în evidenţele morţilor din lagărele de prizonieri: ortodocşi plugari...Libertatea era înţeleasă de ei ca mod slobod de a se asocia familial, a construi în clacă case după nevoi şi a munci cât le era de trebuinţă, de a petrece şi a proiecta viitorul, după placul lor. Unirea, şi puterea ei o manifestau zilnic în muncă: la facerea crucilor de grâu şi secară, la cositul ierbii şi clăditul înalt al fânului şi cazalului de paie. Voia bună, de la hora din bătătură, doina şi bocetul le pigmenta şi le făcea păcută viaţa. Au cântat din frunza codrului şi au zis, în gând ori la horele din bătătura satului, ce ştiau: Doina lui Lucaciu, Marşul lui Iancu, imnul Deşteaptă-te române!, Sara pe deal, La oglindă, etc.” (pag. 31-32)  
 
Născut în satul Răduleşti, reflectat în podoaba sa mirifică, sub pavăza Bunicului Gavrilă, erou al răboiului de Reîntregire, sub călăuza binecuvântată a Bunei Floarea, sub dogoritoarea dragoste a mamei Ana, sub dârzenia, nefrângerea şi neaplecarea tatălui Vasile, istoricul nostru de prestigiu şi admirabilul Oştean se înregimentează şirului său străbun cuminecat în Potirul rubiniu al onoarei, al jertfei, al martiriului, al izbânzii, care circumscrişi Biruinţei lui Hristos, sunt de fapt şi Strămoşii noştri, ce ne înnobilează, alături de Duhul Sfânt – Proniatorul Neamurilor Creştine Ortodoxe, în care se „poate naşte Omul excepţional, om care, poate întrupa cel mai înalt ideal de umanitate al vremii sale.” (pag. 36)  
 
Am avut privilegiul divin al unui Întregitor de Neam creştin ortodox, al unui Erou între Eroi, al unui ales Martir, al unei renaşteri spirituale creştin naţionaliste, care ne-a conferit libertatea unei monarhii pururi româneşti şi pururea suverană.  
 
„Pentru egalitate şi libertate, pentru neatârnarea lor, ardelenii au purtat propriul lor război: războiul pentru drepturi şi libertăţi politice şi sociale şi o dimensiune spiritual umană-culturală.” (pag. 39)  
 
Bunul Dumnezeu – Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin preţuirea Daciei Mamei Sale - Fecioara Maria, şi a Lui, deci, ne-a dăruit Omul providenţial al fiecărei epoci: Zamolxis, Burebista, Decebal, Gelu, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Petru Dimitrie Cercel, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu, Bălcescu, Cuza, Antonescu, Cavalerul Ziditor de Conştiinţă, preoţi, ierarhi şi cărturari de inimă, de suflet, de simţire românească, cu celebra ASTRA, Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Foaia pentru minte, inimă şi literatură a nemuritorului George Bariţiu, Tribuna, care înrolase în DIVIZIA NAŢIONALĂ toată intelectualitatea din Ardeal, Banat şi Crişana, Familia, Foaia Poporului, atâtea glasuri rostite, atâtea voinţe grăite, atâtea atitudini îndreptate „împotriva trufiei ungureşti s-au ridicat şi alte publicaţii. Preotul (de fapt protopopul) Ioan Moţa, alături de dr. Silviu Moldovan, redactor, şi Aurel Popovici Barcian în Revista Orăştiei, care au luat atitudine faţă de parastasul Mileniului, pripăşirii în Europa a „civilizaţiei hunice de sub şaua calului”. Căci vor fi având ei de ce se bucura, dar noi? Pentru că de 1.000 de ani ne calcă în picioare orice drept, ne smulg rodul muncii noastre din mâini şi se îmbuibă ei din el.” (Pr. Ioan Moţa, 42 de ani de gazetărie, Orăştie, 1935; Col. r. dr. Constantin Moşincat, Preotul Ioan Moţa gazetar şi luptător pentru drepturile românilor, militant pentru unire, în Art – Emis, 2017)  
 
Abnegaţia, adevărul, îndârjirea, curajul, credinţa, zelul, viaţa Părintelui Protopop Ioan Moţa se răspândea în toate revistele naţionaliste din Ardeal, Banat şi Crişana, prin 16.000 de exemplare, electrizând românii de la un capăt la altul prin idealul lor.  
 
