CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Comentarii >  





NATURAL, MORAL și METAFIZIC, note de lectură
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Natural, moral și metafizic 
  
Beatrice Albert 
  
Citind poemul „Îndepărtări” în cheia raționalismului lui G. W. von Leibniz, în principal, ajungem la concret, abstract și metaforic, concepte care ar corespunde primelor trei enumerate, din modelul arhetipal al lui Trismegistus. 
  
Constructia lirică „Îndepărtări” a poetei Beatrice Albert, prefigurează, încă din titlu, ideea detașării de sine, printr-o succesiune de artificii ale cunoașterii poetice, acțiuni deloc simple, nici întâmplătoare, detașare necesară pentru a vedea și înțelege mai bine lumea, implicit pe sine. 
  
Pornind de la adverbul „departe”, prin derivare, se obține infinitivul lung, substantivizat, cu formă de plural nearticulat, „îndepărtări” ce sugerează multitudinea și dificultatea treptelor de urcare în cunoaștere. Substantivul „îndepărtări” induce ideea că fiecare substanță se caracterizează prin acțiune (Leibnitz). Substanța, reprezentată în poemul semnat Beatrice Albert are și întindere, în sens cartezian, dar și acțiune. 
  
Poemul este centrat pe subiectul cunoașterii, Eul, iar tema este o privire asupra lui, cu scopul aproape mărturisit de a se cunoaște și înțelege pe sine. Mesajul este explicit, în final, unde eul află că, într-adevăr, cunoașterea de sine este anevoioasă și pretinde trezirea conștiinței. Cu cât te apropii mai mult de sinele tale, cu atât pari a te îndepărta de ceva care îți aparține, pe verticala teluric - astral, dar și în adâncimi spatio-temporale sau spectrale. 
  
1.Spirit înalt, recognoscibil în substanța abstracțiunilor ce configurează universul său, poeta își fixează anumite puncte în demersul argumentativ într-un real conceptual, în care figurează „tăcerea”, sau „gravitația”. 
  
„Tăcerea” reprezintă substanța simplă, ca o monadă, care nu se naște și nu piere, autonomia ei fiind totală, eternă, fără spațialitate, în dualitatea tăcere - vorbire. Ea este indestructibilă, căci, alături de „gravitație” și celelalte semne cerești, constituie o oglindire a universului. 
  
Poemul, construit cu sau fără dicteu automat, credem că mai degrabă fără, poate fi considerat un labirint al propriei identități, pe care îl parcurge imaginar, poate fi o confesiune contemplativă, ori o meditație lirică prin care pune întrebări și caută răspunsuri, în fine, îl pot considera, în complexitatea lui, ca un eseu argumentativ în versuri, un discurs liric adresat, sau toate la un loc, ceea ce îi conferă greutate și forță, versatilitate. 
  
2.Dar „nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțuri", după cum spunea același von Leibniz, prin urmare substanța realității primare se proiectează în imagini din realitatea imediată, concretă - „zăpezi”, „oameni și păsări”, „un țărm”, „orologiul”, „piatra”, „umbra”, ca într-un film fantastic, în care ne transpunem imaginar. Concretismul realității pe fondul abstract se leagă într-un mod subtil prin verbe la prezentul indicativului, ca acțiuni reale, sigure. Tăcerea „se deschide” prin zăpezi a căror imensitate sau înălțime este sugerată de epitetul „arborescente”, cu rezonanțe bacoviene, oamenii și cuvintele „leagănă gravitația”, „luna se rostogolește pe trepte de stea”.... Și simțim cum firescul, obișnuitul, naturalul glisează spre fenomenalul substanțelor care se caracterizează prin acțiuni. Iar Eul liric, punctul de plecare în parcursul liric, se observă pe sine în „deschiderea tăcerii” și pare că se îndepărtează, deși percepe mișcările din univers. 
  
3.Imaginile din sideral – „luna”, „trepte de stea” - conferă tabloului, în ansamblu, dimensiunea cosmică, la care se accede pe verticala imaginară, ascendentă, teluric-astral. 
  
4. Celestul este proiectat metaforic prin „bolți de hăuri”, într-un mod inefabil, înspre teluric, descendent. Liniile ascendente și descendente se urmează într-o sinusoidă existențială proprie fiecăruia dintre noi, cu reprezentări simetrice în univers. 
  
