CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Jurnal >  




Autor: George Anca         Ediţia nr. 2319 din 07 mai 2017        Toate Articolele Autorului

George ANCA - PĂGUBOŞI O DATĂ (1)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
(Afilie – Voltaire – Mulk – Kama-ex)  
 
***  
AFILIE  
 
Prima călătorie, pe jos, în Delhi (poate 20 de kilometri) – labirintul viezuresc al vechiului bazar încleştat de moschee şi Fort, departe, în contrast, Connaught Place, librării, telegramă Rodicăi (ghidat, pe 5 rupii, de un student din Bombay). Azi am completat acte la şeful facultăţii, dus acasă de şoferul lui.  
 
Aseară am adormit, spre ziuă, Mitică Pricop manevra macheta unui bloc, îi spun să nu se mai legene, el insistă, blocul se răstoarnă, dar, manevrat cu fală, îşi revine, iar Mitică nu-şi mai încăpea în piele, nu se potoleşte, se buşeşte din nou, mă gândesc că, fiind în vis, să se întâmple dimpotrivă. Sorin Stratilat s-a ivit şi el oniric, pe stradă, cu Virgil Mazilescu.  
 
Un bătrân sikhit îmi arăta semnele de pe faţă în care îmi poate ghici, acum aştept ceva prea exact şi n-am nevoie de viitor, altădată, m-am scuzat. Eram la Jantar Mantar (zilele-ferestre, ceasul solar, turnul lunii, 76 trepte), trecându-mi prin minte cum, pentru publicitate, cineva s-ar arunca de sus, şi uite că, mai târziu, m-am împiedicat de am umflată laba piciorului drept, clătinându-mă ca Mitică.  
 
Am reuşit să ţin my class, dar în jurul prânzului era o grevă a personalului. Le-am arătat studenţilor fotografii de scriitori români editate de Muzeul Literaturii, ei asemuindu-i pe Gherea cu guru-ul Indirei Gandhi, pe Sadoveanu cu actualul ministru de externe al lor, pe Cocea cu mine (dar eu n-am chelie). Pronunţând Liviu Rebreanu, unul a scris numele mic Leave you sau Live you. Data trecută le aproximasem şi eu numele unora cu Văduva, Aurora, sau Vina (Miss. Mistake).  
 
Lectorul german predă, împreună cu 3 colegi indieni, la 200 de studenţi. Ardouin, născut francez, naturalizat indian de 25 de ani, apare oarecum bănuitor. De la italiană, Aluwalia, de 62 de ani, cu turban roz şi mustaţă albă, vede posibilă invitarea lui Mircea Eliade, mai ales la o universitate religioasă.  
 
Scontând antropologic pe inteligenţa celuilalt (?), lectorul polonez găseşte că locurile româneşti au nume minunate, de exemplu, Valea Florilor. Apoi şi-a depănat o lungă teorie după care oamenii de la munte – din România, Punjab ori Himalaia – sunt închişi, neprieteni, brutali până la crimă nu o dată. Ne înfierbântasem, am plecat cu polonezul, care mă invitase dinainte să-i văd casa. Avea să se întoarcă peste 6 săptămâni în Polonia.  
 
Ne-am întâlnit pe drum cu o doamnă din Australia, sociolog – n-avea o părere grozavă despre Stirling -, soţul ei indian este tot sociolog, marele Oberoy, au trei copii. A auzit de Eliade şi Brâncuşi. Polonezul: Eliade, în cărţile lui, îl citează pe Levy-Strauss, dar Levy-Strauss nu-l citează pe Eliade. Nici australiancei nu-i plăcea Strauss.  
 
Cărţi citite: A Phulkari from Bhatinda – Harjett Singh Gull, Patialla, 1977; R. K. Narayan: Lawley Road and other Stories, Delhi, s. d.; Diwan Jarmani / Rakesh Bhan Dass: Maharani, Delhi, 1973: Northern Lights. Fairy Tales of the Peoples of the North, 1976; Delhi văzut din automobil (dodie?)  
 
Mă voi înscrie la sanscrită. Am fost ieri pus în încurcătură nu de scrisoarea primită de la visi (Vice-Chancellor), ci de sugestia lui Mukarjee de a propune eu aceluia să amâne întâlnirea românească, pe motiv că el va fi la Moscova în perioada respectivă (Mi-am amintit de poetul Beniuc, în august 1968, când l-am sunat din radiodifuziune să dea o declaraţie şi mi-a răspuns că trebuie să meargă la ambasada sovietică).  
 
Diplomatul de Gâdea îşi dăduse întâlnire cu pro-vice- cancelarul, matematician, dar am scos eu fonction-ul din foc. Primindu-mă, provisiul m-a întrebat dacă între cărţile româneşti sunt şi de matematică, apoi a pronunţat numele lui Foiaş, la care am adăugat pe Onicescu, Maliţa, congres de cibernetică şi futurologie.  
 
Taică-meu îmi spunea de o rudă a Jenicăi care se mărita, apoi mi-a repetat, în ciudatul vis, că nu-şi doreşte altceva decât să ajungă să vadă cum fiica mea o să se mărite fără să mă întrebe un cuvânt.  
 
Am recitit seara Shakuntala de Vasile Voiculescu, după ce, dimineaţă, sfârşisem Ramayana, traducerea românească a versiunii repovestite în englezeşte de Rajagopalachari. Nuvela românului e un original plin de mister heraldic. Cheia eminesciană din Luceafărul psihanalizează ortodoxist consacrarea persoanei sau cunoaşterea apofatică. Vervă poetică, pastă de culori cerebrale, ragas din disimulate orchestraţii.  
 
Vorbisem despre Sita ca destin sfânt prin Rama, sacrificiu. Shakuntala românului Voiculescu este destinul însuşi (dinspre infinitul împărăţiei spre pierdutul din viaţa pasională). Sita concretizase absolutul, Shakuntala-Rada absolutizase realul existenţei. În locul ursitei purităţii, puritatea ursitei. Un imn iubirii mai puţin, prin parodia de sine dandist-bacoviană. Persoana-Dumnezeu se realizează în stadii brahmanice, poate şi kierkegaardiene, străluceşte în iluzia Shakuntalei-Maya, Dulcineea-Shakuntala.  
 
