Țin soarele strâns de mană, să nu mă îmbăt cu tot ce e efemer.
Ca pe o pastilă amară, beau rotundă luna, într-un pahar cu apă.
Îmi pun dorințe arzătoare ca un copil pe toate stelele din cer.
Speranțe vii trimit celor ce scriu și după cuvinte îngropate sapă.
Ca și flăcări tremurânde pe comori, ne sunt ideile de albastre.
Visăm si privim mereu spre cosmosul concav în nopțile sihastre.
Telescoape fără de somn focalizându-le spre îndepărtatele astre.
Dorința de cunoaștere, de mii de ani ne bântuie ființele aspre.
Când frunzelor să le sug clorofila verde, vie, încet mă apropii.
Să caut comete ce nu mai există, ca în Bărăgan, dispărutele dropii.
Peisajul încet se stinge și dispare după un timp în ochii mei miopii.
Chipuri repetate între oglinzi paralele, precum la nesfârșit copii.
Primăvara când îmi injectez nectar proaspăt direct în vene,
culori îmi îmbracă irisul făcându-mi pleoapele să dispară alene.
Dunărea pot să o sorb de pe plante ca pe rouă în ziua de vară.
Oltul , Jiul , Muresul, toate mă cuprind strâns și mă înfioară.
Aș fi poate, paznicul unui far ce împrăștie în zări în loc de lumină
fascicole durabile, concentrate, de iubire sinceră și senină.