5.Inserția livrescului, în final, prin „palma lui Trismegistus” face trimitere la filozofia veche și conferă discursului liric, puternic intelectualizat, o notă arhetipală. Hermes Trismegistus este o figură mitică din antichitatea greacă - egipteană , căreia i s-a atribuit un set de texte, numite „Hermetica.” Prezența lui firească în text realizează arcul peste timp, prezent-trecut. 
  
6. Imagini sau structuri metaforice – „lut proteic”, „divergența clipei”, „polii desfrunziți ai pietrei”, „bolți concave de hăuri”, „îndepărtarea inundă umbre” ne introduc în metafizica poetică, un spațiu al volatilităților și emoțiilor diferite. 
  
Deși operează cu temeni noționali, discursul poetic transmite altceva decât noțiuni, și anume „sensuri” ( Nichita Stănescu). Acestea pot fi emoționale, metaforice sau vizionare. Emoțional, se simte o anume tensiune a cunoașterii, estetic, observăm mișcarea sinusoidală a substanțelor (substantive) lumilor noastre interioare și exterioare; sensurile metaforice sunt, în bună parte, explicite, inteligibile. Sensurile vizionare sunt reprezentări ale Ființei în plan cosmic, dar și în sinele sale, iar prezența lui Trismegistus decantează vizionar timpul trecut - prezent, într-un singur moment/ prezentul etern al reflecției. Ca acțiune a conștiinței. 
  
Împărțind adevărurile în "raționale" și "faptice", Leibniz consideră că primele, având un caracter necesar și universal, nu pot proveni din experiență; principiile lor se află în intelect și primesc de la simțuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză: "Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțuri", Leibniz adaugă: "în afară de intelectul însuși". Beatrice Albert cultivă adevărurile sale raționale, dar și faptice în versuri măiestrite cu har. Iar Poezia, mereu îmi place să cred, rămâne ce a fost: cunoaștere. 
  
  
Costel Avrămescu 
  
Sigur că nu putem încadra „Gesturi...” doar la „poezie de dragoste” pentru că este mult mai mult, filigranată în esențe meditative, filozofice. 
  
Transferul de frumusețe natură - ființa iubită, percepția personificată a toamnei care culege nestematele de culoare ale unei ultime flori, în pragul iernii, punându-le în ochi de fată frumoasă, transgresarea sensurilor dinspre un exterior ce-și trăiește declinul înspre un interior uman desăvârșit prin iubire și farmec al vârstei iubirii, primește dimensiuni cosmice prin oglindirea însuși a cerului pigmentat, precum irișii fetei, cu umbre de „căprui”, într-o viziune poetică a unui Eu liric ce trăiește fiorul sentimental, metaforic, în ipostaza de zbor ascensional spre absolut, până la cer. Plutirea sa în înălțimi sacre, limpezi și senine, este posibilă, la nivel rațional, cu aripi, dar unele metaforice, „interioare”, transfigurând realitatea limitativă și conferindu-i deschideri infinite. 
  
Portretul liric al eului, centrat pe trăire emoțională, este construit cu același procedeu al transferului, de la tabloul imagistic încărcat de culori tomnatice, aprinse, la imaginea de mișcare a valului din larg; sufletul este, simbolic, „corabia” ce simte dorul de mal, aflată în larg, pe mare, în acel moment al înserării, când luna urmează a răsări într-un catarg, urmându-și parcursurile ei ancestrale, ritmice, neabătute. Sugestia este de zbucium și neliniște, de dorul de „uscat” al inimii îndepărtate de iubita sa, dar pe care o simte, comparativ, „un far” călăuzitor, atât pe nemărginirea apelor, cât și în interiorul sufletesc, restabilindu-i echilibrele de emoție și iubire, fecundând sensul, la nivel simbolic, printr-o metaforă intrinsecă de izbitor impact estetic, „îmi polenizezi drumul”. Din nou conștiința lirică are aici percepția iubirii prin transcendentul imaginii spontane, izvorâtă din sufletul izbăvit doar prin frumusețe și cascade de naiade „de zâmbete”, ca o stare de grație de inefabil existențial 
  
Starea de spirit pozitivă, transferurile de energii exterior-interior al Ființei, nivelul vibrațional înalt al emoțiilor, metafizica ideilor în care omul este văzut complet în cuplul său, alcătuind acel Întreg, sau Unu, interiorizarea stărilor naturii prin imagism, cromatică și mișcare, prin parfumul zefirului ce conduce spre mal, volatilitate și versatilitatea imaginilor aflate permanent în rezonanță unele cu altele, conferă acestui poem profunzimi cuantice ale Ființei ce urcă în Umanitate prin arhetipul originar, de la începuturi de timp, amintindu-ne de lumina „dintâi” a lui Lucian Blaga, așezată peste lume, ca imagine – cheie și strălucind în „sclipiri călăuzitoare”, „ca un adevăr definitiv”, apropiat de divinitate prin absolutul său, în privirile iubitei sale și ale lui, contopindu-se în reflectări infinite, ca în oglinzi paralele. 
  