Gala Galaction recrease o imagine bucureştean-constănţeană a Mariei Magdalena, care, fără hermeneutica autorului, ar friza melodrama romantică (am citit romanul cu plăcere şi ciudă, la Mangalia, cu Nansi; dar aici notez, în schiţă, argumente pentru studiul Shakuntalei în România). Ea se mântuie prin credinţă, sloganând şi emanciparea femeii, dacă nu mizandria.  
 
Voiculescu s-a emancipat, în aparenţă, de morala evanghelică. Păcatul Shakuntalei nu există. Ea incarnează frumuseţea indiscutabilă, ca o religie în sine. Este tot atât iluzie, halucinaţie sau reminiscenţă, cât şi sens al regenerării, eroismului şi îndumnezeirii. Nu discursiv, nici constructivist – mai degrabă limbajul se derealizează, tablourile se interpun spre a ascunde pasiunea misterului revelat înapoia cuvintelor.  
 
Dar povestea aceasta, fără a fi cuvânt, n-ar fi fost, în lipsa limbajului, a tăcerii post-oraculare. Numele personajului lui Kalidasa, dar şi al replicii lui carpatine, se întrevede drept raţiune a revelaţiei şi, astfel, a retrăirii. Dyonis ar fi fost Hyperion, dacă nu însuşi Eminescu – doar că prezenţa lui spirituală, amestecat creştină şi pan-indiană, se datorează unei patimi mitomane.  
 
El iubeşte în locul femeii iubite şi este nevoie de un alter-ego bărbat care să se îndrăgostească de aceea. Este nevoie de realitatea ei absolută, ca şi de cea pământească – dispariţia la propriu a bărbatului, ca un zeu târziu, a scenei feerice din atmosfera anglo-sanskrită a unei lecturi donquijoteşti (în cheia Ciulendrei lui Rebreanu), singura moarte (sinucidere) a Kivei, la răscrucea între adevărul mizer şi posibilitatea viselor imperiale – dar sunt numeroase elemente de construcţie, susţinute de discursuri ca atare, asupra cunoaşterii apofatice.  
 
Povestirea este reminiscenţa unui nume, a dramei iscate de reincarnarea (avatarul) acelui nume. După douăzeci de ani, relatarea se va preface într-o proză convenţională, cu îngrijite pregătiri pentru efectul literar; un început de jurnal de boală şi convalescenţă, un elogiu munţilor patriarhali conservând rânduieli de părăginită curte boierească, de stână şi şatră (curţile se cern spre înălţimi, într-o arhitectură a peisajului românesc însuşi, nu lipsit de corespondenţe în arhitectonica cerurilor).  
 
Ca să izbucnească, asemeni unui fenomen natural, dar nu al unei persoane – ci, tocmai, al unui dublu -, iubirea pentru o tânără frumuseţe, şi mit etern totodată, coborât din poezia sanskrită. Şi totul să se spulbere mai puţin surprinzător decât apăruse. Intransmutabilitate. Soluţia s-ar putea afla în esenţa limbajului povestirii – un nume disparent, ca o sinucidere.  
 
Persoana întâi a povestirii este aproape ironică, simulând timpul ca atare al existenţei, într-un spaţiu simbolic-deschis-iluzoriu. Nuvela se autosacrifică, Sakuntala a fost şi nu mai este. Un refuz al ei? Numai Chiva, sinucigaşa bătrână, mai frământă gânduri de ibovnicie.  
 
În Alkyon sau diavolul alb, de Voiculescu, Murad, calul unui rus e furat de un român, râvnit de un ungur şi recâştigat de stăpânul său. Un alt român, popă, împreună cu grecul Yani, vrusese să-l fure lui Amoaşei, rămânând pe-a stăpânului din stepă sau din munte.  
 
Comparative Literature Studies, vol XIV. No 2, June 1977, Published by the University of Illinois press at Urbana /.../ The Case of Rumania François Jost (177-179) / ... / Rumanian comparativism finds its point of departure in the study of mutual influences, Rumania being most of the either the terminus a quo or the terminus ad quem. /.../ Nearly all comparatists in the West are familiar with the names of Basil Munteano and Alexandru Cioranescu. /.../ Goethe thinking of living culture rather than dead tradition, could have said „Rümänien, du hast es besser”.  
 
Audienţă la Consul, piesa în trei acte publicată de Ion Brad în Teatrul, nr. 11/1977 (p. 74-93), mai puţin teatru decât transcriere ardelenească a vieţii cătunului-ambasadă, cu o creştinească înţelegere pentru o fiinţă ce nu-şi poate permite să se cheme Maria Magdalena, că nici consulul... (o prostituată dintr-un port dunărean, la o ambasadă, cedându-şi gemenii, spre a putea călători cu soţul ei, marinar, traficant de stupefiante; viceprimarul cu care i-ar fi conceput este epurat, în actul II, după cum aflăm în actul ultim). Tânăr în vremea realismului socialist, autorul aduce un naturalism politic, un zolism al birocraticului, cu excitaţia purtată diplomatic. Femeia Disperată sau Soţul Internaţional, cu ironizarea în grotesc a drepturilor omului, la umbra secretarelor în pârgă, contrapunând cereri de locuinţă sau de copii cu jocuri de-a „marea călătorie spre închisoare, aici... ori întoarcerea acasă” (spune, spre sfârşit, ambasadorul, ca să încheie piesa cu schimbarea de sens a ”călătoriei în întoarcere”): „după părerea mea, abia acum ar putea să înceapă marea şi adevărata ei călătorie”.  
 
Copiii lui Afilie s-au născut aici, Ion şi Diana. A locuit în patru case, pe rând regretate. A avut telefon şi, închiriat, şi televizor, s-a avut bine, oarecum din vedere, cu tipicul corespondent al nostru, singurul, se pare, dintre toţi ziariştii, fără maşină. Se numără printre oamenii neproblematici, custode a 6000 de tractoare româneşti în India. Ne-a mai pus şi în temă. Sunt mai prost plătit decât un şofer de ambasadă, nebeneficiind de indemnizaţiile pentru copil şi nevastă, de dotările celorlalţi pentru a rezista condiţiilor de climă, hrană etc. Situaţia mea e cam fără ieşire. Neliniştea-mi va trece odată cu străvechea mea răbdare mascată de isterie, artificii şi tirade.  
 