„Unirea a fost marele vis pentru care Ioan Moţa a trudit neîncetat. De pildă la apariţia, şi apoi susţinerea Foii interesante când auzea de un român vrednic printr-o faptă a sa, prin suferinţa sa, imediat îi cerea fotografia şi istoria şi le publica în gazetă...Prin calendarele tipărite în culori, precum şi prin numerele de la praznicele de Paşti şi Crăciun, preotul Ioan Moţa anima sufletul românesc. Actul Marii Uniri a fost alcătuit din izbânzi mici la care Ioan Moţa a clădit.” (pag. 46)  
 
Peste cuvântul azuriu scris cu pană de seraf, în afară de lupta sa, dincolo de dreapta sa credinţă, deasupra jertfei sale, prin zenitul naţionalismului său, protopopul Ioan Moţa a dăruit Neamului şi lui Dumnezeu, două vieţi încununate de martiriu: sufletul său şi inima fiului său Ioan Moţa ce s-a adus jertfă curată pe altarul Patriei şi al Cerului, alături de Vasile Marin, apărând demnitatea Crucii lui Hristos.  
 
Un alt cotidian în care flutura flamura naţionalismului românes era Libertatea, a aceluiaşi inimos părinte protopop, care a susţinut la cerea lui Maniu un plebiscit privind participarea sau neparticiparea liderilor ţărănişti la încoronarea regelui Ferdinand în 1922, la Alba Iulia. Rezultatul a fost 80% pro participare. În 1925, un ordin de la Direcţia Presei, cerut de un mozaic a suspendat Libertatea, fiindcă tipărea şi o rubrică permanentă: Ce mai fac neamurile lui Marmorosch. Când s-a împlinit vremea şi ţărăniştii au ajuns la guvernare în 1927, împărţind daruri în dreapta şi în stânga ardelenilor care au pătimit sub huno-ungro-maghiari, „Pe părintele Ioan Moţa darnicii dăruitori, l-au uitat, deşi a pribegit peste 4 ani cu întreaga familie.” (Pr. Ioan Moţa, 42 de ani de gazetărie..., op. cit., p. 82)  
 
L-au uitat, fiindcă ţărăniştii n-au uitat că protopopul s-a dus la încoronarea regelui, dar faptele sale, îndemnul său, lupta sa, izbânda în marele Ideal, l-au aşezat la loc de cinste în galeria Gazetarilor iluştri. „Foile şi gazetele sale cu siguranţă au fost aşternute în locul abrosului pe masa străbunilor mei.” (pag. 51)  
 
La temelia statelor naţionale în cadrul naţiunilor lor creştine au stat întotdeauna marile virtuţi: Suferinţa, Lupta, Golgota, Jertfa, Crucea şi Învierea, nu lozincile masonice ale Revoluţiei oculte franceze, incinerate de cugetarea istorică a profetului nostru Mihail Eminescu: „Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitate de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea un moft ilustrat prin ghilotină.” (p. 52)  
 
Poporul român, Naţiunea dacoromână şi-au păstrat demnitatea naţionalismului creştin ortodox întru lumina străbunilor, strămoşilor, profeţilor, eroilor, martirilor, mărturisitorilor şi sfinţilor lor. „Poporul român va jertfi averea şi sângele său pentru Tron şi Patrie, însă nici odată nu se va lepăda de legea şi limba sa, de pământul, de credinţele şi tradiţiunile sale strămoşeşti. Pentru nimenea şi pentru nimic în lume nu îşi va jertfi neamul românesc sufletul său: naţionalitatea sa.” (pag. 63)  
 
