O FRUNZĂ...
Uscată, îngălbenită o frunză-n vârf de nuc
Se tânguie cu vântul și tremură de teamă,
Privește rândunele ce tainice se duc
Și-n jos la frunze moarte, suratele de-o seamă.
Se-agață mai vârtos de ramul ce-o susține,
De clipa care stă grăbită să se ducă
Și plângea-apoi încet cu ploaia care vine
S-o spele de păcate și pace să-i aducă.
Dar tihna n-o cuprinde...privește cum se lasă
Între pământ și cer o ceață alburie,
Și simte cum o-ngheață o brumă grea și deasă,
Solia iernii crunte ce viscolul învie.
Adoarme amorțită ...se vede-n primăvară,
Frumos boboc de frunză îndrăgostit de soare,
Copacul o alintă și-i dăruiește-n vară
Ca o ofrandă, multe nuci verzi la cingătoare.
Ce veselă-i în vară! Ce freamătă cu vântul!
Foșnește și se ia la –ntrecere cu cucul,
Mereu spre cer zâmbește, ne-ntrezărind pământul,
Perenă ea se crede, vânjoasă precum nucul.
Dar toamna o surprinde și-ntâi o-ngălbenește,
Apoi încet îi smulge din viață, din putere...
Privind în jos acuma pământul ea zărește
Și-nfrigurată, tristă la cer, ea zile cere...
Cu ultime puteri s-agață frunza-n pom
Ce-a fost a sa iubire și însăși viața sa,
Dar vântul iernii vine și-alungă al ei somn
Când înghețați o-mbracă frumoșii fulgi de nea.
Cătând lumina caldă a soarelui din cer,
Bătrâna frunză cade, se-agață de tulpină...
Cu ultime puteri un cânt de jale cântă
Și moartă-mbrățișează pe nuc la rădăcină....
În nucul vieții mele sunt încă verde frunză...
Foșnesc cu bucurie ori plâng ades cu vântul,
Visez , îmi cântă ploaia, m-alintă câte-o muză...
Cândva îmbrățișa-voi cu frunzele ...pământul...