Să-i scriu lui Şora, iar în plicul trimis lui, o scrisoare lui Maco despre familia mea halucinată de un mod străin. Magistre, sacrificiul propriei linişti de dragul sanscritei să zicem că mă priveşte pe mine, cât din partea nevestei şi a copilului, mult mai bine să nu fi venit şi, dacă s-ar putea, să ne întoarcem. Unde sunt kefirele noastre? Lumea neindiană aşteaptă cu spaimă vara. Citesc şi scriu, dar mă şi arunc în afirmaţii, smulse din logica iute ce vi se datorează, predau o limbă inedită unor oameni nu mai puţin noi.  
 
***  
VOLTAIRE  
 
Pe la patru din noapte, fulgere şi tunete, ca acum două zile după ce-mi aruncasem ochii peste gardul unui cimitir creştin. Aseară, seară românească la Federaţia indiană pentru ONU. Federaţia română de handbal a pierdut campionatul mondial (Flacăra – Tis ar vrea interdicţia de a se trimite out această revistă). Ploaia se înteţeşte, va fi iar noroi la School of Economics. Tis mi-a luat cărţile, să mi le citească, să vadă cât de nebun.  
 
Il e vechi, nu nou, ca Tis. A mai fost în 6 locuri. Are două fete, una studentă. Nana se bucură să se întâlnească cu copii români, ca şi noi. Filmul România, ţara mea, altă Explozia informaţională. Un păcat e sigur: nefolosirea în exterior a personalităţilor. Broşura din 15 ianuarie atinge, ca la yoga, şi organele interioare.  
 
Mateescu îmi scrie neciteţ, nu-i răspund cu interpretare de personaj. Or nu e vorba despre niciun personaj în cazul nostru, doar o aceeaşi acţiune de a nu fi noi ci personajele, riscând uneori să părem. Care e poza, care e copilul de ţăran? Care e proza? Respect cauzat de o recentă cunoştinţă, ce se va învechi cum va putea, ducându-ne şi pe noi mai la adânc, în fum de lemn, să ne îmbătăm cu horincă pe o altă ploaie fără leac.  
 
Donaţia, la 4 pm, la 3.30, ploaie cu găleata. Invitat pe la 1, de G., să scriem speach-ul. Un student se interesează de Brâncuşi, un profesor de engleză de la Universitatea Guru Nanak, de Călinescu (cum ar putea să aibă Studies in poetics...)  
 
Suntem foarte bucuroşi să vă avem... (Mrs. N) în mijocul nostru... Y: oaspeţi... Puţină lume (I.B.)... să-i fi pus în fiecare zi să repete (Mrs. N)... în România, când vine Brejnev, e mai uşor să strângi lume, de pe stradă (C. M.)... Cafea n-ai? (C. G)... Ce înseamnă homosexual, că are două sexe? (Mrs. G)... Nu m-am aşteptat să nu fi organizat şi ei sala (Mrs. G)... Vorbeşti bine italiană, domnu (M. Ist.)... Ce faceţi, mă, Columna (filmul meu despre ruda lui) frumos film (mai multe cunoştinţe indiene)... Frumos textul (dacă rom.)... Ceaiul dintre function, dinainte de film... de a da un parti (Parasnis)... (Ge a vorbit cu Gi: doi neruşinaţi cu viitor impotent, unul în şt., altul în polit)... Mai ai nevoie de bani acum? (A. P.)... E foarte romantic... Cum cer băutură, nu sunt studenţi?  
 
O profesoară de rusă care nu mă cunoştea. O neplăcută stinghereală. Am iubit-o pe Nansi, care m-a ajutat şi şedea bine, chiar dacă mi-a acutizat alergia la tutun (nu ştiu de ce mi-am amintit ceaiul de la Oxford, cu urcat şi coborât scări până la locul respectiv. Protocol (sub)universal. Columna, vorbit în englezeşte, primul film pe ecran mare văzut de Nana.  
 
De dimineaţă, clasă obişnuită, fără comentarii, altele decât în treacăt, asupra zilei de ieri, cu întâmplările, întrebări şi răspunsuri în româneşte, cuvinte-cheie: bine-înţeles, deocamdată, tocmai. Nici în departament decât puţine aluzii. Probabil voi preda şi la Nehru din iulie, asigurându-mi-se taxi. M-am dus după lucrare, la A, unde am fost rece şi eu şi ei, lăsându-le adresa (păcat că unul mi-a oprit şi două cărţi ale mele, exact când a fost cazul).  
 
M-am întors să ajung la Târgul mondial al cărţii, trecând prin faţa Trienalei tocmai închisă la ora 1 pm, apoi pe dinaintea restaurantului în care ştiam că se ţine reuniunea naţională a scriitorilor indieni. Îndreptându-mă spre intrare, m-a întâmpinat cineva cu întrebarea dacă sunt de la ambasada rusă, nu, sunt român, poet, lector, bun, bine-am venit şi mă aşez în fund, în pauză sunt prezentat la prezidiu secretarului general al scriitorilor, aveam să primesc ceva publicaţii, raportul anului 1977, în special.  
 
O scriitoare pentru copii îmi arată cartea ei, când mă întorc după pauză cu profesorul de franceză Trilochan Das, exeget indian al lui Voltaire, care l-a scandalizat pe prşedintele Academiei Sahitya cu comparaţia Voltaire – Vivekananda. Vorbisem tot timpul în franceză, atrăgând atenţia. Luasem împreună chula şi dosa. A scris un articol şi despre Baudelaire şi chiar despre Tristan Tzara.  
 
Mai cunosc o scriitoare din Bengal. Ascult discuţiile. În pauza următoare, un tânăr (Vinod Seth) vrea să mă cunoască, îmi face o fotografie cu profesorul de franceză şi-l instruieşte cum să ne facă una şi nouă. Când intrăm, îmi propune – sugerase o poetă din Assam – să recit o poezie românească de-a mea, el s-o traducă. Îi scriu Parinior şi o variantă în engleză. Convenim titlul Paradise şi accepţiile. În pauză, lucrăm, apoi mai cunosc doi poeţi, din Calcutta, ce-mi oferă cărţile, şi unul din Punjab, medic ayurveda, care vrea s-o vadă pe Nana. Şi alţii.  
 