Jertfa Ardelenilor, Jertfa Bucovinenilor, Jertfa Basarabenilor, Jertfa Moldovenilor, Jertfa Dobrogenilor, Jertfa Muntenilor, Jertfa Oltenilor, într-un cuvânt: JERTA VALAHILOR a fost Darul Sufletului lor frumos, a fost Inima lor curată pe care a primit-o Bunul Dumnezeu, de la Fiii Săi prea iubiţi, cărora le-a adus Izbăvirea. Idealul lor n-a fost utopie, ci marea Biruinţă. Nădejdea s-a întrupat în cugetul poporului în adunarea de la Ileanda Mare: „Cât de târziu, însă tot vom învinge, căci noi luptăm sub steagul lui Dumnezeu! Steagul nostru este poporul, şi cel mai mare general din fruntea oştirei noastre este însuşi bunul Dumnezeu!” (pag. 70)  
 
La plinirea vremii divine s-au adunat Munţii, s-au strâns Apele, s-au fremătat Codrii, s-au întins Câmpiile, s-au săltat Dealurile, s-au îmbrăţişat Doinele, s-au trâmbiţat Legendele, s-au urnit Chemările, s-au pornit Noroadele!  
 
„Simţeai căldura sufletelor, bătăile egale ale inimilor. Nu mai erau conducătorii veniţi din patru unghiuri ale Ardealului, nu mai erau zece mii de suflete, zece mii de oameni, veniţi de la Ampoi de la Ocna Sibiului, pe Mureş şi de pe Târnave. Din miile de dureri s-a închegat o durere, din mii de doruri s-a făcut un dor, din miile de suflete, un suflet. Un suflet, care îşi constată ranele şi cauţi înţelepţeşte leacul.” (pag. 73)  
 
Ziarele, gazetele ardelene strigau la rândul lor şi ele cu graiul condeierilor: „Românii se pregătesc de luptă. Mihai Viteazul arată către Ardeal.”  
 
Tot către Ardeal a arătat şi marele patriot supranumit <>.  
 
„Chemat parcă de Pronia divină să facă religie din cultura şi istoria naţională, dr. Vasile Lucaciu a fost la amvon călăuză pentru popor, la tribună port-drapel al interesului naţional, iar printre străini un adevărat apostol al neamului său.” (pag. 81)  
 
Tribunul părinte îl ruga stăruitor, arzător pe Mântuitorul nostru Hristos, pentru a ne reda onoarea, terfelită de hoardele creştine barbare: „Tu ştii, că Românul numai pentru onoarea sa se luptă; nu lăsa, ca onoarea noastră să fie călcată de cei orbiţi de trufie. Oh Doamne! Curmă suferinţele poporului Tău ca în pace să-ţi putem servi Ţie, părintele nostru! şi ca în ziua cea mare, când seamă ne vei cere despre viaţa noastră pe pământ, cu conştiinţă liniştită să-Ţi putem răspunde: << O Doamne în lume cât am stat, În ochii ei plini de-admirare, pe Tine te-am reprezentat!>> (Rugăciune rostită în Biserica Sfântul Gheorghe – Bucureşti, cf.mărturiei dr. Viorel Câmpean)  
 
Mobilizarea imperială clama belicos prin oficioasele sale de le Budapeste şi Viena:  
 
„Cătră popoarele mele!”, apoi în pas alergător guvernul huno-ungro-maghiar, tuna imperios că „fiecare cetăţean este gata să-şi sacrifice ultima picătură de sânge pe altarul patriei.” (Foaia poporului, an 22, nr. 29, Ediţie specială, Duminică, 13/ 26 Iulie 1914, p. 1-2) La toate aceste chemări la oaste, aleargă plecăciunea obedientă şi cârja slugarnică a ierarhului Elie Miron Cristea: „pentru împlinirea datoriei celei mai sfinte şi supreme pentru tron şi patrie..., să aibă încredere în Dumnezeu şi să lupte cu mult curaj, să se afirme ca apărători demni ai patriei şi adepţii cei mai cinstiţi ai tronului.” (Drd. Mihai Georgiţă, O pastorală a episcopului Miron Cristea adresată soldaţilor români din armata austro-ungară, în Cetatea Bihariei nr. 5/ 2006, p. 6-10)  
 