Prozodia clasică, ritmul, melodia frazei, complexă, rimele încrucișate induc ritmuri și cadențe interioare, așezate, recuperatoare ale unui paradis pierdut în timpuri ale dizarmoniilor kantiene, sub aspectul formal al poemului, dar și sub aspect ideatic, pozitivism în înaltul emoției estetice, limpezimi și frumuseți de suflet, atât de căutate și râvnite de poeții ce recalibrează lumea prin Poezie și pun în mișcare mecanisme ce pot reconfigura Ființa și finalmente Umanitatea. 
  
  
Dumitru Ichim. 
  
„Te caut ca ghepardul…” 
  
„Viaţa nu e pierdută de cei care mor. Viaţa e pierdută minut cu minut, zi de zi, în mii de moduri nesemnificative, de noi, cei rămași”, spunea Stephen Vincent Benet. „Cei care trec marele prag intră în alte planuri, își continuă evoluția neștiuți, doar noi rămânem să ne adunăm pierduți, poate niciodată refăcuți, nicicând consolați.” 
  
O iubire trăită, dar stinsă, răpită din viață, este pusă deoparte de timpul implacabil, dar sufletul nostru, știm, „nu va pleca niciodată de acolo”, așa după cum amintirea rămâne structural filigranată în imagini pe care le purtăm mental și afectiv în neuitare. 
  
După stingerea unei ființe dragi, creierul uman este programat divin să-și aducă aminte lucrurile strălucitoare, pline de bucurie, de frumosul acestei vieți pe care o primim o singură dată... păstrând în adâncuri de suflet nostalgia, tristețea, ca pe ceva intim de mare preț. „Frumosul acestei vieți” este redat în toată splendoarea lui, de „zbuciumul și curajul de a fi, precum saltul unei lăcuste” bunăoară, frumoasă este iubirea, pe care eul liric pare a o căuta cu frenezia, forța și „spiritul prădător al unui ghepard înfometat de viață”, frumoase sunt „apusurile”, dar și „răsăritul în diminețile scăldate de lumina divină”, ca binecuvântări ale firii, un răsărit de soare, dar și un răsărit al iubirii, mereu trăit la intensitate explozivă. 
  
Aflăm în cuvintele poetului totdeauna sensuri multiple, și, pornind de la înțelesul de bază, unul pe care orice cuvânt are capacitatea mitică a-l exprima, Dumitru Ichim ajunge la conotații metafizice, realizând într-o manieră pe cât de simplă, pe atât de naturală și elegantă, trecerea de la cotidian și profan, la înălțimi de sacralitate. El pare a moșteni genialitatea poporului nostru, care, în cântecele sale, simte tămâia altarelor sfinte pe câmpul cu florile ori, altădată, vede o tânără fată ce prinde ulciorul cu apă rece de izvor într-o mână, iar cu cealaltă se prinde de - un colț de lună pentru a-și visa iubitul… Astfel de transferuri semantice inefabile au o forță de sugestie al cărei suflu metafizic pătrunde ființa până în cele mai sensibile resorturi afective. Sunt adâncimi lirice prin care vibrații cuantice reunesc conștiințe într-o singură Ființă, Umanitatea în esența ei, cuprinsă la nivel imaginar într-o poveste în care s-ar putea regăsi. Identificăm în ideea de răsărit lumina iubirii, farmecul și frumusețea acestei trăiri, magia momentului repetitiv în diminețile amintite. La fel saltul unei lăcuste în înaltul spiritual sau foamea de fericire a ghepardului ieșit la vânătoare. Cele două planuri, real și imaginarul sugerat metaforic se întrepătrund în poetica lui Dumitru Ichim într-un mod delicat, dar cu forță imagistică realizând arhitecturi lirice vizionare. Opțiunea unei viziuni cuantice este vizibilă de departe, prin pozitivitate și înaltă vibrație, în zona sublimului, a frumosului estetic, realitatea fiind percepută în latura ei luminoasă, nemaifiind sublimată, nici cosmetizată estetic, nici spusă pur și simplu direct, pentru a-și exprima nostalgii sau revolte. Tristețea celui rămas fără partener în iubire este depășită prin forța gândului că iubirea răzbește, pătrunde dincolo de moarte și găsește modalități compensatorii, cum ar fi Poezia, una a inefabilului, a imediatului, dar și a nemărginirii. Iubirea nu are început, nici sfârșit pare a ne spune Dumitru Ichim, ea este în noi și atâta vreme cât unul încă mai suflă, iubirea trăiește și respiră aerul tare al înălțimilor de spirit. Acesta este mesajul de suflet al versurilor lui Dumitru Ichim, poate cel mai mare poet român în viață, homo religiossus în convingeri, modern și versatil în expresivitate, pozitiv în abordare, înțelept și, uneori, ludic, umoristic, în exprimare. 
  