A urmat şezătoarea de poezie, prezidată de fostul ministru Karan Singh, tânăr şi bine dispus. Al patrulea sau al cincilea am fost strigat eu, de el, întrebându-mă care e numele meu – după ce-l spusese foarte corect – eu nerăspunzându-i. M-au impresionat sonorităţile poeziei malayalam şi tamil, bengali şi urdu, punjabi şi hindi. Malayalam mi-a creat euforii. Mare interes pentru engleză, la poeţi. Teme religioase şi politice. Poezie a demităţii – vezi nepalezul, sau a aspiraţiei antisepratiste -vezi Kashmir. Geometria vieţii nu e cercul ci totdeauna parabola (poet din Bengal).  
 
Karan Singh a cântat în final un poem propriu, apoi unul englezesc, Who, ceea ce a încheiat întâlnirea poeţilor, fără a fi rămas timp pentru lectura în francerză a imnului ridicat lui Voltaire de către Trilochan.  
 
Pe 16 la YMCA Tourist Hotel, cu studenţii (nu se stingea lumina, să se proiecteze filmul). Pe 17, în Vivekananda Hall (după function şi ceai, mai era lumină naturală şi au trebuit acoperite geamurile: n-am venit pentru Brâncuşi? Iată că numai pentru el aţi venit). Pe 18, Parinior.  
 
Aflu acum că, ieri, după ce, poate nevrând să-mi dea peste cap expoziţia, venise să-i ajut să scrie discursul, că el nu ştie, că de 3 ani aici, a scris treburi politice, mi-a luat, cu neluatele în seamă proteste ale lui Nansi, dosarul cu toate operele mele inedite. Pas de le mai vezi, dacă ţi le mai dă înapoi.  
 
Măcar în Italia am pierdut (?) caietul italian, aici îmi este luat de un sinistru analfabet totul – chiar dacă mi-l înapoiază, văd că nu e de glumă şi, cât din prostie, cât din îngâmfare, cât din stil şi sistem, din oboseală agresivă şi neînţelegeri regretabile, refulări de haită şi spasme grandomane, scleroză şi teamă de tot şi de moarte – nu mă pot exclude vai, dar nici nu pot avea iniţiativa, sunt singur, s-ar putea să devin pur.  
 
Cine să-i dea porcăria de drept de a-mi lua munca de recunoscut ermetism, rafinament şi puritate – de-aia mânjită şi aşa de boicoturi – cine dacă nu eu, dacă nu noi? Pentru că vechea gardă e la putere?  
 
Nana a desenat un copil ţinându-se de sfoara unui zmeu cu două capete. Spune că vrea să-l pună-n expoziţie. Cred că da – yes, Mrs. Jafa? Doctorul i-a luat Nanei pulsul şi va citi în cărţi, îl va întreba pe tatăl său şi-mi va scrie ce crede despre vechea poveste; ne întorsesem acasă la mine – el sugerase – în pauza reuniunii de azi. Poeţi mi-au scris în caiet poeme în malayalam, sindhi, nepaleză, bengali, hindi, punjabi, assameză.  
 
Triluchandas mi-a zis, mehenghi, Verlaine roumain, răsfoindu-mi Invocaţiile, sugerându-mi să le traduc în franceză. Am dat Once upon a time, de Nana, unora care, văzând-o, mi-au cerut-o; am mai arătat albumul Brâncuşi (sunt picturile d-stră?). De-abia că n-am răspuns lui Mateescu, nici universităţii din Chandigarh. O aud pe Nana povestind cum Charanjit ne-a invitat la Veena.  
 
De dimineaţă, îi cerusem lui Mulk Raj Anand un interviu, el mi-a dat întâlnire după amiază, a venit spre sfârşit (fusese anunţat A. B. Bajpaye, de câteva zile, dar a trebuit să meargă în Maharastra). Un poet din Madras m-a întrebat dacă o cunosc pe Ana Blandiana, iar o profesoară şi scriitoare din Poona s-a interesat dacă Mircea Eliade e român.  
 
Am trecut, apoi, după încheierea celei de-a patra convenţii naturale a autorilor indieni, prin World Fair Books, împreună cu doctorul, care avusese impresia că văzuse numele României – confundase cu Cehoslovacia, Bulgaria – şi de care m-am despărţit curând.  
 
O înghesuială precipitată m-a făcut să cred că s-a furat vreo carte. Ce se întâmplă? zic. Primul ministru al Indiei, primesc răspunsul, şi curând îl văd. Peregrinând prin Târg, văd un Edgar Poe ilustrat, ca Dante, o faţă niciodată senină, Germanii despre India, carte alcătuită de departamentul cultural al RFG, Artă Indiană.  
 
Clasă complicată de furia de acasă a Veenei pentru că nu am vizitat-o (mâine, cu Nansi şi Nana, în drum spre scriitorul...) Propoziţii pe tablă, nu ca descrierea Indiei după model Bogza. Chattopadyai se însoară vineri-duminică, ne-a invitat, ne vom duce, înainte de a pleca în Punjab trei zile. Lux, ca la Indore?  
 
Urinalele din Delhi, cele mai multe, nu sunt înconjurate decât de corpul celor ce urinează. Au apărut pepenii cu seminţe rotunde. Bananele s-au rărit. O fanfară se zbate de sâmbătă până luni în ditirambice perioduri. Cu viteză de vizită politică, un grup răsfirat urmează un cadavru înfăşurat în pânză şi frânghii, aruncându-i flori galbene din mers, nebăgat în seamă, aşteptat doar la locul arderii de alţi indiferenţi.  
 
Vesel, îmi întâlnesc, la puţin, compatrioţi, chiar mă întreţin cu unul de la care recuperasem dosarul cu munca mea – de la o doamnă, cărţile mele împrumutate tocmai când aş fi putut să le arăt scriitorimii indiene zilele trecute -, vorbim oficial despre soţia mea, bursieră pentru arta indiană, bună idee, ne împăcăm, deodată, ca şi cum, gata, se ţine cineva de cuvânt.  
 
Mă lasă la Târgul de cărţi, unde petrec şase ore, copleşit de număr, nu şi de calitatea cărţilor indiologice, impresionat de industria editorială americană, engleză sau germană (reprezentate, se pare, totuşi, mai mult simbolic, cu titluri de toată mâna, atât de comerciale). Virginia Woolf pare în vogă. Psihologie, medicină, tehnică. Tehnologia americană – expoziţia de alături – se încheie cu cea mai vizitată secţiune – Viitorul, accentuat cosmic şi catastrofic.  
 