Ierarhul, ca şi alţi confraţi înconvoiaţi de aur peste aur, Meţianu, Mangra, Ioan Papp care, nu-L mai slujeau pe Împăratul ceresc, ci pe cel lumesc. Ierarhul, ca şi alţi vlădici împovăraţi de averi covârşitoare, nu-şi mai chemau fiii la viaţă întru Hristos, ci la moarte întru stăpânul împilator. Halal ierarhi!  
 
Iată cât de fidel îşi slujea „patria” Miron Cristea, înfierând PATRIA MUMĂ: „România, spre marea noastră durere, a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfid şi-a ridicat arma asupra patriei noastre (...), îndemnând poporul să nu se lase amăgiţi de sentimente aşa-zis fraterne, ci să dovedească în continuare aceeaşi vitejie pe câmpul de luptă şi devotamentul faţă de tron.” (Marius Eppel, Vasile Mangra. Activitatea politică. 1875-1918, Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 281-284)  
 
Halal Casă Regală care şi-a ales ulterior un astfel de struţo-cămilă patriarh-prim ministru!  
 
„Firesc se pune întrebarea: de ce Miron Cristea, viitorul patriarh al României Mari, şi ceilalţi înalţi prelaţi, iar din ordinul lor, toţi preoţii, ai celor două biserici româneşti din Ungaria, au încurajat românii ardeleni din eparhii ca să lupte pentru cauza austro-ungară, care de atâtea ori s-a arătat ostilă cauzei româneşti!? Cum de, când nici clopotele n-au scăpat de rechiziţii, mai existau resurse pentru a continua suişul spre nenorocire?” (Antonie Plămădeală, Documente, acte şi corespondenţă rămase de la Elie Miron Cristea, Sibiu-1986)  
 
Din partea cârjaliilor (purtătorii de cârje, le-ar fi stat mult mai bine în cârje, G.C.N.), ierarhul Clujului Nicolae Ivan, „în 21 Iulie 1916, pune la stâlpul infamiei pe poetul Octavian Goga şi pe luptătorul, numit <>, pr. greco-catolic Vasile Lucaciu, într-un articol plin de murdărie, ce n-ar fi putut fi scris într-un mod mai infamat nici măcar de un iredentist ungur!... La Bucureşti continuă campania de a constrânge guvernul să iasă din neutralitate şi să intre în război alături de Rusia, pentru a lua Ardealul... Ei au o credinţă falsă, că Monarhia Austro-Ungară se va prăbuşi, dar ea va exista pentru că existenţa ei e o necesitate pentru Europa şi pentru că, dacă n-ar exista ar trebui să fie creată!...România, căreia fiinţa i-a dat patria noastre Ungaria, căci Radu Negru de la Făgăraş a întemeiat principatul Ţării Româneşti, Dragoş din Maramureş a întemeiat principatul Moldovei şi cu sprijinul Monarhiei Haabsburgice s-a ridicat şi s-a întărit România modernă(...) România în mod perfid a ridicat arma asupra patriei noastre (...). Unde vă este şi în ce se arată patriotismul vostru, români ucigători de fraţi (...) Voi întindeţi graniţele voastre în hotarele noastre, voi creşteţi puterea voastră, venitele voastre dezbrăcând pe alte naţiuni (...)Acela care cu vorbe viclene pe buze, cu dorul de jaf în suflet, vine în hotarele noastre, nu-i frate, ci cel mai păgând duşman. Faţă de noul duşman care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi la stricarea hotarelor noastre, vom lupta cu vitejie şi credinţă.” Semnează: Mitropolitul Vasile Mangra, Episcopii, Miron Cristea de Caransebeş, Nicolae Ivan de Cluj şi Ioan Papp de Arad. (http// www, ortodox net/article Greşelile BOR, Trădări de neam şi atitudini nedemne)  
 
Pastorală demnă de un nedemn, infam, fariseu şi mişel vlădică. Mai mult Iudă, decât vlădică. Halal ierahi! Bine că n-au ajuns toţi patriarhi, căci şi-ar fi slujit cu osârdie/ osândire PATRIA cea MARE.  
 
