Am avut onoarea să particip la evenimentul prilejuit de lansarea de carte a col (r) Ion Ciucur, joi, 27 martie 2019, la Muzeul Bucovinei – Suceava, orele 13:00. Nu ştiu dacă sunt cel mai autorizat să emit o părere, dar am certitudinea că evenimentul s-a bucurat de un real succes. De altfel, cărţile autorului, propuse spre lansare, s-au epuizat încă înainte de a începe festivitatea, şi cred că astfel am cam spus totul. Totuşi am să-mi permit să vă mai relatez câteva detalii, doar pentru a contura o imagine pe care, sunt convins, a avut suficiente ecouri.
Domnul col (r) Ion Ciucur s-a întors la Bucovina lui dragă, în locul în care şi-a petrecut deplina maturitate, pentru a spune o poveste. E o istorie ascunsă între coperţile unui roman: „Lazăr – preţul unui crez”, Ed. „Next book”, Constanţa, 2019. E o istorie pentru că se inspiră din Istorie, dar e o poveste asemenea unui crez, precum învierea lui Lazăr din Evanghelie. Şi dacă parcurgeţi acest roman, veţi constata că nu întâmplătoare este alegerea numelui personalului principal: Lazăr Marin. Oltean, precum autorul, se răzvrăteşte împotriva regimului impus de ocupaţia sovietică, imediat după război, şi devine bandit – denumire generică dată atunci celor răzvrătiţi. Este nevoit să lupte şi să se ascundă de autorităţi, să-şi însuşească identităţi false, astfel încât să poată supravieţui luptei, pe de o parte şi să-şi protejeze familia rămasă acasă, pe de altă parte. Fără a se mai întoarce la vatră, el este considerat mort de către cei apropiaţi. „Învierea” se va produce spre finalul romanului, dar care nu-i aduce liniştea mult sperată. De ce? E misterul pe care vă rog să-l descoperiţi, citind.
Romanul vine la pachet cu o broşură, de acelaşi autor: „Polovragi, colţ de Rai”. Aflăm aici adevărata motivaţie de a scrie romanul, în care col (r) Ion Ciucur dezvăluie puţin din viaţa sa, o bucăţică din „Destin”, alt volum (autobiografic) al său.
Ar mai trebui să spun că romanul se citeşte extrem de uşor, autorul având abilitatea de a crea acea legătură nevăzută cu cititorul, încât, acesta din urmă este absorbit de firul epic. Da, cartea se lasă greu din mână, se citeşte pe nerăsuflate şi poţi respira uşurat abia la final. Este un atribut pe care mulţi autori şi-l doresc. Ion Ciucur are condei, ştie să capteze atenţia cititorului şi, cred, cel puţin din acest punct de vedere că stilul abordat de domnia sa este unul modern, pe gustul tinerei generaţii, dar nu numai. Am văzut în cadrul evenimentului de la Suceava o mulţime de oameni, de toate vârstele. Mulţi prieteni, alţii, foşti colaboratori din cadrul serviciului, dar şi tineri şcolari care au ţinut să-i omagieze opera. Da, elevi ai Şcolii Gimnaziale nr. 1 din Suceava, au ţinut câte un discurs orientat pe câteva poeme extrase din volumul „Poezii târzii”, Ed. Metafora, 2017. Au fost eseuri, critică literară, de o maturitate neaşteptată, cu care au captat atenţia auditoriului. Tot ei, au recitat din poemele autorului.
Ca să spicuiesc din cele enunţate de copii, trebuie să spun mai întâi că apreciez în mod deosebit coordonarea realizată de profesoara lor de Limba şi Literatura Română, d-na Luminiţa Căşuneanu. Observaţiile pertinente, bine documentate şi inedite au fost precum o infuzie de nou, de tinereţe, de culoare în tot paradisul acelui eveniment. Startul l-a dat Frischherz Georgiana, care şi-a orientat discursul pe un palier inspirat din domeniului realului (ca materie de studiu), asociind prescurtarea gradului de colonel (abreviat: „col”) cu domeniul matematicii, al coliniaritătii a trei puncte, pe care, până la urmă, în viziunea sa, formează dreapta numită „inimă”, punctele fiind, concretizarea a „sute de trăiri pe care fiecare muritor le poartă (A), fiecare patriot le simte (B), fiecare credincios de admiră (C) de sub umbra rugăciunii - trei puncte pe o singura dreaptă”. Inspirată de afirmaţia lui Nichita Stănescu, „Poezia nu este numai artă, ea este însăși viața, însuși sufletul vieții. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant”, Petra Caraciuc îşi orientează discursul critic asupra poemului „Ploaia” în care explorează „un univers interior, un univers imaginar, dar totodată unul real. Poezia este ca un om. Ne intră în gânduri, în casă, în suflet. Și nu mai pleacă niciodată. Nici nu vrem să o facem să plece”. „Rugăciune” este poemul pe care Maria Verciuc il găseşte cel mai apropiat de sentimentele sale pentru că „artistul își dezgolește inima, lăsându-ne pe fiecare dintre noi să-i perceapă, într-un mod original, vibrația și emoția transpusă prin operă”. Teodora Gheorghiţă găseşte că „dl. col. (r) Ion Ciucur a capturat într-o formă artistică tumultul interior, a transpus din fricile și tristețile sale în forma de exprimare a inimii: poezia”. Avram Clara Demetra, căutând să nu tulbure muza poetului, găseşte de cuviinţă că poemul „Nu tulburaţi” se apropie cel mai bine de sensibilitatea sa pentru că „poezia este o artă şi, totodată, cea mai profundă formă de exprimare” fiind in deplin acord cu Edgar Allan: „Poezia este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte”.
Evenimentul a fost coordonat de dl. Mihai Hanganu, scriitor şi poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, care a „presărat” şi câte ceva din lirica proprie şi recenzia d-lui Dorin Popescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România critic și scriitor, diplomat de carieră (4 ani - consul la Cernăuți). Au ţinut să-şi expună părerile: prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, jurnalistul Mircea Sfichi şi col (r) Constantin Savu. Practic, a fost o dezbatere de idei, de păreri asupra volumului, de o expunere a perioadei istorice din care se inspiră acţiunea romanului.
Cuvântul de încheiere l-a avut autorul. Dl. col (r) Ion Ciucur a explicat „de ce eu?” trasând ideile principale care l-au motivat să scrie. Ele sunt, în cele din urmă, legate de „Destinul” său. Şi dacă cititorul ar şti epopeea vieţii sale, ar putea înţelege mult mai lesne „de ce”.
Ca unul dintre cei ce au avut privilegiul să-i parcurgă scrierile, pot spune cu mâna pe inimă că operele domnului col (r) Ion Ciucur sunt puternic încărcate emoţional. Autorul ştie să-i absoarbă atenţia cititorului jucându-se frumos cu sentimentele sale. Poate şi faptul că subiectele sunt inspirate de trăirea directă a autorului îi oferă o profunzime aparte, dar există şi o mare doză de talent care tocmai la vârsta senectuţii se lasă exploatată. Autorul simte nevoia destăinuirii şi scrisul este modalitatea prin care se poate exprima cel mai bine. Experienţa sa de viaţă încă are multe de spus. Noi îl aşteptăm se ne povestească, căci are ce, şi ştie cum , iar noi ştim de ce.