În afară de Vedantologie, am răsfoit catalogul muzeului muenchenez de artă, al regizorilor americani, al icoanelor medievale (fără România, dar anunţând o carte despre icoanele pe sticlă de Cornel Irimie şi Marcela Focşa), de glume, inclusiv internaţionale, inclusiv una românească (despre regele Carol II), de elefanţi indieni, de cinematografie. Moravia pare să bată recordul romanelor de buzunar, cu coperţi semipornografice, concurat de nume obscure pentru mine. Shakespeare apare rar, ca Iisus Hristos. Sunt cărţi despre Gandhi, câteva, mii despre India, e loc de scris un: De pe Tilak Bridge.  
 
România în istoriile Europei, istoria literaturii române lipsă dintr-un tratat englez asupra literaturii mondiale, din anii 60, prezenţa prin accident a latinităţii – Cicero, printre marii gânditori politici antologaţi, începând cu Platon şi Aristot, de Gaulle opus, ca figură şi timbru propagandei hitleriste şi mussoliniene, un portret jovial pe o copertă risipită, în aer liber pe maldărul unei tarabe, la cărţi cu preţ redus, semnată de Stan N.  
 
Vânătoare de imagini excitante, disimulată formal. Vagi întâlniri într-o înghesuială memorabilă. Muzică, de la stand la stand mai puţin indiană. Telegramă românească: din lipsă de fonduri... Cumpărători de timbre blond-slavi. Voiajori din alte părţi. Apsaras. Paul Klee printre cărţile vârstelor mici. Micile cărţi japoneze despre ţări, imensele despre Karate. Zgomot al facerii şi nu al genezei.  
 
Pădure scuturată în structurile de beton confident de la Pragati Maidan, imprimând, mai departe, entropia din nervuri, în visul suferinţelor omeneşti. Pe câte undeva, Poe, Coleridge, Novalis – nu Eminescu, doar Baudelaire. Zare-segment, cărturar-privitor, lume-voinţă, Sat-cid-ekam Brahma. Reduceri până la 75%.  
 
Towards the Sculpture – străine Pogany şi Prinţesa X, alăturate de comentator. O sărbătoare mahomedană a întrerupt grădiniţa, dar şi universitatea. Studenţii m-au vizitat. Mai încolo am mers împreună după ceva cumpărături, iar la întoarcere am intrat în Templul lui Hanuman, cu poarta blocată de puştime cerşetoare, cu mame şi fraţi mai mari.  
 
Am sunat clopotul, ne-am recules în faţa zeilor – Rama, Sita, Lakshman, Krishna şi Radha, Durga, Şiva, Hanuman – desene şi statui smulgând rugăciuni, prosternări, bani. Fumul, ca la noi în casă, înmirezmează modestul locaş. În Linga lui Şiva – Ganesh din piatră.  
 
Charanjit, care sikh fiind, singur îmi închipui că nu intră, susţine că un lucrător de la fabrica lor ar fi ridicat acel templu. Întrebându-i pe el şi pe Satendra, a cui este, ce fel este lumea de astăzi, sikh-ul s-a pronunţat că drumul omenirii merge spre spiritualitate, acceptând că aceasta este cea mai bună dintre lumi, în care este loc şi pentru limba română, şi pentru studii economice, pentru tot.  
 
Am răsfoit şi eu mai multe cărţi engleze despre criticism. Acum consum aproape o oră pentru o pagină din Tribuna citind jurnalul englez – 5-6, 8-9 iunie – al lui Adrian Marino (v. şi Z. D. Buşulenga, din aceeaşi călătorie, în România literară). Debutul lui Petru Romoşan este aşezat în descendenţa lui Pound. Ulici recenzează ironic rubricist patru debuturi la Litera. Plus apologia marinistă a lui Manolescu la Bălăiţă.  
***  
 
MULK  
 
Dă-mi, boierule, ţiganca – şi Vasile Văduva nu şi-a publicat poemul ăsta, şi noi înnebuneam la tinereţe să-l auzim, amintindu-ne de el, de Stăruleşti, de Ţiganiada şi avatarul românesc al Shakuntalei la Voiculescu, pe care prietenul nostru îl iubea în lunga-i agonie, citind din Vivekananda, şi noi revelaţii, asupra originii indiene a ţiganilor, Romany – pe sanscrită, pe urdu...  
 
Cine am fost în clipa trecută -  
necunoscut fără părinţi  
mortul meu frate?  
Cine aveam să fiu  
de-am fost fiul  
părinţilor eterni  
îndureraţi în veac?  
 
Recitesc Maitreyi ca pe un reportaj, jurnal, apologie, mărturisire a păcatelor atribuite. Straniu sentiment al încetinelii timpului, dar şi anglo-mitul coloniilor. E-mail uitat.  
 
Kumaril Dev m-a vizitat, dându-mi încă o carte de vizită (novelist), sfătuindu-mă să citesc National Herald, ziar al Indirei Gandhi, şi Illustrated Magazine of India. R.K. Narayan n-a participat la Convenţia scriitorilor, am înţeles, pentru că Mulk Raj Anand era în poziţie-cheie. Numai 300 de membri scriitori.  
 
Mai înainte trecuse să mă vadă Esauloff, care m-a consolat pe tema convenţiei, diplomelor, sau înjurăturilor. Bănuieşte că între Dostoievski şi Şolohov, subiectul doctoratului propus al lui G.K., nu e nicio legătură. Din grupa mea de studenţi, unul ar fi informator; oricare merge la ambasadă face raport la guvern despre ce s-a discutat. Alcool se găseşte pe toate drumurile.  
 
Aseară, cu Faruqi, David Matew la Shankar Sad-Sad Memorial, Indo-Pak Mushaira. Ne-am întors acasă la două noaptea, înainte ca mushaira să se fi terminat. La dineul copios oferit înainte de Faruqi şi Netty Bossert, vorbisem în italiană cu londonezul David, ca şi mine foarte vorbăreţ, el inclusiv în urdu, în somptuosul memorial – ore de recitare în urdu, ah-uri ale miilor de spectatori participând total, păstrând doar rezerva intelectuală care să-i deosebească de cenaclul Flacăra, gustând, printre gazelurile mistico-erotice, şi satire precum cea despre urina lui Moraji D.  
 
Faruqi, e vorba, astă-seară, să ne viziteze – vreau să-i vorbesc şi de Sistemul sau întocmirea religiei muhamedane de Dimitrie Cantemir, prea l-am impresionat cu işlicul lui Conachi. Ce poate fi dialectician (diplomat) – Cândea comentând filoturcismul cantemiresc (oricum arusesc) în pofida polemicii pe limba apologeticii creştine? Şi atâta filologism, din atâtea epoci medii, cu un subtextual cazuism istoric.  
 