La întronizarea ca mitropolit Vasile Mangra şi-a încheiat oficiosul discurs caiafic:  
 
Trăiască iubita noastră patrie ungară!  
 
„Demnul” mitropolit fariseu şi-a dat viaţa pentru patria sa dragă maghiară, sinucigându-se la Budapesta în 14 Octombrie 1918.  
 
După Reîntregirea oficială a României, s-a purces la cea de-a doua mobilizare a Armatei Române, pentru dezrobirea Ardealului. Între 16 Aprilie-22 Noiembrie 1919, Transilvania este descătuşată, iar generalul Traian Moşoiu devine guvernatorul ei.  
 
Patria ierarhilor ciocoi, patria asupritorilor, nu cea a asupriţilor care gemeau sub apăsarea jugului barbar imperial, era corect denumită ca „închisoarea popoarelor”.  
 
Braţele armatei habsburgice cuprindeau aripa austriacă-Landwer şi cea maghiară-Honved. Statistica anului 1910, reţinea o infimă reprezentare a gradelor ofiţereşti pentru români, faţă de germani şi hunii, rămânând la fel şi după mobilizare: 10/ 1000, comparativ cu armata română care depăşea 53 %. Cu ce s-a prezentat Ardealul prin cele 8 Cercuri de recrurtare privind mobilizarea din 1 August 1014, pentru habsburgi: „fiecare câte un regiment cu 4 batalioane a 1000 de soldaţi, adică 32.000 oameni, la care se mai adaugă şi Regimentele de honvezi din 3 Cercuri cu câte 3 batalioane, cu un efectiv total de 9.000. Corpul XII Armată a plecat pe front cu 11 regimente, preponderent româneşti, cu un efectiv de 41.000 militari de toate gradele şi armele. Conform statisticii realizate de Teodor V. Păcăţianu, în 1923, din totalul populaţiei româneşti de 2.979.614, din cele 24 de judeţe din Transilvania unită (două au rămas în afară – Micherechiu şi Ugocea), 449.796 au luat parte activă ca soldaţi pe front, alţi 34.578 la partea sedentară, arestaţi sau internaţi 1784. Pentru faptele de arme au fost decoraţi 44.101 ostaşi români. Au murit în serviciul <> 41.739, iar 11.275 morţi în temniţe, pribegie, spitale şi boli, 25.406 invalizi de război, 37.898 răniţi, 29.839 dispăruţi fără urmă. Au rămas 38.630 văduve de război, 79.226 orfani.” (Teodor V. Păcăţianu, Jertfele românilor din Ardeal, Banat, Sătmar şi Maramureş, aduse în războiul mondial din anii 1914-1918, în Transilvania, an IV, Ianuarie – Februarie 1923, nr. 1-2, p. 32-54)  
 
Alte mari jerte de sânge ale românilor ardeleni înrolaţi sub jugul habsburg: Regimentul 51 Cluj, 3.400 din 4.000; Regimentul 63 Bistriţa, 60% din efectiv; Divizia 7 Infanterie Oradea, 11.000 din 18.000; Regimentul 82 Odorhei, 4.819, din 5.330, Regimentul Sighet, 2.000 din întregul efectiv. (I. I. Şerban, Românii în armata austro-ungară în anii primului război mondial)  
 
La toate aceste mari pierderi aduse de români se adaugă şi imensa umilire din partea ofiţerior huno-maghiari, completată de urgia PĂDURII SPÂNZURAŢILOR!  
 