Și numai „neuitarea”, doar ea, ar putea configura atât de frumos „elogiul unei iubiri adevărate”, împărtășită de un cuplu binecuvântat în iubire, neuitarea și visul, visul și Poezia, cu sensurile ei metaforice, emoționale și vizionare pot întreține flacăra vie, dincolo sau dincoace de moartea ce va fi venit. 
  
Ceea ce nu uită poetul sunt lucrurile mari și mici, din cel mai obișnuit univers al existenței, al ființării alături sau împreună cu ființa iubită, căreia i se adresează într-un „discurs liric elogios, cu majuscula respectului dublând într-un mod subtil, inefabilul celor sfinte”. Sfântă este credința întru Domnul, ce ne preafrumos locuiește sufletul, sfântă este ființa iubită ce ne împlinește viața prin iubirea ei preaplină de lumină, sfântă este ziua de azi. 
  
„Conștiința poetică” parcurge „trei trepte”, recunoscând „iubirea ca spațiu recuperatoriu” al paradisului pierdut, în acest poem centrat pe subiectul cunoașterii poetice, Eul liric - concretul cotidian/ „haina veche” , ipoteticul/ „Tu ce-ai să faci...?” și atingerea sacralității prin părăsirea profanului/ relevată în „papirus”, foaia inscripționată cu faptele sfinților și versete biblice. Odată cu strofa întâi intrăm într - un „spațiu metafizic al Poeziei, cu un fior liric puternic, religios, al dualității existențialiste : binele” (sugerat de metafora aur) – și „răul” ce încă n-a atins, n-a lovit (în orice caz n-a „coclit”). 
  
Fiorul metafizic al versurilor atinge sufletul prin expresii religioase sau de tip religios, poezia fiind numită „psalm”, pentru că își are izvorul de gândire și simțire în „apele limpezi și sfinte ale tămăduirii durerii”, cu termeni biblici : „fânul din iesle”, (împrumutul) din „moartea Ta pe moarte” nu călcând, pentru că ființarea noastră este finită și nu poate trece de anumite bariere impuse, după ce părinții ancestrali ne-au pierdut nemurirea. Însă Poezia a fost și ar putea rămâne un „spațiu compensatoriu” al acestei pierderi, căutarea cu „viață pe viață”, chiar neștiută încercare încă, poate, la nivel mental, imaginar, să reconstituie fericirea care, în viziunea poetului, ar putea avea aspectul unui „fluture învăluit în hlamida tăiată metaforic din aripa de mac.” Salvarea vine, și de această dată, din arhetip : în natura ocrotitoare, balsamică, purtătoare a nemărginirii divine, eul pornește și încheie demersul căutării sale, într-un sonet sensibil, vizionar, cu forță, expresivitate și naturalețe în „Psalm la refăcut la haină” a fericirii pe care nimic n-o poate stinge, fiind mereu refăcută. 
  
  
Radu Vancu 
  
Frumusețe și Acuzație, iar la mijloc, din nou, așezată ea, Poezia. Fatalmente sacrificată pentru a ilumina. Să răspundă întrebărilor care vin în cascadă, învolburate și reci, perfect raționale. Să caute soluții existențiale, să elibereze conștiința, eventual să salveze Ființa încorsetată în stări emoționale contradictorii, percepții sensibile și gânduri rezonante cu Acuzația sau cu Frumusețea, două concepte ce nu pot avea nicicând un punct comun, unul de la care să pornim vreodată un demers contemplativ. 
  