Mai poate fi discuţia mea cu Faruqi despre islamism în România, primit cu atâta dedublare, cu ura neîmpăcată a lui Baiazid însuşi. Găsesc în Eminescu (ziaristică) sursa celei de-a doua dialectici, după Cantemir. (Cantemir, Eminescu, Barbu – treptele trecerii de la cunoaştere la accepţie poetic spirituală a ... islamâkului – Islam-Isarlâk?) Faruqi nu numai că infirmă arderea bibliotecii din Alexandria ca operă islamică, dar ea ar aparţine lui Iulius Caesar. Fraternitatea şi egalitatea între oameni le vede ca mesaj islamic. Îşi va face monogram pentru scrisorile sale o inscripţie circulară din Coran din volumul ce i-l recomand: Musulmanii în România.  
 
Am încheiat primul an academic de română în India cu bine. Sunt înaintea examenului. Cel mai inteligent student al meu are cancer în gât. Citim tot timpul ziare şi sanscrită, iar Nansi, artă, budhism, hinduism, pentru doctorat. Locuinţa din Bucureşti e în pericol, neavand de unde plăti ratele, tot sper să se publice cât mai repede Gramatica fanteziei, să se poată acoperi din ele. Măcar de nu s-or pierde cărţile, pentru când ne-om întoarce în căutare de altă casă.  
 
Nicio confirmare că vreuna din corespondenţe s-ar fi publicat – şi-am trimis destule – mă mir de Păunescu, nu de Ivaşcu, Dragoş, V. Nicolescu, mă mai mir de D.R. Popescu şi de D. Fruntelată. În fond, am trimis unicate, pe ton prob. Cărţi sunt la Mircea Ciobanu şi Val. R..La ce speranţe să se publice? După scrisoarea ta, la două zile, o alta de la Grigore Popa. Nana se interesează ce mai face Douăzeciul din Pipa ta?  
 
Încheiat lectura la Gypsies, forgotten children of India, colajul conjunctural al lui Chaman Lal. România, infamată de doi unguri, citată obiectiv de Kokhanovski (rudă cu traducătorul polonez al paslmilor?), regăsită în Suedia sau în America, niciodată în propria-i geografie – de ce oare?  
 
Am scris multe corespondenţe literare şi ziaristice la România literară, Contemporanul, Flacăra, Tribuna, Luceafărul, Familia, Scânteia tineretului, dar mi se pare că nu s-a publicat nimic (mi-ar părea bine să mă înşel). De altfel, publicarea unei traduceri din italiană, la EDP – Gramatica fanteziei, aflată în planul pe anul acesta, este singura mea speranţă să-mi pot plăti din ratele la apartamentul din Bucureşti; am informat conducerea Ministerului Educaţiei, ştii cumva care e regula, anume dacă, în condiţiile detaşării mele, CEC-ul îmi acceptă o întrerupere a plăţii datoriei pe perioada respectivă şi să o reiau la sosire? Că mai avem un an...  
 
Am răsfoit şi eu mai multe cărţi engleze despre criticism. Acum consum aproape o oră pentru o pagină din Tribuna citind jurnalul englez – 5-6, 8-9 iunie – al lui Adrian Marino (v. şi Z. D. Buşulenga, din aceeaşi călătorie, în România literară). Debutul lui Petru Romoşan este aşezat în descendenţa lui Pound. Ulici recenzează ironic rubricist patru debuturi la Litera. Plus apologia marinistă a lui Manolescu la Bălăiţă.  
 
În presa românească, e la modă jurnalul (refulat!), în care Marino se converteşte, Paler e mexican (mexicanii stau la pândă / să vâneze un curcan), Blandiana la Napoli, iar pe verso Adina Darian în Avoriaz (avortatul titlu în ultima pagină a revistei lui Ivaşcu & Gaşcu). Citesc presa română în timpul zilei. Aproape nu dorm noaptea, spre a citi, înaintea zorilor, ziarul indian.  
 
Caraghiaosă linearitate a jurnalelor, narcisismul lui Manolescu în sudorile lui Simion: inşi care au ştiut ceva înainte de a mai fi fost nevoie de vreo ştiinţă reală – oricum, vremea lui Iorgulescu e mai borâtă, ca şi umbrosul meu coleg de grupă, 556. Suntem urâţi, asta ne e şansa. N-avem jurnal, nimic publicabil. O idee trasă de păr, o violă pomădată până la ochi, un filosemitism cu semnul minus, agresiv bloc intern în care înfloresc licheni.  
 
Noile compromisuri nu au loc de forţa celor vechi. Cum ar răzbate ideile noi prin mucegaiul rubricilor cuvântătoare? Nobleţe că Philippide clamează apariţia Istoriei călinesciene? Contrabanda călinescianistă a deşălat, oricum, falansterul prepotent unghenist, a despărţit într-o universală fără-frecvenţă tinerimea de guru. Slavă domnului că l-am auzit şi văzut, am la mine poza în care arăt cel mai ţăran, în afară de magistru.  
 
Cei mai abjecţi confecţioneri sunt „călinescieni”, ultimii beţivi cumpărători sau vânzători de teze, duşmani de cuvânt, prieteni de ambiguităţi-prăpăstii, aventurieri ai puterii înţelese ca o presiune a altora mai puţin puternici în numele cititorilor. Cinstit, Ion Vlad reia, de la Ralea, numele cititorului – criticul, cine altul, la ce? Eu tocmai am citit şi am devenit critic – ireverenţios şi poate responsabil.  
 
Firme ruginite de idealuri trădează amarnică neparticipare. Un steag ridicat în groapa culturii adaugă un zid nou de sticlă. Se va schimba ceva odată? De nu s-ar schimba totul. Fiecare avem grija nu a noastră, a cuvântului social. Nu cunosc viitorul, mi-e frică de el; mă îngrozesc de un trecut pe care îl cunosc, nu mi-a fost potrivnic, m-a anulat însă, dacă aş fi fost să exist, mi-a dat un tată, mi-a luat o mamă, am auzit un tren şi a şi pornit, fără gând de întoarceri – ce plecare să fi fost? Să traduci un român în româneşte, apoi să violezi.  
 