Capitolul IV, Biserica şi Datoria de Ostaş, este prefaţat de motto-ul părintelui doctor Sebastian Stanca:  
 
„A fi român în ţara ungurească era o crimă în faţa cârmuitorilor acestei ţări, clădite, din veac, pe temelia fărădelegilor. Iar cel ce cuteza să dea glas credinţei sale româneşti fără sfială, purta pecetea trădătorului de patrie şi era scris cu slove de osândă în catastifele negre ale stăpânirii. Şi osânda cea mai grea căzuse asupra slujitorilor altarului, pentru că stăpânirea ungurească înţelesese că preoţii români au fost vestalele, care au ţinut pururea vie flacăra credinţei naţionale în sufletul poporului românesc.”  
 
[Sebastian Stanca (1878-1947), preot, dr., participant pe front în armata austro-ungară. Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919), Ed. Argonaut, Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Cluj-Napoca-2015]  
 
Demnitatea şi onoarea românilor a fost refăcută de marii comandanţi, de temerarii ofiţeri şi de bravii ostaşi care cu vitejia lor fără seamăn s-au jertfit la Nunta Neamului, pentru Patrie şi Biserică până la sacrificiul suprem.  
 
Iată cum suna ordinul unuia dintre cei mai distinşi militari ai Armatei Române, generalul Ioan Dragalina în Bătălia de la Jiu: „Trupa care nu mai poate să înainteze, să moară pe poziţie, iar comandanţii care vor da ordinul de retragere vor fi de îndată trimişi sub escortă şi judecaţi. Voi fi fără milă faţă de aceia care se uită înapoi în loc să se uite înainte, faţă de aceia care părăsesc poziţia şi fug din faţa inamicului.” (A.M.R., fond serviciul istoric)  
 
Bravul General urcat în Ceata Eroilor Patriei şi a Martirilor Neamului dacoromân.  
 
Bine ar fi fost să fi avut şi ierahi de seama bravilor noştri generali biruitori-martiri!  
 
Şi atunci, dar şi acum!  
 
Bătălia de la Jiu a fost una dintre cele mai încrâncenate şi mai dârze bătălii ale primului război mondial, cu izbânda noastră în prima parte, cu victoria inamicului în partea a doua. Comandanţii, ofiţerii, soldaţii s-au întrecut pe sine, s-au încleştat ca leii, dar până la urmă inamicul i-a covârşit. Colonelul Anastasiu, Comandantul Grupului Jiu, menţiona în raportul său către generalul Cocorăscu: „nu am mai putut rezista, având efective în ofiţeri şi trupă, foarte mult slăbite. Am pus, domnule general, la dispoziţia ţării şi neamului meu, pe lângă trei copii, tot ce Dumnezeu mi-a dat ca suflet, trup şi minte. Regret din suflet că a fost imposibil să ajungem la rezultatele ce speram, când nu cunoşteam îndeajuns forţele inamicului. Ar fi un păcat să mă învinuiască cineva de acest rezultat.” (Raport nr. 82/ 4 noiembrie 1916, p. 237)  
 
Voluntară-cercetaş şi instruită din marş de fratele ei, Ecaterina Teodoroiu s-a alăturat Regimentului 18 Gorj. A căzut prizonieră, dar a scăpat singură, a fost rănită, dar dârzenia a vindecat-o. Fecioara gorjeancă a înfruntat toate greutăţile, a înfruntat inamicul, dovedindu-se model de erou pentru cei din jurul ei, soldaţi şi ofiţeri. Faptele sale de arme au încununat-o cu „Virtutea Cercetăşească” de aur. La propunerea ministrului secretar de stat al Departamentului de Război, nr. 12678 din 10 Noiembrie 1916, prin Înalt Decret nr. 191 din 10 Martie 1917: „domnişoara Teodoroiu Ecaterina din Legiunea de Cercetaşe <> a fost distinsă cu Medalia <> de război clasa a II-a pentru vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 Noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare.” (Marian Moşneagu, Legenda Ecaterinei Teodoroiu: Ce spun Arhivele Militare, în Historia. ro)  
 