Starea de nemulțumire, veșnica noastră stare de neîmpăcare cu o realitate pe care, s-ar părea din textul poematico-filozofic pe care tocmai îl citesc, Eul (spun „eul”, pentru că vocea se face auzită într-un monolog adresat unui „tu” pe care îl intuim, iar în partea a doua a textului, autorul îl precizează a fi „Tu”, divinitatea) nu o poate accepta, pusă în balanța imaginară, perfect echilibrată, frumusețe-simțire. Senzația nu este volatilă, nu ne înalță în sfere luminoase, ci, mai degrabă nu-și mai poate deschide aripile de zbor și planarea este, desigur, coborâtoare în dezolare. Sentimentul este acut. 
  
Dacă orice cuvânt are capacitatea mitică de a-și exprima sensurile, atunci „frumusețea” ar trebui să deschidă în mentalul nostru câmpuri imagistice de culoare, parfum și armonie, cărora sufletul să le confere acea strălucire în sensul dat de Ralph Waldo Emerson, referindu-se la eternul Unu – el, sufletul. Dar textul discursiv se află într-un punct acablant, sfâșietor :„Sigur că frumusețea e o acuzație”. Prin urmare, în demersul său argumentativ, pentru ideea de asumare și responsabilizare a conștiinței umane, autorul Radu Vancu transfigurează frumusețea, care nu mai este o reprezentare a echilibrelor sau a armoniilor de orice natură, ci este „o acuzație”, deci o învinuire a cuiva, neprecizat, dar sigur din partea celui creat, față de Creatorul însuși. 
  
Cel creat, el, Omul – pe de o parte și Creatorul său – pe de altă parte și ruptura dintre ei, ce pare a fi irecuperabilă ar putea da acel fior de trezire. Se deschid încetul cu încetul trepte coborâtoare într-un labirint al senzațiilor, care așadar nu urcă, ci agonizează în sentimente confuze încă. Gândirea umană nu mai este consubstanțială gândirii divine, de esență romantică, Omul și Creatorul său nu mai sunt în armonie, ci, dezolant, în dizarmonie. Și, de această dată, nu poezia este în poziție centrală, ci însuși „eul”, care, și el, resimte acuzația eterică, sugerând cumva, ambiguu, nedreptatea, ceea ce îl întoarce și pe el, împotriva Creatorului. Tatăl și fiul, Dumnezeu și Omul și între ei nedreptatea, adică ruptura. „Răul din lume”… Urmează fluxul năucitor al întrebărilor retorice, de factură postmodernă : „de ce”-uri construite în fond pe dualități evidente ale lumii noastre, trepte întunecate ce nu mai găsesc ieșirea spre lumină : răul acoperă lumina, simplitatea este întunecată de complicații, frumusețea vieții poate fi curmată de păcate înalte, precum sinuciderea. 
  
Demersul argumentativ culminează cu ideea că Divinitatea punând frumusețea in existent, face imposibilă existența. Frumusețea este posibilă, viața, fericirea, iubirea, armonia, tot ceea ce înseamnă „existență” se destramă. Starea de disoluție a unei lumi absurde exacerbează sentimentul înspre un pesimism existențialist. 
  
Este momentul asumărilor. Eul devine „noi”, cu sentimentul apartenenței la umanitatea în Întregul ei, percepută, prin translatarea acuzației, „vinovată” de a avea resurse afective să simtă, să trăiască „atâta frumusețe”. Pentru că, da ! Dumnezeu a „presărat” peste noi frumusețea și, se pare, ne-a configurat structura aptă de a o recepta, ca o vibrație a emoției ce pulsează în suflet. Dacă Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a simți, construindu-ne sensibili emoțional și puternici rațional „cu ce drept poate specia asta capabilă de atâta rău să resimtă atâta frumusețe ?” 
  
Autorul Radu Vancu scrie un text centrat pe subiectul cunoașterii și are la îndemână hiperbola și, în general, toate mijloacele poetice (simbolul, metafora, sinecdoca, interogația), într-o argumentație/ demonstrație rațională, pentru a-și exprima ideile și a transmite mesajul său de trezire a conștiinței. Chiar dacă, în demersul său, trebuie să „sacrifice” Poezia, poate singurul spațiu compensatoriu (Ioana Em. Petrescu) al sufletului în lumea noastră frumoasă, dar dizolvată în ambiguități, confuzii și contradicții dihotomice. 
  
Referinţă Bibliografică:
NATURAL, MORAL și METAFIZIC, note de lectură / Florica Patan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3255, Anul IX, 29 noiembrie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Florica Patan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Florica Patan
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!