Echilibru: un cuvânt din revista Familia. Cine (mai) are organul? Trenul s-a învăţat cu drumul şi călătorii, manierist sorescu, iorgu cântă alexandru, ulici pe spânu. Ţara e mirifică prin suportarea braconierilor. Buni euro-români se lasă, se delasă la campania de fosilizare. Stelică dă soare la cal şi călăreţ.  
 
Călinescu? De Maiorescu s-a auzit vorbindu-se în somn după lectura lui şi a lui Teilhard. În locul idealului de seiozitate, carieră de ideal, plină de biorăzbunări (cazul meu?). Încifrare în zero, jurnal-lăsat-de-sec, zilele trec .  
 
Mondrian şi Eliade – americani, Marino englez, Simion francez, Anca indian. Numai în România trăieşte Blaga şi moare Eminescu.  
 
De-aia Al. Rosetti cf. Românul – îşi poate permite să fie arbitrul temperamentelor culturale.  
 
Mi-aş dactilografia jurnalul şi l-aş trimite lui Andriţoiu.  
 
***  
KAMA-EX  
 
Ştefan Kama, 35 de ani. Nansi, soţia lui. Copii şi studenţi, în teatrul nostru, transformat în loc de întâlnire şi de examen. Zei, întruchipaţi de artişti. Demoni, reprezentaţi birocratic, sau prin măşti şi replici rele. (Distribuţia completă, la sfârşitul scrierii piesei şi a fiecărei rescrieri şi lecturi sau montări, păstrând o sugestie că viaţa este suportabilă, ca şi moartea, iubirea).  
 
Nana: Suntem egali – roşu, galben şi albatru – amândoi. Ai văzut cioara cum se mai spală? Ca să fie curată când zboară. Eu sunt în galben, merg cu oul pe mine.  
 
Cine: Cine bea palincă? Cine vrea să o aibă pe doamna cu ochi albaştri? Cine nu se oferă să-l viziteze pe şef la spate? Cine nu reprezintă? Cine nu vinde maşină? Cine cere să fie respectat? Cine, cine, cine? Ăla eu, ăla eu.  
 
Kama: Se zbat, se bat. Sunt înfuriaţi că au fost prinşi copiind răspunsuri bune. Cât de bune? Ce legătură este între piaţă şi inimă, întreabă un bătrân. Inima goală a târgului, nu piaţa inimii, fii sigur, bătrâne democrat – oare în înţelepciunea ta, să fii cel mai bun dintre sutele de traducători ai pieţei inimii? Diadele se fac triade, trei B, trei M, trei S, ce înseamnă? Nici doi S n-ar şti, iar unul... la ce bun credinţa în traducerea puterii? Cu puterea se întâmplă invers – la traducere, ea se vrea numai original, piaţa culorii pieţii, sineutronii – dar noi vorbim fără substrat - mergi la GTR? - unde? - 15 paisa – poate 15 rupii – poate 100 – eşti nebun? cu o sută ai o maharani.  
 
Şi mi s-a întâmplat iar să nu vreau să mă exprim, să-mi arăt starea de spirit traductibilă, onomatopeică – şi repede m-a furat altă limbă din intraductibilul forţei, mi-am adus aminte de mine răcnind – e un adevăr prea sus de mine oare că puterile se contrează pe lungi câmpuri de pace şi bătaie, pe care tresalt neadormit în bătăile valurilor mele, ale tale?  
 
2 aprilie  
(Prolog)  
 
Sunt în scenă. Cum să fii în scenă? Ştii de unde? Până unde? Se vine din text. Acolo suntem, dacă suntem, pe o pagină, despărţiţi în silabe, fără să ne dăm seama când sfârşeşte ori începe paragraful. Ce context? Pretext, maestre. Învăţătură de minte la fiecare rol, de un rând-două... Eroul care a dispărut în lupta ce l-a făcut erou – şi dacă se întoarce? Fostul jucător de hokey sinucis în 27 martie, a doua zi după înfrângerea echipei sale naţionale, cu 7 goluri – o să-mi fac echipa mea, zice, în ziua înfrângerii. Poate? Ca legendă, ca text. Ori, la putere e contextul. În toate insulele, peninsulele.  
 
Asta, pe scenă, e a doua viaţă a mea, pe care n-o trăiesc, nu obişnuiesc să văd piesele mele – pentru că nu se joacă – pentru că nu le-am scris. Povestea lui Kama nu e a mea. - Dar examenul? - Mai nimic. - Eroul şi sinucigaşul tău. - Doar că ei nu vin din sufletul meu, pot sosi în el. Povestea examenului e a mamei, care poate a murit, a limbii mamei, care nu poate să moară, ba poate s-o învie şi pe mama. - Stafiile sunt greu de pus. - Nu de presupus – Şi mai greu. - Nu fi numai tu, nu eu îţi prescriu o stafie – dar câte milioane de oameni în lume trăiesc în ambianţa stafiilor, oare aceia nu-mi îndreptăţesc o şansă de a-mi revedea mama? - Mama dumitale? - Mama noastră. - Nu suntem în occident să jucăm în pielea goală. - Dar nu jucăm pe Shakespeare, împrumutăm din Kalidasa. Mai puţină ruşine înseamnă mai multă pudoare. - Pudici sau nu vom fi noi, nici eterni, nici moderni. - La ce bun, atunci o nouă lumină consumându-se? - Ne mai trece timpul. Şi-aşa suntem cu un an mai bătrâni decât prietenul nostru mort, el ne va apărea mereu tânăr Kama. - Fost. - Dar în examene? - Îl cântam pe Kama pe vremea unor examene. - De ce te-ai îmbolnăvit? - De abdomen. - Cu nervii? - Prost. - Familia? - Plictisită. - Iar piesa aceasta? - Colac peste pupăză. S-ar putea să scot ceva din ea. Povestea mea începe astfel după ce s-a sfârşit. – Nu se sfârşeşte niciodată. - Te-ai prăpădit şi tu? Morţilor le e dor de prieteni? E bine că suntem vii, iartă-mă, care suntem, dar şi care-am fost, cum spuneai tu, prietene. Mişcă încet cortina a semn, iar eu mă voi gândi la nişte flori. Cortina se mişcă a roman, primul capitol l-am consumat prosteşte, autodistribuindu-mă, mulţi nu suportă asta, nici eu nu mă suport, dar îmi sunt amic, după cortină, reapărând din vocea de prieten, prolog? Welcome? Fiţi fără grijă, o să auziţi replici bine jucate, o să vedeţi chipuri şi sugestii din lumea largă. Nu e un teatru de călătorie, doriţi conferinţe? Vă ţin una despre repertoriu, reclama, separat, veţi pleca după o mică durere de fericire.  
 