Dincolo de mari izbânzi, dincolo de pierderi grele a venit catastrofa ocupării unui teritoriu cu 3,5 milioane de locuitori şi peste 100.000 kmp. „Jafurile au însumat peste 2 milioane tone de cereale, 1 milion tone de legume, 300.000 tone alimente diverse, 600.000 cai, 2,8 milioane vite, cca 30.000 tone carne de pasăre etc.” (pag. 180)  
 
Restul cuprinsului necuprins de mine, în acest omagiu pe care îl aduc cu mare bucurie şi veneraţie autorului şi operei militare de excepţie, excelând în raţiune şi în gândire logică, utilizându-şi toată muniţia şi tactica sinergică în asalturile pline de izbândă în domeniul concretului-activitate creatoare şi natura practicului-înfăptuirea obiectivelor, cu puterea de a se ridica la înălţimea râvnită, cu strategia de pătrundere în adâncimea dorită, cu infanteria imaginaţiei, cu cavaleria perspicacităţii, cu aviaţia capacităţii de observare, cu artileria iuţelii minţii privind prevederea devenirii obiectivismului ca matcă a adevărului, lucrarea aşterne cu precădere surprize plăcute, emoţii cardinale în care se celebrează fapte istorice, fapte eroice, fapte legendare, fapte româneşti prin excelenţă, fapte creştine aureolate de o adâncă dimensiune ortodoxă, oferind sublimul momentelor eroice, răspândind bucuria preludiului jertfei ca misiune vocaţională îndeplinită şi idealul - astrul călăuzitor măreţ înfăptuit, le veţi găsi după parcurgerea tuturor paginilor cu scenele sincerităţii elogios încolonate Adevărului, de autorul istoric militar. Colonelul dr. Constantin Moşincat a smuls pelinul sterilităţii ştiinţifice şi i-a îndulcit frumuseţea prin mireasma expresiei literare, devenind astfel – marele Erou al Oradiei – Stegarul lui Mihai Viteazul.  
 
***  
 
Am avut privilegiul și onoarea Domnule Colonel dr. Constantin Moşincat să vă cunosc! Mă rog la Bunul Dumnezeu să vă aducă puterea de a rezista în bătălia ce continuă, din păcate, sub diverse alte forme pentru Ardeal!  
 
T R A N S I L V A N I A  
 
„Transilvania clopot mut/ Limba ţi s-a smuls din rădăcină/ Pe cînd graiul tău bolborosea/ La răscruce rugă pe colină.// Tot ce-ai spus, puţinul tău cuvînt/ E un ţipăt de mărturisire/ Încă nu văzuseşi pe pământ/ Decât lacrime şi cimitire.// Graiul tău umbla neprihănit/ Pe obraz încă nu licărea/ Decît harul păcii şi sfinţie.// Transilvania clopot îngheţat/ În azur icnind fără de limbă,/ Smulge-mă de-aici de pe pământ/ Şi-n bătaie sacră mă preschimbă.// Să-nceapă jeluirile străvechi/ Pe limba şi-n fiinţa noastră/ Ca şoarecii în horă îngroziţi/ Să sară-n foc din templu pe fereastră.// Şi-această holdă sugrumată-n glii/ Să iasă pe coline străvezie/ În adierea vîntului de răsărit/ Să treacă vinu-n sînge pe vecie.// Tu bronzul sunător să fii/ Eu boţul vineţiu de suferinţă/ Să se audă iarăşi din păduri/ Chemarea la iubire şi voinţă! (Ioan ALEXANDRU – IMNELE TRANSILVANIEI, Cartea Românească)  
 
Referinţă Bibliografică:
CONSTANTIN MOŞINCAT - RĂZBOIUL ROMÂNILOR ARDELENI / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3114, Anul IX, 11 iulie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!