(Descrierea decorului)  
 
E linişte. O explozie. O, explozia aceea perfectă, ultimă, oceanică, doamne, doamne, cosmică şi toate cele. Apune soarele orbindu-şi ultimii credincioşi.  
 
Stăteam acasă, aveam banii mei, nu mă rugam de tine pentru un ac. Ieri am îmbrăcat cămaşa roşie, mâine pe cea albastră. Mi-o dai azi pe cea galbenă? - Am dat-o la spălat. - Dar n-o îmbrăcasem – A venit omul şi n-aveam ce-i da... Te costă o rupie pentru spălat o cămaşă curată, aşa ne înfometezi. - Mi-ai mai făcut scandal şi pentru un ac de munkfali. Dar am şi eu personalitatea mea, îmi pare rău că sunt aici, că suntem aşa, acum te descopăr, că eşti avar, sunt banii tăi, eu n-am nimic, nu mai pot, cumpără tu, fii tu administrator, ţine tu banii, nu mă înnebuni pe mine, te pot face de râs, să vezi tu odată şi odată, eşti rău şi prefăcut, asta eşti, îţi baţi joc de nervii mei, eşti scârbos... - Sunt bestie. - Nu-mi spune bestie şi-mi închide mie uşa-n nas, nu-mi întoarce mie spatele. (Intră într-un dulap şi geme. O toacă, dobe funerare, cântec de mireasă. Descrierea schimbării actor. Câţiva ascultând, la fel Petre).  
 
Tabloul se schimbă; trei M ori trei S, absurd; alţi Marx, Mao, Marcuse – Mao între doi evrei; alţi Budha – iubind ori în meditaţie? Budha din piaţă, capul lui Budha, nu capul mişcării. Alţii – o limbă poate prilejui schimbări mai spirituale decât puterea insinuată în adjective moarte, dar nu de propaganda puterii vorbim, de textele pentru retroversiune, de examene – aici să fie nealinierea – adică. Petre – tu eşti viaţa mea. Nansi – Viaţa ta mâncată, ştiu eu ce sunt. Ce găseşti de râs? O să rămâi singur. - Te iubesc. - Nu te cred. - Să nu ţinem cuvântul rău. - De ce să nu ne ţinem de cuvânt? - Nu la furie. - De ce să mă aduci pe mine în pragul nebuniei, ce ce? - Căldura mai tare ca în ţară ne iuţeşte nervii. Să ne iubim oricum.  
 
(Personaje)  
 
Jean, 35 de ani/ Radha, soţia lui / Actori (studenţi). (Aici, d. Anca a trad Chrishna-Radha sau Chrishnanattam, nu Rig-Veda, ori împreună cu First Epistle – chiar ca leitmotiv obsedant labirintic). Mai bine Nava-Rasa, cu accent pe Kama – enumer. din Kama-Sutra. Povestire (actor).  
 
Sic – Sir Jean, pot să-i dau traducerea mea lui Vic, în hol? Jean – ai înnebunit? Ţi-ai depus lucrarea, n-ai ce mai căuta, nu te mai poţi întoarce, este interzis. - La toaletă, Sir, Vic o să iasă. - Pierzi examenul. Vic îl va câştiga.  
 
Sic aleargă împungând aerul cu turbanul verde, ca al lordului Krishna în versiunea Manipuri. La puţin, pe uşa holului, ca o statuie de stafie, iese Vic spre culoarul ce duce spre toaletă. Jean se retrăsese în hol şi lasă capul pe bancă. La puţin de la întoarcerea lui Vic, Sic vrea să iasă din holurile examenului, dar, intimidat, bâjbâie şi o apucă în sensul care urcă, trecând prin toate holurile populate de învăţăcei într-o limbă vie ca o carne, şi trece prin faţa unor necunoscuţi şi dă să strige, mai înaintează în urcuş, spre suprafaţă, ca toţi acei necunoscuţi, care învaţă limba aceea dedesubtul pământului dar lor nu le trebuie să urce, se descurcă deocamdată mai uşor, chiar în întâlnirile sikhimburile de la toalete, Singh le observă. I se slăbeşte turbanul şi-l scapă, prins de plafoane lăsate, ca-ntr-o galerie de mină, începe să fugă şi să scoată sunete, părul netăiat niciodată i se face măciucă (imagine/voce). Jean – Ce voiai să-mi spui, ce mă amestecai pe mine în povestea lui Vic? Nu-ţi dai seama câţi ochi sunt pe mine?  
 
Sic: Credeam că o să mă ajutaţi.  
Vic: Sir Jean, asta e traducerea lui Sic, vreau distincţie, Sir.  
Jean: O s-o ai, dacă dispari imediat pe aici, nu înspre toaletă.  
 
(Vezi dialoguri în caietul roşu.)  
 
Aru: Eu nu vorbesc, m-a muşcat câinele meu.  
Jean: Colţ Alb?  
Aru: Alb...  
Radha: Nu alsacian?  
Jean: Acum te numeri printre favorizaţi. Un candidat muşcat de câine turbat reprezintă mai mult decât un canceros şi o oloagă. Ce e România pentru tine?  
Aru: Draga mea.  
Jean: Ce visezi?  
Aru: E doamna aici.  
Jean: Ce poet ştii?  
Aru: Peste vârfuri...  
Jean: Krishna era profesor de română.  
Aru: Crişul şi Dumnezeu.  
Jean: Crişan a fost un răsculat.  
Aru: Lord Krishna a fost un îndrăgostit. Eu sunt pur indian, sunt român, ce să-i scriu dragei mele?  
Jean: De despărţire. Când iubesc şi te iubesc. Voi iubi cum am iubit? Când iubeam şi cum iubesc? De ce te iubeam în cântec? De ce te cântam iubind...  
Aru: Asta să o cântaţi soţiei, este Kama-Sutra.  
 
(VA URMA)  
--------------------  
George ANCA  
Bucureşti,  
(R) mai 2017  
 
Referinţă Bibliografică:
George ANCA - PĂGUBOŞI O DATĂ (1) / George Anca : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2319, Anul VII, 07 mai 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 George Anca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Anca
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!